2010
-
AUGUSTIN PÁLL
Tezaur Uman Viu – 2010
Olărit, Corund, Harghita
________________________________________
Un destin modelat pe roata olarului
În Corund, satul în care lutul pare că respiră odată cu oamenii, Augustin Páll și-a petrecut viața cu mâinile în pământ, în apă, în forme care au căpătat sensuri vechi de secole. Născut în 24 mai 1946, într-o familie pentru care olăritul nu era doar o meserie, ci un mod de a trăi, Augustin a crescut în jurul roții ca alții în jurul focului. În casa părinților săi, Erzsébet și Lajos, lutul era prezent zi de zi, iar copiii simțeau încă de mici că tradiția nu se transmite prin vorbe, ci prin gesturi simple, repetate, care prind rădăcină fără să-ți dai seama.
El însuși povestea, cu modestie, că „tatăl meu ne-a injectat meșteșugul fără să fim conștienți”, iar această afirmație spune totul despre felul firesc, aproape organic, în care olăritul a devenit parte din identitatea sa. La școala din Corund, între anii 1962 și 1966, a urmat cursurile obișnuite, dar adevărata formare s-a petrecut acasă, lângă tatăl său, acolo unde a învățat nu doar tehnica modelării, ci și respectul pentru un meșteșug care cere răbdare, forță, disciplină și o intuiție aparte pentru formele lumii.
________________________________________
Copilăria în atelier și începutul unui drum fără sfârșit
Primele sale amintiri sunt legate de lutul frământat „ca o pâine bună”, de apa care transformă materia în ceva maleabil, de roata de lemn care se învârtea neobosit, zgomotul ei devenind parte din sunetul casei. Augustin a învățat, încă din copilărie, că un vas bun se recunoaște după greutate, după echilibrul formei, după felul în care mângâie lumina.
A început să lucreze la roata veche, manuală, în vremuri în care totul se făcea cu răbdare și pricepere. Mâinile sale au simțit prima oară lutul umed înainte să-i înțeleagă logica. Dar, în timp, materia i s-a supus: a învățat să o ridice, să o întindă, să îi dea simetrie și proporție, ca și cum ar fi sculptat aerul în jurul ei. În acei ani, în care experiența se lega de instinct, Augustin descoperea sensul adânc al meșteșugului: să păstrezi ceea ce ai primit, să duci mai departe ceea ce ai învățat, să ții în tine o lume întreagă.
________________________________________
Olăritul ca limbaj: un centru, o tradiție, o responsabilitate
Corundul este unul dintre marile centre ceramice ale României, iar Augustin Páll a devenit unul dintre cei mai importanți purtători ai acestei tradiții. Lucrările sale respectă regulile centrului: vase bine dospite, frământate corect, arse la temperatura potrivită, împodobite cu motive tradiționale — linii circulare, compoziții radiale, simboluri păstrate din generație în generație.
Culorile, în special albul combinat cu albastru sau cu verdele închis, au fost întotdeauna semnătura ceramicii din Corund, iar Augustin le-a păstrat cu strictețe, înțelegând semnificația fiecărei nuanțe și a fiecărui motiv. Pentru el, un olar nu este doar un meșteșugar, ci și un cunoscător al folclorului: trebuie să știe istoria și literatura, să înțeleagă simbolurile pentru a nu lucra orb, ci cu sens.
Trecerea la roata electrică nu i-a schimbat esența. Uneltele au evoluat, dar gesturile au rămas aceleași. Mâinile lui au continuat să ridice vase pentru păstrarea alimentelor, vase pentru servit, obiecte de ornament — toate purtând, în felul lor, amprenta locului.
________________________________________
Anii în care lutul i-a dus numele în lume
Munca lui Augustin Páll nu a rămas între dealurile Corundului. De-a lungul anilor, a participat la nenumărate târguri și festivaluri, în țară și în străinătate. A fost prezent la Târgul Olarilor din Corund începând cu 1968, la „Cocoșul de Hurez”, la Cucuteni–5000, la târguri de tradiție din București, Iași, Vatra Dornei, dar și în locuri îndepărtate — Washington, Strasbourg, Bulgaria, Ungaria, Austria, Germania.
În toate aceste contexte, a dus cu el nu doar vasele, ci și spiritul Corundului: ordinea motivelor, limpezimea culorilor, echilibrul formelor. A avut expoziții individuale, a fost filmat, intervievat, prezentat în presă, iar numele său a devenit sinonim cu ceramica autentică a locului.
________________________________________
O familie întreagă în jurul lutului
Meșteșugul nu s-a oprit la el. Cinci dintre copiii săi au învățat să lucreze lutul, iar trei dintre ei au făcut din aceasta preocuparea lor principală. În familia Páll, olăritul nu este un capitol închis, ci o continuitate firească. Augustin a știut să transmită ceea ce a primit: tehnica, respectul, semnificațiile, dragostea pentru un meșteșug care cere răbdare și curățenie sufletească.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că a dus mai departe un meșteșug învățat în familie și l-a ridicat la rang de artă.
Pentru că a păstrat identitatea ceramicii din Corund și a dus-o în lume.
Pentru că a format generații și a clădit continuitate.
Și pentru că, prin munca lui, lutul a devenit mai mult decât materie — a devenit poveste.
Augustin Páll este, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om al cărui destin s-a modelat pe roata olarului și care a reușit, prin viața și lucrul său, să țină vie una dintre cele mai frumoase tradiții ale Transilvaniei. -
BARKÓ ETELKA
Tezaur Uman Viu – 2010
Ouă încondeiate________________________________________
O chemare care începe în copilărie
În Săcele, acolo unde comunitatea ceangăilor a dus tradiția din tată în fiu, Barkó Etelka s-a născut în 15 iunie 1936 și avea să rămână, până la sfârșitul vieții, unul dintre cele mai puternice repere ale artei încondeierii ouălor. A învățat meșteșugul foarte tânără, la 14 ani, direct de la tatăl ei, învățător în satul Purcăreni. Învățătura era atunci un lucru intim, discret, transmis „pe ascuns”, așa cum se întâmplă cu lucrurile prețioase care nu trebuie risipite, ci păstrate.
Pentru Etelka, începutul nu a fost o întâmplare, ci o chemare. „Am învățat de la tata și de la femeile din sat”, spunea ea, iar în cuvintele acestea se ascundea firescul unei continuități care a legat generațiile.
________________________________________
O profesoară care a adus meșteșugul înapoi în lume
Înainte de a deveni cunoscută ca artist popular, Barkó Etelka a fost profesoară. A predat biologie, chimie și fizică timp de treizeci și doi de ani, mai întâi la Oradea, apoi la Săcele. Sala de clasă i-a antrenat răbdarea, iar lucrul cu elevii i-a dat acea claritate a gestului pe care doar un pedagog adevărat o poate avea.
Abia după Revoluția din 1989 a putut vorbi deschis despre meșteșugul încondeierii ouălor. Până atunci, îl predase elevilor în taină, cu discreția cuvenită unui ritual vechi. A folosit mereu tehnica condeiului înmuiat în ceară caldă — o metodă care cere precizie, ritm și echilibru.
________________________________________
Modele care spun povești
Motivele alese de Etelka nu au fost niciodată simple ornamente. Erau simboluri vechi, adunate din natură, din portul fetelor din comunitate, din sculptura lemnului sau din lada de zestre. Modelele ei aveau semnificații clare: grebla pentru hărnicie, melcul pentru lene, arborele vieții pentru familie.
Culorile le obținea natural: roșul din fierberea cojilor de ceapă roșie, galbenul din scoarță de măr. Întregul proces păstra atmosfera de altădată — o lume în care arta nu se cumpăra, ci se făcea cu mâinile tale.
________________________________________
Anii maturității artistice
După 1991, Barkó Etelka a început să participe la ateliere de încondeiere a ouălor în școli, ducând meșteșugul în fața copiilor care nu îl mai cunoșteau. A învățat generații întregi, a format participanți la concursuri și a transmis arta ei celor care au avut dorința de a o continua.
În 1992, a publicat volumul „Ouă încondeiate din cele șapte sate”, o lucrare în care a strâns tehnica specifică ceangăilor și simbolurile atât de importante pentru comunitatea din care făcea parte.
În toate aceste activități, Etelka a fost percepută ca un simbol al ceangăilor săceleni — o păstrătoare a tradiției, dar și o inovatoare blândă care a știut să aducă modele noi fără să trădeze frumusețea celor vechi.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Etelka a învățat mulți oameni să încondeieze ouă. A lucrat cu copii, cu adulți, cu participanți la concursuri, cu femei din sat, cu oricine avea răbdarea și dorința de a duce mai departe meșteșugul. A fost, pentru cei din jur, un reper de eleganță și bunătate — un om care și-a oferit darul fără să-l păstreze doar pentru sine.
________________________________________
Ultima lecție: continuitatea
Barkó Etelka s-a stins în 11 septembrie 2019, însă ceea ce a lăsat în urmă continuă să trăiască în fiecare simbol așezat pe coaja unui ou, în fiecare copil care a învățat de la ea, în fiecare femeie care modelează astăzi condeiul așa cum l-a văzut în mâinile ei.
A fost, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om care a purtat cu demnitate un meșteșug vechi și l-a dăruit lumii cu generozitate. -
DUMITRU SOFONEA
Tezaur Uman Viu – 2015
Cojocar din Drăguș, Țara FăgărașuluiO copilărie cu acul în mână și muntele în privire
În satul Drăguș, acolo unde muntele coboară în gospodării și unde oamenii au învățat de secole să trăiască după ritmul anotimpurilor, s-a născut, în 24 septembrie 1935, un copil care avea să devină una dintre cele mai puternice figuri ale meșteșugului românesc: Dumitru Sofonea, cunoscut de toți drept „Trașu”.
Era un copil de opt ani când tatăl său, tot Dumitru, l-a luat într-o după-amiază deoparte și i-a pus în mână acul și pielea de miel. I-a arătat cum se fac numerașele de pe cheptar, iar băiatul, încă neobișnuit cu migala lucrului, a primit și prima lui normă. Dacă nu o îndeplinea, nu avea voie să iasă la joc cu ceilalți copii. Nu ca pedeapsă, ci ca formă de disciplină: „Înveți, muncești și apoi te bucuri”. Așa începea drumul lui Trașu în meșteșugul cojocăritului — un drum care avea să îi marcheze destinul și să îi poarte numele mult dincolo de hotarele Țării Făgărașului.
În casa Sofonea, cojocăritul nu era doar o meserie, ci un fel de a fi. Tatăl său era deja un meșter recunoscut, apreciat până și de profesorul Dimitrie Gusti, care îl descoperise în Drăguș în timpul campaniilor de cercetare din perioada interbelică. În atelierele lor modeste, unde mirosea a piele, a vopsea și a lână proaspăt lucrată, băiatul a învățat temelia unei arte al cărei farmec avea să îl cucerească definitiv.De la ucenic la meșter, din sat către lume
Pe măsură ce creștea, Dumitru Sofonea a înțeles că meseria moștenită nu era doar o îndeletnicire practică, ci un limbaj al satului, un fel de a spune cine ești și cine ți-au fost înaintașii. În Drăguș, cojocul nu era doar îmbrăcăminte, ci o carte deschisă a identității: cusături florale, motive geometrice, linii simbolice care povesteau despre familie, bucurie, sărbătoare și statut.
Dumitru a absolvit cele patru clase ale școlii elementare, dar adevărata lui școală a fost atelierul. Aici, printre unelte vechi și blănuri pregătite cu grijă, a exersat până când mâinile lui au prins ritmul firesc al cusăturii, până când fiecare model devenea reflex, până când frumusețea fiecărui cheptar îi confirma că a ales drumul potrivit.
Cu timpul, îndemânarea sa a atras atenția Cooperativei de Producție Meșteșugărească „Arta” din Brașov, unde a lucrat ani buni. În acea perioadă, portul popular încă avea loc în viața de zi cu zi, iar meșterii iscusiți era puțini. Dumitru Sofonea s-a remarcat imediat prin calitatea lucrului, prin precizia modelelor și prin respectul profund pentru tradiția locurilor.Un meșter apreciat în toată țara
Munca lui a început să fie văzută și recunoscută în tot mai multe contexte. În 1959, a câștigat premiul I la expoziția Bienală de Artă Populară de la București. Zece ani mai târziu, în 1969, obținea același loc la Festivalul Concurs Internațional de Folclor „România”. A urmat apoi Medalia de Aur la Expoziția de Artă Populară din 1974 — unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale.
Anii ’80 l-au găsit deja matur în meserie, sigur pe ceea ce face, recunoscut în rândul creatorilor populari. A primit diplome în Bulgaria, a fost numit membru al Academiei de Artă Populară și, mai târziu, al Academiei Artelor Tradiționale. În 2000, o plachetă jubiliară îi confirma încă o dată importanța în cultura tradițională românească, iar în 2002, Președintele României îi acorda Medalia Națională „Serviciu Credincios” în clasa a III-a — una dintre cele mai înalte distincții pentru un meșter popular.
Mulți i-au cerut cojoace: consăteni, oameni de cultură, vizitatori din toate colțurile țării. Printre cei care i-au purtat lucrul se număra și Tudor Arghezi, care îi trimisese o scrisoare de mulțumire.Un atelier care a devenit loc de pelerinaj cultural
În Drăguș, atelierul lui Dumitru Sofonea era nu doar loc de muncă, ci și loc de glasuri, de povești, de trecere. Oamenii veneau să-l vadă lucrând, să-i ceară sfaturi, să învețe. De-a lungul anilor, Trașu a fost mai mult decât un meșter: a fost un martor al satului, un povestitor, un om care păstra în minte fiecare schimbare petrecută în comunitate.
Țesătura timpului a mers înainte, iar Dumitru Sofonea a continuat să coasă fără grabă, cu acea liniște care îi caracteriza întreaga viață. Miile de cheptare ieșite din mâinile lui au ajuns în case din toată România, purtate cu mândrie de oameni obișnuiți și de personalități de seamă. Fiecare dintre ele păstra o parte din sufletul satului Drăguș.Moștenirea unui om care a lucrat o viață pentru frumusețe
Familia lui a fost parte din acest drum: soția, Valeria, care i-a stat alături întreaga viață, și copiii — Ioan, Maria-Aurica, Livia, Elena și Dumitru. Ei au crescut cu sunetul acului trecând prin piele, cu poveștile tatălui care vorbea despre semnificația fiecărui model, despre mândria de a duce mai departe o tradiție veche.
În 2015, Dumitru Sofonea a primit titlul de Tezaur Uman Viu. Era o recunoaștere firească pentru un om care, de peste jumătate de secol, înfrumusețase lumea prin meșteșugul său. Patru ani mai târziu, în 28 noiembrie 2019, la vârsta de 84 de ani, s-a stins. Dar atelierul lui continuă să povestească despre el, iar Drăgușul încă îl simte aproape.O filă de istorie scrisă cu acul, fir cu fir
Cei care l-au cunoscut spun că Dumitru Sofonea a fost parte esențială din identitatea locului. Munca lui rămâne una dintre cele mai valoroase moșteniri ale Țării Făgărașului, iar cheptarele sale, răspândite în toată țara, vorbesc astăzi despre o artă pe care a dus-o la perfecțiune.
A fost, pentru sat și pentru România, unul dintre ultimii mari cojocari autentici. A lucrat nu doar haine, ci memorie. Nu doar modele, ci continuitate. Nu doar frumusețe, ci identitate.
Și, poate mai ales, a lucrat cu dragoste.
Acea dragoste care face ca un om să rămână — dincolo de timp — un adevărat Tezaur viu. -
MARIA DEAC POENARU
Păstrătoarea ultimului fir de lumină din şcoala iconarilor de la Laz
Tezaur Uman Viu – pictură pe sticlă
Rădăcini într-un sat care respira icoane
La Laz, un sat ascuns între dealurile liniștite ale Sebeșului, icoanele nu erau doar obiecte de cult, ci parte din respirația locului. Fiecare casă păstra o urmă de culoare pe sticlă, un chip de sfânt, o poveste transmisă din generație în generație. În această lume arhaică, în care arta populară își găsise un centru de greutate unic, s-a născut Maria Deac Poenaru, la 25 martie 1923.
Era ultimul mlădiț al unui neam de iconari cunoscut din secolul al XVIII-lea, când primii membri ai familiei au așezat pe sticlă culori calde și divine, definind un stil care avea să devină reper pentru întreaga Vale a Sebeșului.
În familia Poenaru, arta nu era învățată ca la școală, ci trăită ca o continuitate firească: copiii creșteau printre pensule, sticlă și foițe de aur, iar gesturile meșteșugului le intrau în sânge fără grabă, asemenea unei rugăciuni zilnice.
O copilă care asculta culorile
Copilăria Mariei a fost plină de lumina filtrată prin sticla icoanelor. A învățat repede că fiecare nuanță spune o poveste: roșul aprins, tainic și cald; albastrul adânc, protector; verdele liniștit, care desena frunzele Raiului.
În casa ei, icoanele nu erau obiecte îndepărtate, ci prezențe vii. Umbrele lor se jucau pe pereți, iar fiecare chip de sfânt era lucrat cu o grijă care se transmitea ca o responsabilitate.
În acea atmosferă, Maria a deprins arta picturii pe sticlă încă din tinerețe. Nu prin lecții formale, ci prin repetarea gesturilor pe care le văzuse la părinți și bunici. Cu timpul, mâna i s-a așezat cu precizie, iar privirea a început să distingă armonii cromatice pe care doar cineva crescut într-o lume a icoanelor le putea înțelege.
Ultima verigă a unei școli de două secole
Când familiile iconarilor au început să se împuțineze, iar lumea satului să se schimbe, Maria Deac Poenaru a rămas aproape singură în fața unui patrimoniu uriaș. Era ultima reprezentantă a școlii de pictură pe sticlă de la Laz — o școală născută în 1770, cu tehnici, motive și canoane specifice acestei zone.
Ea nu a fost doar continuatoarea tradiției, ci și depozitara unui mod de gândire artistică. Picta icoane cu aceeași rigoare cu care o făcuseră înaintașii săi, adăugând însă o delicatețe a liniei și o limpezime a culorilor care îi făceau lucrările instant recognoscibile.
A pictat mii de icoane, răspândite în toată lumea. Unele au ajuns în colecții particulare, altele în biserici, dar în fiecare dintre ele pulsează aceeași lumină provenită din satul Laz.
O casă transformată în muzeu viu
Casa Mariei a devenit, în timp, un spațiu al memoriei.
În încăperi se aflau sute de icoane unicat, fiecare cu povestea ei, uneori însoțită de obiecte țesute sau cusute chiar de Maria sau de rudele ei — costume populare, ștergare, vase de lut, obiecte de rit, podoabe vechi.
Fiecare colț al casei era o lecție despre arta populară și despre viața satului tradițional transilvănean.
Pentru zeci de ani, această casă a fost locul în care generații de tineri au învățat să picteze pe sticlă, să aleagă culorile potrivite, să înțeleagă simbolurile și tradiția. Maria Deac Poenaru nu preda ca un profesor, ci ca un martor al unei lumi pe care o trăise pe deplin și pe care o respecta profund.
O viață dedicată luminii și continuității
Pe lângă pictură, artista a inițiat tineri în țesut, cusut și alte meșteșuguri populare. Avea o răbdare infinită și o bucurie tăcută în a transfera mai departe ceea ce primise.
Pentru ea, meșteșugul nu era niciodată doar tehnică: era legământ între generații, o datorie morală față de sat și față de familia care conturase vreme de două secole identitatea iconografiei din Laz.
Când o priveai pictând, gestul ei părea ritualic: mâna reconstitua o tradiție veche, dar cu prospețime; ochii urmăreau fiecare detaliu, asigurând că icoana păstrează stilul Lazului, dar rămâne totodată a ei, recognoscibilă și unică.
Ecoul unei vieți care a luminat lumea
Deși a plecat dintre noi în 2015, destinul Mariei Deac Poenaru a rămas înscris în patrimoniul cultural românesc. Fiecare icoană semnată de ea poartă amprenta unei școli vechi de peste două sute de ani.
Jurnaliști, fotografi, etnografi și colecționari i-au trecut pragul casei din Laz, fascinați de personalitatea ei, de modul în care vorbea despre artă și credință, de modul în care transforma memoria satului într-o comoară vie.
Povestea ei este, înainte de orice, povestea unei femei care a înțeles că tradiția nu înseamnă doar a păstra obiecte, ci a păstra lumina lor.
Iar lumina aceasta — a icoanei pe sticlă, a culorilor adânci, a gestului repetat cu evlavie — rămâne, prin opera ei, una dintre cele mai pure mărturii ale patrimoniului viu românesc.Un Tezaur Uman Viu pentru totdeauna
Maria Deac Poenaru este considerată Tezaur Uman Viu nu doar pentru virtuozitatea artistică, ci pentru:
• continuitatea unei școli iconografice unice în România,
• valoarea culturală a miilor de icoane pictate,
• rolul ei în formarea generațiilor tinere,
• transformarea propriei case într-o instituție de memorie,
• păstrarea unui stil tradițional vechi de două secole.
Ea rămâne, fără îndoială, una dintre figurile emblematice ale artei pe sticlă din România. -
NICOLAE VELEANU
Vătaful care a ținut vie inima Călușului din GiurgițaCopilăria într-un sat unde călușarii erau mai puternici decât timpul
Giurgița, un sat așezat în sudul Doljului, e locul în care, în anul 1922, s-a născut Nicolae Veleanu — cel care urma să devină una dintre cele mai respectate figuri ale Călușului oltenesc. În acea lume rurală, unde tradițiile nu erau simple obișnuințe, ci repere de viață, jocul călușăresc era privit ca o forță ritualică, un fel de farmec protector împotriva bolilor și a lucrurilor necurate. Copiii creșteau privind cetele de călușari ca pe niște personaje mitice, iar tinerii visau într-o zi să fie primiți între ei.
Nicolae Veleanu a început să învețe pașii pe la zece–douăsprezece ani, de la bătrânii satului, oameni pentru care Călușul era parte din suflet. Ei nu acceptau ușor pe oricine în ceată; fiecare gest era controlat, fiecare pas trebuia executat cu precizie, iar disciplina era neînduplecată. Cei mici învățau mai întâi să asculte, abia apoi să sară. „Cu greu reușeai să intri în ceata vreunuia”, își amintea Veleanu, „iar dacă nu executai comenzile cum trebuie, mai mâncai și bătaie!”. Așa se forma caracterul unui călușar adevărat: prin respect, rigoare, efort și un simț al comunității adânc înrădăcinat.
O viață întreagă în fruntea cetei
În anii care au urmat, Nicolae Veleanu a devenit nu doar un membru al cetei din Giurgița, ci sufletul ei. A preluat treptat rolul de vătaf — conducătorul ceremonial al jocului — și timp de peste șapte decenii a deschis drumurile satului la sărbătorile de Rusalii, însoțit de strigăturile, ritmul și ritualitatea călușului. Sub comanda lui, ceata nu era doar un grup de dansatori, ci o comunitate cu reguli clare, transmisă din generație în generație.
Pentru Veleanu, portul tradițional pe care îl îmbrăca an de an nu era un costum, ci o prelungire a identității. Credea cu tărie în puterea vindecătoare a jocului, în rolul ceremonial al cetei și în responsabilitatea vătafului de a păstra totul nealterat. În fiecare primăvară, le spunea tinerilor călușari: „Călușul nu înseamnă să pui pe tine un port popular și să sari de nebun. Fiecare pas are o tehnică, fiecare gest are rostul lui.”
Sub conducerea sa, ceata din Giurgița a devenit una dintre cele mai apreciate din Oltenia. Au dus renumele satului în întreaga țară și chiar peste hotare, impresionând prin forța dansului, prin respectarea ritmului străvechi și prin prestanța vătafului lor. Pentru mulți, Nicolae Veleanu era însăși imaginea Călușului: demn, precis, mereu atent la detalii și în același timp un om de o blândețe rară.Învățătorul generațiilor și amintirea care nu se șterge
Toți tinerii care au vrut să învețe Călușul au trecut, într-un fel sau altul, prin mâna lui. Avea răbdare, simț al umorului și o mare capacitate de a transmite mai departe tradiția. Îi încuraja pe cei curioși și îi susținea pe cei buni, fără să-i lase pe niciunul să creadă că pot trișa tradiția. Pentru el, jocul călușăresc nu se învăța „din mers”, ci se clădea prin muncă.
Memoria lui Nicolae Veleanu continuă astăzi în Giurgița nu doar prin amintiri, ci și în mod palpabil: Căminul Cultural al satului îi poartă numele, iar pe fațadă se află o placă comemorativă ridicată în onoarea sa. Comunitatea l-a recunoscut ca pe unul dintre reperele ei fundamentale.
Oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu emoție despre el. Pentru etnologii și specialiștii în cultură tradițională, Veleanu a fost un exemplu de autenticitate, un om care a păstrat esența Călușului exact așa cum a primit-o de la bătrâni, fără concesii sau simplificări. Pentru călușarii tineri, a fost mentorul care le-a arătat că tradiția este un drum lung și serios. Pentru prieteni, era „nea Nicolae”, glumeț, luminos, cu o memorie excepțională și cu o filozofie simplă a vieții: „Mi-a plăcut acest joc și portul acesta pe care îl îmbrac cu bucurie. Poate că mă voi lăsa din căluș numai când n-oi mai fi.”
Moștenirea unui om ridicat la rang de simbol
Nicolae Veleanu a plecat dintre cei vii în aprilie 2012, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă un gol greu de umplut. Ceata pe care a condus-o atâta vreme, oamenii pe care i-a învățat și întreaga comunitate din Giurgița au simțit durerea dispariției lui — dar au păstrat și datoria de a continua ce el a slujit cu atâta credință.
Pentru sat, Veleanu nu este doar un nume trecut pe o placă, ci un simbol al dăruirii. Pentru cultura românească, rămâne una dintre figurile cele mai importante ale tradiției călușărești. Pentru patrimoniul imaterial, este un Tezaur viu, unul dintre acei oameni rari care nu doar practică un obicei, ci îl mențin pe linia vieții.
În Giurgița, încă se spune o vorbă:
„Pe nea Nicolae, călușul l-a ținut tânăr. Și tot el l-a ținut viu pe căluș.”