2012
-
ADELA PETRE
Țesătoarea din păr de capră care a pus suflet în fiecare fir
Rădăcinile unei vocații
În Sibiciu, un sat așezat între dealurile liniștite ale Buzăului, meșteșugul țesutului nu era doar o ocupație casnică, ci un mod de a trăi și de a da sens lumii. Acolo, în 1929, s-a născut Adela Petre, într-o familie obișnuită, dar înzestrată cu o profundă înțelegere a tradiției. Copilăria ei a fost marcată de ritmul războiului de țesut, de glasurile blânde ale femeilor care împleteau în fiecare țesătură nu doar tehnică, ci și poveste.
Mai târziu, avea să repete adesea că „o societate care nu-și respectă tradițiile este în pericol de a-și pierde identitatea”. Nu era o frază frumoasă, ci mărturia unei vieți întregi dedicate păstrării unei arte vechi, fragile și tot mai rare: țesutul în păr de capră.
O viață trăită ca o ardere
Există oameni pentru care meșteșugul este o profesie. Pentru Adela Petre, însă, a fost o vocație răsărită din interior, un fel de chemare care nu putea fi ignorată.
Tot ce a lucrat — de la ștergare fine, la marame de borangic, de la fețe de masă cusute manual la covoare groase din păr de capră — era rodul unei imaginații hrănite de tradiție și al unei răbdări ieșite din comun.
Fiecare piesă creată de ea era mai mult decât un obiect decorativ. Era o particică din modul ei de a simți lumea: sobru, delicat, echilibrat. În țesăturile sale se vedea nevoia de frumusețe, dar și dorința de a salva un patrimoniu viu, moștenit din veacurile dinaintea ei.
Covoarele, carpetele și peretarele sale din păr de capră se distingeau prin combinații de culori naturale, prin texturi dense și motive construite cu o precizie care nu putea proveni decât din ani și ani de practică. Fiecare nuanță, fiecare model avea o logică, o intenție și un rost, rezultatul unui ochi format, dar și al unei sensibilități artistice profunde.
Tradiții aduse în contemporaneitate
Într-o epocă în care multe meșteșuguri riscau să se piardă, Adela Petre a avut curajul de a transforma obiecte tradiționale în piese apreciate și în spațiile moderne.
Carpetele și covoarele țesute de ea, așezate într-o casă de oraș sau într-un interior minimalist, nu erau simple inserții rustice, ci adevărate declarații vizuale. Părul de capră — un material dificil, dar spectaculos atunci când era bine prelucrat — devenea la ea expresia unui stil aparte, ferm ancorat în identitatea locului.
Și, în tot acest timp, meștera rămânea aceeași femeie modestă, cu un zâmbet calm și cu o emoție abia stăpânită atunci când vorbea despre lucrările sale sau despre elevii ei.
Un meșter și o profesoară în același timp
Dar poate cea mai importantă moștenire a Adelei Petre nu este colecția impresionantă de piese pe care a creat-o, ci generațiile de copii, tineri și adulți pe care i-a învățat tainele războiului de țesut.
Departe de a fi exclusiv un meșter dedicat propriilor creații, ea a simțit nevoia să transmită mai departe ceea ce știa, știind că tradiția nu supraviețuiește decât atunci când cineva o învață, o practică și o iubește.
Atelierele pe care le organiza în județul Buzău deveniseră locuri unde elevii nu doar învățau tehnică, ci descopereau o lume: respectul pentru munca manuală, sensul fiecărui motiv, bucuria de a crea ceva durabil.
Pentru mulți dintre cei care au trecut prin mâinile ei, experiența întâlnirii cu Adela Petre a rămas un moment formator. Mai târziu, unii dintre ei au mărturisit că a fost prima dată când au simțit legătura dintre tradiție și identitatea personală.
Un reper al artei populare românești
Deși viața ei a fost dedicată satului, numele Adelei Petre a depășit de mult granițele comunității. Creațiile sale au fost prezente în expoziții, colecții, muzee, iar în rândul specialiștilor în etnografie a fost considerată una dintre cele mai importante țesătoare în păr de capră din România.
Recunoașterea titlului de Tezaur Uman Viu nu a fost o surpriză, ci confirmarea unei realități: aceea că munca ei reprezenta o parte esențială din patrimoniul cultural imaterial al țării.
Un final care lasă în urmă lumină
În martie 2019, la vârsta de 89 de ani, Adela Petre a părăsit această lume, dar nu înainte de a lăsa în urmă o operă de o valoare rară și o lecție de viață.
A dovedit că tradiția nu este ceva ce trebuie admirat de la distanță, ci un organism viu, care respiră prin oameni ca ea, prin pasiunea lor, prin răbdarea lor și prin credința lor în rostul fiecărei ițe.
Astăzi, în casele celor care i-au admirat lucrările, în memoria celor pe care i-a învățat, în manualele de etnografie sau în expozițiile muzeelor, numele ei continuă să existe într-un mod firesc și cald.
Adela Petre nu a fost doar o țesătoare.
A fost un reper.
Un om care a înțeles că frumusețea nu este un moft, ci o datorie. -
FLOAREA FINTA
Costume și podoabe populare din Țara OașuluiO viață care începe în miezul tradiției
În Negrești-Oaș, acolo unde satul și-a păstrat încă aripa aspră a nordului și strălucirea neîmblânzită a portului tradițional, s-a născut, în vara anului 1933, Floarea Finta. Era o vreme în care casele se sprijineau încă pe rânduială, iar femeile își învățau fetele să coasă nu doar haine, ci identități.
Floarea, copilă cu ochi vii și mâini foșnind de nerăbdare, a învățat primele semne ale meșteșugului la doar doisprezece ani. Mama ei, Irina, i-a pus în mâini acele și pânza, i-a arătat cum se desenează o rochie, cum se prind ornamentele, cum se țese marginea unei fețe de masă sau cum se îmblânzește o bucată de material pentru a deveni haină de pat. De la această femeie, care păstra în lada de zestre obiecte ce aveau suflet de familie, Floarea a primit prima lecție: în Oaș, fiecare lucru făcut cu mâna trebuie să spună o poveste.
A învățat repede, cu o seriozitate care o va însoți toată viața. De la primele sale decorații pentru rochii până la podoabele femeiești care aveau să devină semnătura ei, drumul nu a fost altceva decât o continuitate firească a lumii din care făcea parte.Meșteșugul care îmbracă Oașul
Floarea Finta — sau „mătușa Floare”, cum îi spune lumea — a trăit într-un loc în care portul popular este mai mult decât un obiect de îmbrăcăminte. Este un steag, un legământ cu trecutul.
De-a lungul anilor, ea a început să lucreze cu precădere la podoabe femeiești, acele zgărzi, zgărdane și fodre care dau strălucire și mândrie costumului oșenesc. Sub mâinile ei au prins viață și obiecte miniaturale — clopuri mici, străițe — care surprindeau într-o formă redusă întreaga estetică a zonei.
Pasiunea ei nu a rămas închisă în atelier. Împreună cu copiii — opt la număr — a participat la spectacole organizate în țară și peste hotare, ducând în lume specificul zonei. Casa lor a devenit un punct de reper al tradițiilor: o încăpere păstrată în stilul vechi, o cameră-muzeu plină cu obiecte adunate de-a lungul vieții, lăzi de zestre, costume, desagi, blide și oluri care spuneau fără cuvinte povestea unei lumi ce părea că se retrage, dar care la ea acasă încă respira.Anii dedicării: între comunitate și recunoaștere
Pentru Floarea Finta, tradiția nu a fost niciodată o formă de nostalgie, ci un mod de a trăi. A participat, de-a lungul anilor, la o serie întreagă de festivaluri și târguri, de la „Nunta oșenească” din Belgia, în 1983 — unde a împletit mireasa și a pregătit mâncărurile tradiționale — până la „Sâmbra oilor”, sărbătoare anuală, atât de dragă zonei, sau la Târgul Meșterilor Populari din Negrești-Oaș, unde era nelipsită.
Prezența ei a fost remarcată și apreciată la multe evenimente culturale: târguri, festivaluri ale pălincii, expoziții de tradiții și obiceiuri, dar și la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde a participat la reconstituirea celebrei „Nunți din Oaș”. Pentru contribuția sa, a primit diplome de excelență ani la rând, fiind recunoscută ca una dintre cele mai importante figuri ale meșteșugului oșenesc.O casă care a devenit muzeu
După anii ’90, satul s-a schimbat. Casele tradiționale au început să dispară, înlocuite de construcții moderne. Dar în locuința Floarei Finta, o încăpere a rămas neatinsă de timp.
Cu sprijinul comunității și la sugestia instituțiilor culturale, ea a reînceput să împărtășească ceea ce știa, transformând casa într-un loc unde oamenii puteau veni să vadă, să asculte, să învețe.
În cadrul proiectelor culturale ale orașului Negrești-Oaș, a fost informator pentru cercetări etnofolclorice, gazdă pentru filmări documentare, personaj central în șezători, ateliere, evenimente dedicate obiceiurilor de Sânziene sau de Dragobete.
Pe ușa casei ei au intrat studenți, echipe de filmare, cercetători, artiști sau simpli vizitatori care doreau să înțeleagă mai mult din universul tradiției oșenești.
Și-a dăruit timpul și priceperea nu pentru faimă, ci pentru că simțea că așa e rânduiala: meșteșugul nu trebuie să moară.Rădăcinile și moștenirea
Floarea a învățat totul de la mama ei și, la rândul ei, a încercat să lase aceste cunoștințe mai departe. Și-a învățat fiicele tainele meșteșugului, iar priceperea în leacuri — deprinsă tot din copilărie — a trecut și ea către generațiile următoare.
Ceea ce a început cu o fată de doisprezece ani care descoperea acele și pânza, a devenit, peste decenii, una dintre cele mai importante surse de memorie culturală ale întregii zone.
În Oaș, oamenii spun că un lucru făcut bine nu moare, ci merge cu omul mai departe. Așa este și povestea Floarei Finta: o viață întreagă de muncă, de podoabe, de tradiție, de grijă pentru ceilalți, de păstură culturală și de mândrie pentru un loc care și-a născut tezaurul nu din aur, ci din oameni.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că în mâinile ei s-a păstrat, nealterat, meșteșugul vestimentației oșenești.
Pentru că a dăruit, înainte de toate, prin exemplu.
Pentru că a deschis ușa unei case-muzeu pentru ca alții să învețe.
Pentru că a păstrat în inimă și în lucru un patrimoniu care altfel s-ar fi risipit.
Și pentru că, în fiecare zgardă, în fiecare obiect miniatural sau în fiecare poveste despre portul oșenesc, se simte încă inima unei femei care a știut să construiască punți între generații. -
Pera Bulz
Taragotistul care a făcut Zarandul să vibreze
Rădăcini într-o lume a sunetelor
În Vața de Jos, sat din coasta munților hunedoreni, muzica nu este doar un obicei — este o respirație a locului. Aici s-a născut, într-o zi de august, Pera Bulz, copilul care avea să vadă lumea prin urechile unui instrument pe care îl visa încă din primii ani: taragotul. Despre el, Pera avea să spună mai târziu că i-a dat nu doar bucuria de a cânta, ci și dragostea pentru natură, pentru felul în care și o floare, și o vale, și o umbră de pădure pot ispiti mintea să creeze melodii.
Primele glasuri ale unui destin
Taraful de suflători din Vața de Jos a fost începutul. Sub îndrumarea dascălului Aurel Colf, un pasionat al tradițiilor locale, tânărul Pera a prins curajul de a intra în fața oamenilor și de a duce mai departe glasul Taragotului din Zarand. În scurt timp, piese precum Ponoreanca de la Căzănești, Urzicuța din Tătărăști sau Ardeleanca din Birtin au început să se lege de numele lui.
Dincolo de scenă, Pera își vedea de viața profesională la fel ca toți oamenii zonei — în mină, apoi la întreprinderea din comună, unde a lucrat până la pensie. Dar nimic nu putea concura cu chemarea instrumentului care îl aștepta în fiecare seară.
Culegător de folclor și conducător de taraf
În 1981, tradiția s-a întors către el cu o responsabilitate mai mare: preluarea conducerii tarafului din Vața de Jos. A fost momentul în care Pera Bulz nu doar interpreta muzica zonei, ci o aduna, o șlefui și o așeza în sufletul satelor. A colindat prin sate zărăndene, prin gospodării, prin case de oameni în vârstă, unde memoria cântului se păstra încă vie. A cules de la ei melodii care altfel s-ar fi stins odată cu trecerea timpului.
Aceste culegeri — țarine, ardelene, doine, hore de sat — au devenit comorile care au îmbogățit repertoriul formației și au dus la succese repetate în festivaluri și sărbători locale. Muzica sa s-a auzit la Nedeia Vulcăneană, la Serbările Naționale de la Țebea și, desigur, la festivalurile dedicate lui Drăgan Muntean, cu care Pera a și colaborat, realizând împreună casete audio cu melodii din Zarand și Poienița Voinii.
Un glas recunoscut în lume
Cu timpul, taragotul lui Pera Bulz a depășit hotarele țării. A cântat în Croația, Polonia, Belgia, Franța, Ucraina, Danemarca, Vietnam — ducând cu el pământul sonor al Zarandului. Fiecare apariție era întâmpinată cu emoție, pentru că stilul său păstra ceea ce publicul de pretutindeni recunoaște ca autentic: un amestec de doină, suflare arhaică și rezonanță interioară.
Radio și televiziunea l-au invitat adesea, atât în emisiuni locale, cât și pe posturi naționale, unde timbrul taragotului său a devenit ușor de recunoscut. În anul în care a înregistrat CD-ul Pera Bulz și Taraful de la Vața, publicul l-a primit cu un entuziasm care a confirmat încă o dată legătura sa profundă cu folclorul.
O viață dăruită cântecului
Pera Bulz nu a fost doar un interpret, ci un păstrător al memoriei sonore a unei zone care și-a modelat identitatea prin muzică. A urmărit mereu firescul melodiei, simplitatea ei, forța pe care o capătă doar atunci când vine dintr-un loc în care tradiția nu este conservată artificial, ci trăită.
Deși pregătit tehnic într-o școală industrială și angajat ani întregi în munca de zi cu zi, în plan artistic a rămas fidel lumii satelor. Faptul că a continuat să cânte, să culeagă și să revină la repertoriul vechi, în ciuda trecerii timpului, i-a adus recunoașterea ca „Tezaur Uman Viu”.
Un tezaur pentru Zarand și pentru România
Recunoașterile, premiile, turneele, festivalurile — toate confirmă valoarea lui artistică. Dar, dincolo de acestea, cea mai importantă moștenire rămâne modul în care a reușit să aducă la lumină cântece aproape uitate, oferindu-le o formă vie, actuală și emoționantă.
Pentru comunitatea din Vața de Jos, Pera Bulz este o voce care a înscris satul pe harta culturii tradiționale românești. Pentru iubitorii de folclor, este un reper al muzicii zărăndene. Pentru România, un păstrător de identitate. -
VASILE SOPORAN
Rapsod popularRădăcinile unui glas născut din pământul Câmpiei
În satul Frata, acolo unde hotarul se deschide în largul Câmpiei Transilvaniei și unde oamenii au învățat de secole să-și pună sufletul în cântec, s-a născut Vasile Soporan. Venit pe lume în 1936, într-un timp tulbure care nu oferea copiilor prea multe prilejuri de visare, Vasile a crescut în gospodăria unor oameni simpli, dar bogați în felul lor — bogați în povești, în lucrul câmpului, în meșteșugul cântării și-al jocului.
Copilăria lui s-a întâmplat între război, muncă și sat, dar cu toate greutățile acelei epoci, în el a rămas aprins un lucru: un fel de chemare, o înclinație firească spre melodie. Îi plăcea cântecul înainte de a înțelege ce este muzica. Asculta glasurile oamenilor la coasă sau la sapă, pe ogor, în zilele lungi de vară. Îi prindea ritmul pașilor, vibrația respirației, strigătul de trudă transformat, fără să vrea, în horă.
A fost un copil atent, care nu primea cântecul ca pe un dar, ci ca pe ceva ce trebuia învățat, memorat și ținut la loc sigur — în inimă.
„Prin hori, omul își descarcă greutățile din suflet”, avea să spună mai târziu. Iar pentru el, această descărcare a însemnat nu doar o formă artistică, ci o nevoie.
În satul lui, cântecul nu era spectacol. Era un mod de a trăi.
________________________________________
Moștenirea: vocea care vine din familie
În casele oamenilor de pe câmpie, între două anotimpuri și două recolte, cântarea era mai întâi poveste. Așa a fost și în familia Soporan, unde mama și tata erau ei înșiși horitori și jucăuși, cunoscuți în comunitate.
Dar dintre toți cei pe care i-a ascultat în copilărie, un om i-a rămas cel mai drag: Solomon din Bercheș, un horitor cunoscut în zonă pentru felul în care transforma sentimentele în noduri de glas. De la el a preluat Vasile primele hore, primele doine, primele moduri de a spune viața prin sunet.
Ceea ce a învățat în acei ani a devenit, peste timp, fundamentul repertoriului său: o lume de peste o sută de cântece, toate inspirate din realitatea satului, din durerile și bucuriile unei comunități care a știut dintotdeauna să se exprime prin folclor.
Pentru Soporan, cântatul nu a fost niciodată virtute scenică, ci gest firesc.
„Am cântat atunci și cânt și acum, ca să mă stâmpăr”, obișnuia să spună.
________________________________________
Primul pas pe drumul unei cariere neașteptate
Drumul lui spre recunoaștere nu a fost planificat. Nu s-a visat niciodată artist, nici nu s-a gândit să urce pe scene mari. El cânta pentru sine și pentru sat.
Dar în 1982, când a înregistrat primele piese la Radio Cluj, în acompaniamentul tarafului condus de Alexandru Ciurcui din Soporu de Câmpie, lucrurile s-au schimbat.
Specialiștii au remarcat imediat timbrul său: puternic, dar cald, aspru pe margini, dar profund în mijloc — un glas de câmpie, așa cum rar se mai întâlnește.
De aici înainte, au urmat apariții scenice, invitații la spectacole, festivaluri, turnee în țară și peste hotare.
Publicul l-a îndrăgit nu pentru tehnică, ci pentru autenticitate.
Vasile Soporan nu interpreta, ci trăia. Pe scenă, plângea, râdea, se înroșea la față de emoție, își lăsa corpul să vibreze la fel ca în copilărie, când cânta pe câmp „ca să-și descarce sufletul”.
________________________________________
Doina — stâmpărarea sufletului
Pentru Soporan, doina nu a fost doar un gen muzical, ci o esență.
El spunea că într-o doină se poate cuprinde tot: greutatea vieții, dorul de cei plecați, dragostea, împlinirea, nevoia de liniște, uneori chiar și rugăciunea nerostită.
În glasul lui se simțea o formă de rezistență, o încăpățânare de a nu lăsa să se piardă un mod de a cânta care nu se învață la școală, ci se moștenește.
Atunci când interpreta o horă sau o piesă de joc, întreaga lui ființă se schimba: corpul se încorda, vocea se arcuia, iar pașii se transformau într-o coregrafie a tradiției. Puțini rapsodi au reușit să îmbine atât de natural cântarea cu dansul. La fiecare apariție, publicul îl vedea jucând feciorescul cu aceeași vigoare cu care îl dansase în tinerețe.
________________________________________
Anii maturității – de la cântatul pe ogor la scenele lumii
În 1988 a ieșit pentru prima dată cu cântecul său peste hotare. Apoi, după 1990, au urmat turnee în Franța, Germania, Elveția, Belgia și până în Statele Unite ale Americii, unde a participat la Festivalul Smithsonian din Washington — un loc de întâlnire al tradițiilor lumii.
Nu a uitat niciodată, însă, satul. Pentru el, Frata rămânea centrul lumii.
Oriunde mergea, aducea cu sine o parte din pământul de acasă, din obiceiul oamenilor de pe câmpie de a cânta pentru a da sens vieții.
________________________________________
Un om al comunității, un reper al Transilvaniei
Cu timpul, Soporan a devenit nu doar un artist, ci un simbol.
În sat îl opreau copiii, tinerii, bătrânii — unii pentru a-l saluta, alții pentru a-i cere un cântec.
În presă au început să apară articole despre el. Juriile profesionale îl apreciau pentru autenticitate. Specialiștii în folclor vedeau în el un rapsod care nu doar interpreta repertoriul zonei, ci îl continua, îl întărea, îl ducea mai departe.
Astăzi, numele lui Vasile Soporan este legat de întreaga Câmpie Transilvană, ca un fel de voce colectivă, în care s-au strâns dorurile și năzuințele unei comunități întregi.
________________________________________
A învățat din sat și a dăruit satului
Tot ceea ce a ajuns să fie în artă se datorează oamenilor pe care i-a ascultat în copilărie: părinților săi, horitorului Solomon și vecinilor care cântau în timpul muncilor câmpului.
În schimb, el a oferit comunității propriul repertoriu: peste o sută de cântece, dintre care multe au devenit reprezentative pentru zonă.
Rămâne în sat și astăzi imaginea lui cântând în curte, în ogradă, în hore sau pe uliță.
Rămâne și sentimentul că prin vocea lui, oamenii pot trece mai blând peste greutățile vieții.
________________________________________
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el s-a păstrat nealterată tradiția cântului din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lui este o arhivă vie, născută exclusiv din realitatea satului.
Pentru că doina, în glasul său, nu este piesă muzicală, ci adevăr omenesc.
Pentru că a reușit să transmită emoția cântecului fără artificii, fără adaptări, fără scenografie.
Pentru că a trăit folclorul în forma lui pură și l-a dăruit lumii întregi.