2011
-
MARIAN-VASILE GHICA
Rapsod popularO copilărie în care glasul a fost prima formă de lume
În satul Călărașii-Vechi, acolo unde Bărăganul își desenează liniile drepte peste câmpuri și unde verile sunt lungi, iar iernile aprige, Marian-Vasile Ghica s-a născut într-o familie pentru care cântecul nu era doar o bucurie, ci o formă de memorie. În casa lor, glasul tatălui, Ghica Gheorghe, răsuna seara cu colinde, balade și povești cântate. În acest spațiu încărcat de tradiție, copilul Marian a crescut fără graba de a învăța lumea: lumea venea spre el prin voce, prin ritm, prin vers.
Avea doar nouă ani când a învățat „Nașterea Domnului”, o colindă care nu se deprinde ușor, pentru că nu e doar cântec, ci un fel de povestire ritualică. Dar el o învățase ca și cum ar fi știut-o dintotdeauna. Glasul curat, urechea muzicală sigură și bucuria de a transmite emoție veneau firesc, ca o moștenire directă de la tatăl său. În clasa a șaptea deja deprindea „Botezul Domnului” și „Răstignirea Domnului”, semn că repertoriul său spiritual se adâncea cu ritmuri rare pentru un adolescent.
Nu cânta pentru aplauze. Cânta pentru că simțea că fiecare colindă poartă o parte din sat, din părinți, din vechile generații. La vârsta la care alți copii caută jocul, el descoperea în versuri o cale tainică spre oameni și spre o tradiție care nu trebuia lăsată să se piardă.Drumul unui rapsod format din credință, ascultare și răbdare
Anii de școală, petrecuți între București și Călărași, l-au apropiat de meseriile lumești, dar nu l-au îndepărtat nici măcar o clipă de folclor. După ce a lucrat în domeniul tehnic, în instituții locale și la Centrul Cultural Județean Călărași, omul Ghica rămânea același: un adunător de cântece vechi, un purtător de tradiții, un culegător atent la tot ce încă trăia în satele de pe câmpie.
La douăzeci și șapte de ani știa deja toate colindele și baladele zonei. Nu doar versurile, ci și toate melodiile — o colecție vie, purtată în memorie, transmisă din tată în fiu și apoi înapoi în comunitate. Își cânta repertoriul cu o naturalețe care îi impresiona pe ascultători. Oamenii simțeau că în vocea lui nu este spectacol, ci adevăr.
Fișa sa biografică notează simplu că „dragostea de tradiții nu s-a micșorat cu nimic”. Dar în spatele acestei fraze stă viața unui om pentru care cântecul popular a fost credință, disciplină și destin. A strâns, într-o viață de peste trei decenii de activitate, sute de colinde, doine, obiceiuri, fragmente de folclor religios, secvențe ritualice — toate păstrate, notate, repetate, cântate, transmise mai departe.
Nimic nu era întâmplător: în fiecare vers recunoștea o parte din identitatea românească, iar în fiecare melodie simțea trecerea generațiilor.O viață a scenelor mici și mari: locuri unde cântecul devine comunitate
Deși multe dintre momentele importante ale carierei sale s-au consumat în cercul satului, al obștei și al festivalurilor locale, activitatea lui Marian-Vasile Ghica este rodul unei munci constante, în care scena nu a fost neapărat un podium, ci un loc al întâlnirii. A cântat în instituții culturale, la concursuri, în fața juriilor, în fața publicului, dar și în locuri simple — în curți, la praznice, în case atunci când oamenii aveau nevoie de cântec.
Premiile pe care le-a primit de-a lungul timpului sunt numeroase, dar ele nu definesc esența rapsodului — ci doar confirmă că fidelitatea lui față de tradiție a fost văzută și apreciată. Ca exemplu, fișa biografică menționează distincții pentru colinde, pentru obiceiuri pascale, premii de excelență și recunoașteri ale calității sale de purtător al valorilor culturii naționale.
În toate aceste contexte, rapsodul Ghica nu interpreta doar cântece — reconstitua ritualuri, reda lumea veche a credințelor, restituia sacralitatea unor texte care, fără oameni ca el, s-ar fi stins.Arta trecută din generație în generație și grija pentru continuitate
Fiind el însuși moștenitor al unei tradiții, Marian-Vasile Ghica a înțeles că adevărata importanță a rapsodului este transmiterea. Nu doar păstrarea, ci trecerea mai departe. În aceeași măsură în care a cules folclor, l-a și oferit altora: copiilor, tinerilor, celor care i-au devenit discipoli sau colaboratori în centre culturale.
Fișa lui biografică îl descrie ca un „instructor de folclor-religie, purtător, promotor, transmițător”. Aceste cuvinte, aparent tehnice, ascund o realitate profundă: nimic din ce a știut nu a fost ținut doar pentru sine. În repertoriul său trăiesc generațiile trecute, dar și cele viitoare.
Este dintre cei pentru care tradiția nu este muzeu, ci respirație. Iar acest lucru l-a transformat într-un reper de identitate pentru comunitatea sa.Un rapsod al credinței și al memoriei
O parte esențială a personalității sale este dimensiunea spirituală. Colindele pe care le cântă — „Nașterea Domnului”, „Botezul Domnului”, „Răstignirea Domnului” — nu sunt simple repertorii, ci versuri ritualice, cântate de obicei de oameni în vârstă, moștenite de la străbunii satelor. El le-a învățat, le-a păstrat și le-a dus mai departe cu o fidelitate care surprinde.
În vocea lui se simt și solemnitatea, și delicatețea, și o formă de smerenie care definește adevăratul rapsod popular: cel care nu inventează, ci păstrează; nu modifică, ci transmite; nu caută gloria, ci continuitatea.De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el se regăsește o parte din traseul cultural al Bărăganului.
Pentru că a strâns și a păstrat un fond impresionant de folclor religios și laic.
Pentru că a cântat, a cules, a transmis și a format generații.
Pentru că vocea lui nu este doar talent, ci o arhivă vie a tradițiilor.
Pentru că a ales, în fiecare etapă a vieții, să rămână aproape de rădăcini. -
NICOLAE PIȚIȘ
Rapsodul care a ținut în viață glasul muntelui
Rădăcinile unui glas rar
În Lăpușul Românesc, acolo unde lumina cade peste dealuri ca o respirație veche, iar pădurile își spun singure poveștile, s-a născut Nicolae Pițiș, cunoscut de săteni drept „Niculai al lui Iacob”. Era în 1939, un an în care nimeni nu bănuia că un copil abia venit pe lume va deveni mai târziu unul dintre cei mai prețuiți păstrători ai horei în grumaz. Crescut într-o familie simplă, agricultori obișnuiți cu munca pământului, Nicolae Pițiș a descoperit muzica nu în școli, ci în graiurile părinților săi, Dochia și Ion, care îl învățau cântecul odată cu mersul, cu respirația și cu rânduiala casei.
Avea doar cinci ani când a început să deprindă tehnica unică a horei lăpușene, un tip de cânt arhaic care cere nu doar voce și suflu, ci o anumită stare, o anumită înfrățire cu ritmul muntelui. Era la clăci, la nunți, la întâlnirile satului unde oamenii nu făceau diferența între bucurie și cântec. Totul era o formă de a trăi. Iar copilul Nicolae a învățat din aceste locuri că muzica nu e doar interpretare, ci și legătură cu cei care au fost înainte.
Drumul către a deveni vocea Lăpușului
În timp, deprinderea a devenit meșteșug, iar meșteșugul — destin. Pițiș cânta cu fluierul, cu trâmbița, cânta la nunți, cânta la sărbători, cânta atunci când alții încă nu înțelegeau cât de rară este vocea lui. Tocmai pentru că mare parte din creația populară se transmitea oral, existența unor oameni precum el era crucială. Era un depozitar viu, un om care nu învățase cântece de la oraș, de pe scenă sau de la televizor, ci direct de la sursă, din rândul comunității.
În Maramureș, Nicolae Pițiș ajunge să fie cunoscut pentru „horea în grumaz”, un mod de cânt arhaic, profund, în care vocea urcă și coboară lent, ca valurile unui susur de izvor. Cei care l-au ascultat spun că nu doar cânta, ci evoca. Întreg Maramureșul părea să vină la viață în glasul lui: pădurile, dealurile, dorurile, durerile, dragostea, toate vibrau în tonalitățile lui.
Festivalele au început să-l caute. Oradea, Timișoara, Satu Mare, Cluj, Brașov, București — oriunde mergea, oamenii simțeau că se află în fața unui om care nu interpreta folclor, ci îl trăia. Venea îmbrăcat în portul popular ca într-o armură a demnității sale, purtând în el o lume aproape neatinsă de modernitate.
Premii, recunoașteri și întâlnirea cu lumea
De-a lungul anilor, Pițiș a primit numeroase distincții, însă el însuși a privit recunoașterea ca pe un dar de care nu se lăuda. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă valoarea unui om care nu a schimbat niciodată esența cântecului moștenit. A primit Marele Premiu la „La poale de Țibleș”, a susținut concerte de muzică arhaică la Muzeul Țăranului Român și la Muzeul de Artă din Cluj, a cântat în fața unor săli în care oamenii ascultau în liniște, ca și cum s-ar fi aflat în fața unui altar al tradiției.
Pentru mulți, însă, poate cea mai importantă recunoaștere rămâne faptul că despre viața lui s-a realizat un film premiat internațional — „Lima-Hai / Hotarul dintre fân și cer” — o mărturie cinematografică despre un artist care nu și-a schimbat niciodată firea și rădăcinile.
Specialiștii în etnografie au scris despre puterea glasului lui, despre felul în care reușea să transforme o sală de concerte într-o reîntoarcere la satul românesc de odinioară. Cântecul lui crea atmosferă, nu spectacol. Evoca timpuri, nu simple note muzicale. Era, cum spunea un etnolog, o „mărturie a unui neam cu adevărat dăruit de Dumnezeu cu vocația creației”Ucenicii unui maestru
Deși avea doar o clasă de școală, învățătura lui Pițiș era una de esență, neprelucrată, nealterată. Nu i-a păsat niciodată că nu a urmat studii muzicale. Pentru el, cântecul era suficient de mare încât să treacă peste orice formă de educație formală.
A simțit la un moment dat că nu poate lăsa totul să se stingă odată cu el. Așa că și-a luat discipoli. Printre aceștia, unul dintre cei mai cunoscuți este Grigore Leșe, care a învățat de la el între 1964 și 1967. Relația dintre cei doi a rămas una de adâncă recunoștință. De asemenea, Pițiș a format generații de fete, printre care s-a remarcat Maria Casandra Hauși, câștigătoare a Trofeului „Maria Tănase”, alături de care a cântat adesea pe marile scene.
Ion Pop, la rândul său, a preluat cântecele lui Pițiș și le-a dus mai departe, recunoscând mereu că rădăcina stilului său se află în glasul maestrului.
Nicolae Pițiș – un monument viu
La maturitate, prin tihnă, prin muncă, prin rânduială, Nicolae Pițiș devine unul dintre marii rapsod ai României. Nu pentru că și-ar fi dorit faima, ci pentru că a trăit cântecul ca pe o rugăciune. Fiecare doină îi era o spovedanie. Fiecare hore lungă suna ca o poveste pe care o știau doar cei ai locului. A purtat muzica în el ca pe un legământ.
Despre el s-a spus că este „românul declarat monument UNESCO”, o formulare care, deși simbolică, reflectă perfect dimensiunea patrimoniului pe care îl reprezenta.
În ochii celor care l-au ascultat, Nicolae Pițiș nu a fost doar un cântăreț, ci un spațiu, un timp, o stare. A fost întruparea a ceea ce are Maramureșul mai autentic.Moștenirea unui glas care nu se va stinge
Nicolae Pițiș a dovedit că tradiția nu moare cât timp există măcar un om dispus să o ducă mai departe. El a fost acel om. Un rapsod, un agricultor, un dulgher, un om simplu, dar cu o forță de reprezentare pe care doar marile spirite o pot avea.
Comunitatea din Lăpușul Românesc îl privește ca pe un stâlp al identității locale. Iar lumea folclorului românesc îl consideră un vârf. Un punct luminos care va rămâne mult după ce glasul lui nu va mai răsuna pe scenă. -
OLIVIA TIMA
Păstrătoarea luminii din firele țesăturilor de pe Valea ArieșuluiUn destin țesut în culorile Munților Apuseni
În Sălciua, pe Valea Arieșului, unde muntele își schimbă nuanțele de la un anotimp la altul, iar casele par legate între ele prin fire nevăzute ale tradiției, Olivia Tima a ridicat țesutul la rangul de artă. Firele pe care le-a trecut prin războiul vechi, construit în anul 1890 de un meșter al locului, nu sunt doar fire textile — sunt firele identității unei comunități. Moștenirea ei nu stă doar în obiecte, ci în continuitatea unei lumi alcătuite din culori, ritm și răbdare.
Născută în vara anului 1937, Olivia Tima și-a petrecut copilăria printre femei care lucrau în liniștea caselor, în lumina dimineților, cu gesturi precise și lente, repetând aceleași mișcări pe care le moșteniseră și ele de la mamele lor. Totul în gospodăria de altădată era un ritual. Iar la războiul familiei, aflat încă în funcțiune după peste un secol, ea a început să prindă, încă din copilărie, nu doar tehnici, ci și ritmuri interioare, idei despre frumos, măsură și armonie.
Arta țesutului – o lume în care culorile devin limbaj
Ceea ce a făcut-o pe Olivia Tima cunoscută în întreaga zonă a Munților Apuseni este modul în care reușește să păstreze echilibrul dintre tradiție și creativitate. Țesăturile sale – ștergare, lepedeie, tinde, țoale, fețe de masă, măsărițe – par desprinse dintr-o lume unde geometria se întâlnește cu sensibilitatea. Culorile vii, dar niciodată stridente, motivele alese cu migală, rosturile închise sau deschise, vărgile care delimitează compoziții geometrice – toate acestea alcătuiesc un stil foarte ușor de recunoscut.
Olivia Tima este una dintre puținele creatoare care încă folosesc coloranți naturali. Coaja de arin pentru negru, coaja de măr sălbatic pentru roșu închis, frunza de mesteacăn pentru galben, coaja de ceapă pentru bejuri calde, iar pentru fixare „galaican”, un minereu folosit de generații întregi. În fiecare gest există o continuitate: în sunetul războiului, în mirosul de lână udă, în culorile care apar treptat, parcă din povești.
Piesele pe care le creează nu sunt simple obiecte: sunt un fel de „buletin de identitate” al locului, așa cum spun specialiștii. Cine știe să citească țesătura poate recunoaște imediat zona, familia, poate chiar perioada istorică. Olivia Tima a păstrat fără ezitare această estetică locală, încât fiecare lucrare devine nu doar frumoasă, ci și documentară.
Dincolo de meșteșug – o profesoară care a mutat tradiția în inimile copiilor
Puțini creatori populari au reușit să facă ceea ce a făcut Olivia Tima: să ducă războiul de țesut în școală. În 1980, în timp ce preda la Școala Generală din Sălciua, a înțeles că tradiția nu poate supraviețui fără copii și că meșteșugul are nevoie de alte mâini care să-l ducă mai departe. Așa a luat ființă primul cerc de țesături-cusuturi, cu 15 elevi care își înțepau cu timiditate degetele, dar plecau acasă mai bogați cu un gest, un motiv, o poveste.
Din 2000, cercul s-a mutat în gospodăria ei – un muzeu viu, unde copiii descoperă atât uneltele, cât și ritualurile prelucrării fibrelor. Acolo, fiecare pas este trăit: spălatul lânii, torsul, vopsitul, alesul motivelor, țesutul propriu-zis. Pentru un copil, întâlnirea cu aceste practici devine o lecție despre răbdare și identitate.
Generațiile crescute de Olivia Tima sunt astăzi răspândite în toate direcțiile, dar fiecare păstrează amintirea mirosului de lână, a războiului care vibrează în miez de vară, a culorilor naturale care se amestecă în căldarea de lemn. Multe fete din sat recunosc că, datorită ei, au înțeles mai bine cine sunt.
Un ambasador al Apusenilor în țară și în lume
De-a lungul anilor, Olivia Tima a participat la numeroase manifestări – la Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, la târguri de meșteri populari din Sibiu, Vâlcea, Cluj, la festivaluri și expoziții dedicate tradițiilor. În 1995, a fost primită în Academia Artelor Tradiționale de la Sibiu, iar în 2000 un film documentar al Muzeului ASTRA i-a consacrat meșteșugul.
În toate aceste contexte, țesăturile ei au devenit un fel de semn al locului. Oamenii își dădeau seama rapid de zona de proveniență, iar specialiștii apreciau maniera în care reușea să inoveze fără să părăsească gramatica tradițională.
O misiune de viață: păstrarea și transmiterea patrimoniului imaterial
Specialiștii care au evaluat-o au spus că Olivia Tima nu este doar o meșteră populară, ci un reper pentru întreaga zonă. Ea a identificat, conservat și transmis obiecte, tehnici, rețete de vopsire, obiceiuri și tradiții. A păstrat războiul de țesut vechi din familie, a transmis meșteșugul, a documentat practici, a învățat generații întregi de copii și a lăsat o colecție impresionantă de piese autentice.
Pentru comunitate, Olivia Tima este dovada vie că tradiția poate conviețui cu modernitatea. Pentru cercetători, este un martor prețios al culturii din Munții Apuseni. Pentru copii, rămâne femeia care le-a arătat că o țesătură nu este doar un obiect — este un mod de a spune lumii cine ești. -
VALER BURZO
Rapsodul care își cânta dorul printre dealuri
Un glas venit dintr-o istorie lungă de oameni ai locului
În Suciu de Sus, sat din Țara Lăpușului în care pădurile își schimbă culoarea odată cu anotimpurile, iar casele par să păstreze ecoul generațiilor trecute, numele lui Valer Burzo este rostit cu respect. A fost cunoscut și sub numele vechi al familiei — Valeriu Măriuchii Rejoaiei — un nume care spune, în sine, povestea unei stirpe vechi, atestate încă din secolul al XV-lea. Dintr-o tradiție de oameni liberi, de gospodari și țărani care au știut să ducă mai departe pământul și rânduiala, Valer Burzo a fost, vreme de decenii, unul dintre cei mai importanți purtători ai cântecului lăpușean.
Născut la 29 aprilie 1936, într-o familie în care cântul era la fel de firesc ca munca câmpului, a crescut într-o lume în care „a hori” nu era spectacol, ci mod de a respira. Pentru el, cântecul n-a fost niciodată o podoabă, ci o întâmplare inevitabilă a sufletului. „Omul nu poate cânta dacă nu simte o durere… eram singur cuc prin pădure și mi se făcea dor și cântam”, spunea el, într-o mărturisire care rezumă întreaga lui viață.
Copilărie cu glas de doină
Cum se întâmplă adesea în satele transilvănene, primul lui învățător a fost chiar mama, de la care a învățat nu numai melodiile, ci și modul firesc, ritualic, de a se raporta la cântec. În casă, în vremea copilăriei, doina nu era o artă, ci o prelungire a vorbirii. De mic, Valer a prins de la cei mari obiceiul de a hori în grumaz — un fel de cânt cu noduri, specific Țării Lăpușului — tehnică grea, ce vine din bătrâni și nu poate fi deprinsă fără sensibilitate și rânduială interioară.
În acea lume a copilăriei, portul popular era purtat cu demnitate, iar jocul și cântecul se legau firesc de viața de zi cu zi: la șezători, la hore, la muncă, la sărbători. De atunci, Valer Burzo a înțeles că nu poate exista om fără cântec, că glasul omului e felul în care acesta își spune durerile și bucuriile.
Rapsodul care nu a renunțat niciodată la cântec
Odată cu maturitatea, viața i-a adus muncile grele ale satului: a fost mecanic de utilaje, agricultor, staroste de nuntă, un om priceput la toate, dar peste aceste ocupații se ridica mereu cântatul. Fie că muncea în pădure, pe câmp sau că mergea la nunți, glasul lui era nelipsit. Cânta când îi era dor, cânta când simțea o apăsare, cânta când își aduna gândurile — și cânta, mai ales, pentru a păstra o lume pe cale să se stingă.
Horea lui — plină de noduri, prelungă, adâncă — vorbea despre suferință, despre dor, despre dragoste, despre tristețe, dar și despre bucuria simplă a vieții. El nu interpreta cântecul, ci părea că îl scoate din adâncul pământului. De aceea, cei care l-au ascultat spun că glasul lui aducea cu sine atmosfera dealurilor, a izvoarelor, a drumurilor de țară, a oamenilor abuiați de vreme. Era o lume întreagă cuprinsă în felul lui de a cânta.
Un om pentru care tradiția era un drum firesc
Rapsodul a purtat întotdeauna costumul popular cu o eleganță naturală. Nu îl îmbrăca pentru scenă, ci pentru că făcea parte din ființa lui. Pentru Valer Burzo, tradiția nu a fost niciodată un motiv de laudă, ci o datorie interioară. A rămas credincios cântecului până la capăt, chiar și atunci când glasul nu îl mai asculta, când vârsta îi îngreuna respirația, când puterea părea să se ducă.
Până să plece dintre noi, în anul 2017, a rămas un simbol al Țării Lăpușului. Prezența lui la evenimentele culturale ale zonei era mereu o bucurie: de câte ori apărea, oamenii știau că vor auzi o doină „ca altădată”, o horă care păstrează urmele lumii vechi.
O moștenire care nu se pierde
Dincolo de cântec, Valer Burzo a dus mai departe ceva mult mai greu de învățat: starea din care se naște cântecul. A transmis copiilor și nepoților dragostea pentru folclor, iar în satul Suciu de Sus există încă oameni care își amintesc cum a învățat lumea să cânte fără rușine, cu inima deschisă.
Specialiștii în etnografie spun despre el că a reușit ceea ce puțini mai pot: să păstreze firescul cântecului tradițional, fără să îl transforme în spectacol. În interpretarea lui, doina își păstra locul natural, departe de scenă, departe de lumini, încărcată de sens și de intimitate.
Un reper pentru tot ce înseamnă autenticitatea lăpușeană
Corina Isabella Csiszar, etnolog, spunea despre el că reușea să creeze, în orice împrejurare, „o imagine vie a dorului, o atmosferă care trezește cele mai profunde sentimente”. Și nu era doar o impresie: oricine l-a ascultat măcar o dată își amintește vibrația aspră și caldă a glasului, felul în care vorbele lui păreau să coboare dintr-o altă vreme.
Valer Burzo nu a fost doar un rapsod; a fost un păstrător al unei lumi. Cântând, a salvat o parte esențială din identitatea Țării Lăpușului. Iar moștenirea lui — doina, horea, felul de a spune durerea — rămâne astăzi printre cele mai curate forme de patrimoniu viu din nordul țării.
