VASILE SOPORAN
Rapsod popular
Rădăcinile unui glas născut din pământul Câmpiei
În satul Frata, acolo unde hotarul se deschide în largul Câmpiei Transilvaniei și unde oamenii au învățat de secole să-și pună sufletul în cântec, s-a născut Vasile Soporan. Venit pe lume în 1936, într-un timp tulbure care nu oferea copiilor prea multe prilejuri de visare, Vasile a crescut în gospodăria unor oameni simpli, dar bogați în felul lor — bogați în povești, în lucrul câmpului, în meșteșugul cântării și-al jocului.
Copilăria lui s-a întâmplat între război, muncă și sat, dar cu toate greutățile acelei epoci, în el a rămas aprins un lucru: un fel de chemare, o înclinație firească spre melodie. Îi plăcea cântecul înainte de a înțelege ce este muzica. Asculta glasurile oamenilor la coasă sau la sapă, pe ogor, în zilele lungi de vară. Îi prindea ritmul pașilor, vibrația respirației, strigătul de trudă transformat, fără să vrea, în horă.
A fost un copil atent, care nu primea cântecul ca pe un dar, ci ca pe ceva ce trebuia învățat, memorat și ținut la loc sigur — în inimă.
„Prin hori, omul își descarcă greutățile din suflet”, avea să spună mai târziu. Iar pentru el, această descărcare a însemnat nu doar o formă artistică, ci o nevoie.
În satul lui, cântecul nu era spectacol. Era un mod de a trăi.
________________________________________
Moștenirea: vocea care vine din familie
În casele oamenilor de pe câmpie, între două anotimpuri și două recolte, cântarea era mai întâi poveste. Așa a fost și în familia Soporan, unde mama și tata erau ei înșiși horitori și jucăuși, cunoscuți în comunitate.
Dar dintre toți cei pe care i-a ascultat în copilărie, un om i-a rămas cel mai drag: Solomon din Bercheș, un horitor cunoscut în zonă pentru felul în care transforma sentimentele în noduri de glas. De la el a preluat Vasile primele hore, primele doine, primele moduri de a spune viața prin sunet.
Ceea ce a învățat în acei ani a devenit, peste timp, fundamentul repertoriului său: o lume de peste o sută de cântece, toate inspirate din realitatea satului, din durerile și bucuriile unei comunități care a știut dintotdeauna să se exprime prin folclor.
Pentru Soporan, cântatul nu a fost niciodată virtute scenică, ci gest firesc.
„Am cântat atunci și cânt și acum, ca să mă stâmpăr”, obișnuia să spună.
________________________________________
Primul pas pe drumul unei cariere neașteptate
Drumul lui spre recunoaștere nu a fost planificat. Nu s-a visat niciodată artist, nici nu s-a gândit să urce pe scene mari. El cânta pentru sine și pentru sat.
Dar în 1982, când a înregistrat primele piese la Radio Cluj, în acompaniamentul tarafului condus de Alexandru Ciurcui din Soporu de Câmpie, lucrurile s-au schimbat.
Specialiștii au remarcat imediat timbrul său: puternic, dar cald, aspru pe margini, dar profund în mijloc — un glas de câmpie, așa cum rar se mai întâlnește.
De aici înainte, au urmat apariții scenice, invitații la spectacole, festivaluri, turnee în țară și peste hotare.
Publicul l-a îndrăgit nu pentru tehnică, ci pentru autenticitate.
Vasile Soporan nu interpreta, ci trăia. Pe scenă, plângea, râdea, se înroșea la față de emoție, își lăsa corpul să vibreze la fel ca în copilărie, când cânta pe câmp „ca să-și descarce sufletul”.
________________________________________
Doina — stâmpărarea sufletului
Pentru Soporan, doina nu a fost doar un gen muzical, ci o esență.
El spunea că într-o doină se poate cuprinde tot: greutatea vieții, dorul de cei plecați, dragostea, împlinirea, nevoia de liniște, uneori chiar și rugăciunea nerostită.
În glasul lui se simțea o formă de rezistență, o încăpățânare de a nu lăsa să se piardă un mod de a cânta care nu se învață la școală, ci se moștenește.
Atunci când interpreta o horă sau o piesă de joc, întreaga lui ființă se schimba: corpul se încorda, vocea se arcuia, iar pașii se transformau într-o coregrafie a tradiției. Puțini rapsodi au reușit să îmbine atât de natural cântarea cu dansul. La fiecare apariție, publicul îl vedea jucând feciorescul cu aceeași vigoare cu care îl dansase în tinerețe.
________________________________________
Anii maturității – de la cântatul pe ogor la scenele lumii
În 1988 a ieșit pentru prima dată cu cântecul său peste hotare. Apoi, după 1990, au urmat turnee în Franța, Germania, Elveția, Belgia și până în Statele Unite ale Americii, unde a participat la Festivalul Smithsonian din Washington — un loc de întâlnire al tradițiilor lumii.
Nu a uitat niciodată, însă, satul. Pentru el, Frata rămânea centrul lumii.
Oriunde mergea, aducea cu sine o parte din pământul de acasă, din obiceiul oamenilor de pe câmpie de a cânta pentru a da sens vieții.
________________________________________
Un om al comunității, un reper al Transilvaniei
Cu timpul, Soporan a devenit nu doar un artist, ci un simbol.
În sat îl opreau copiii, tinerii, bătrânii — unii pentru a-l saluta, alții pentru a-i cere un cântec.
În presă au început să apară articole despre el. Juriile profesionale îl apreciau pentru autenticitate. Specialiștii în folclor vedeau în el un rapsod care nu doar interpreta repertoriul zonei, ci îl continua, îl întărea, îl ducea mai departe.
Astăzi, numele lui Vasile Soporan este legat de întreaga Câmpie Transilvană, ca un fel de voce colectivă, în care s-au strâns dorurile și năzuințele unei comunități întregi.
________________________________________
A învățat din sat și a dăruit satului
Tot ceea ce a ajuns să fie în artă se datorează oamenilor pe care i-a ascultat în copilărie: părinților săi, horitorului Solomon și vecinilor care cântau în timpul muncilor câmpului.
În schimb, el a oferit comunității propriul repertoriu: peste o sută de cântece, dintre care multe au devenit reprezentative pentru zonă.
Rămâne în sat și astăzi imaginea lui cântând în curte, în ogradă, în hore sau pe uliță.
Rămâne și sentimentul că prin vocea lui, oamenii pot trece mai blând peste greutățile vieții.
________________________________________
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el s-a păstrat nealterată tradiția cântului din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lui este o arhivă vie, născută exclusiv din realitatea satului.
Pentru că doina, în glasul său, nu este piesă muzicală, ci adevăr omenesc.
Pentru că a reușit să transmită emoția cântecului fără artificii, fără adaptări, fără scenografie.
Pentru că a trăit folclorul în forma lui pură și l-a dăruit lumii întregi.