2013
-
AMALIA PAPAZISSU
Tezaur Uman Viu – 2013
Țesut în păr de capră și lână
________________________________________
O viață țesută din firele unei tradiții vechi
În comuna Vintilă Vodă din județul Buzău, acolo unde dealurile își fac loc unul în altul și oamenii mai păstrează încă ritmul vechi al satului, s-a născut, în 20 mai 1954, Amalia Papazissu. A venit pe lume într-o familie în care lucrul bine făcut era o regulă nescrisă: Maria și Neculai, părinții ei, au crescut-o într-un univers al simplității, dar și al unei demnități tăcute. Nimeni nu vorbea despre tradiție ca despre un obiect prețios — ea exista pur și simplu în gesturile zilnice, în felul în care se lucra pământul, în felul în care femeile țeseau și coseau pentru casă.
Această lume avea să devină, pentru Amalia, un fel de temelie. Nu și-a imaginat atunci că unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale zonei — țesutul în păr de capră și lână — va ajunge să o definească, să îi fie drum, responsabilitate și bucurie.
________________________________________
Drumul către meșteșug
Primul contact cu războiul de țesut l-a avut în anii ’70, într-o gospodărie din Beceni, în prezența unei femei pe care satul o respecta profund: Aurica Ionescu. Era perioada în care tinerii deja începuseră să plece spre orașe, iar meșteșugurile se răreau încet din case. Dar Amalia, privind cum se întind firele, cum se strâng, cum se îmbină culorile, a simțit imediat o apropiere. Nu era doar o tehnică — era o formă de ordine, o formă de liniște.
În 1977, a țesut primele covoare, primele cuverturi și preșuri pentru propria casă. În ele a pus tot ce învățase, dar și ceva din firea ei atentă și migăloasă. A fost, fără să-și dea seama, un prim pas către un drum lung și constant, presărat cu muncă, cu răbdare și cu dragoste pentru frumosul tradițional.
Anii următori aveau să-i aducă o întâlnire care a marcat-o profund. În 1980, la Mănăstirea Rătești, a învățat să lucreze la războiul vertical, sub privirea calmă a măicuței Benedicta. În liniștea chiliilor, în ritmul cântărilor, tehnica s-a așezat în ea natural, ca o continuare a ceea ce deja începuse. Țesutul nu era doar o îndeletnicire: era aproape o formă de rugăciune, o disciplină a minții și a mâinii.
________________________________________
Anii în care lumea i-a deschis porțile
În 1984, Amalia a început să lucreze ca instructor la Clubul Copiilor din Beceni. Pentru mulți, un curs de cusături și țesături părea o activitate modestă. Pentru ea, însă, era începutul unei misiuni: aceea de a arăta tinerilor că tradiția nu este prafuită sau grea, ci luminoasă și plină de sens. În mâinile copiilor, sub privirea ei atentă, au prins viață batiste, ștergare, fețe de masă, costume populare — obiecte mici, dar în care se simțea o bucurie sinceră.
Acesta a fost momentul în care stilul ei a început să fie recunoscut. Modelele Văii Slănicului, culorile, geometria, ritmul lor au devenit semnătura Amaliei Papazissu. Numele ei a început să circule la festivaluri, la târguri, în muzee și centre culturale.
Lucrările ei au călătorit departe: la Bistrița Năsăud, la Muzeul Satului din București, la Sibiu, Târgu Jiu, Brăila, Focșani, Panciu, Bran, Horezu, Râmnicu Vâlcea. Târgurile din Mânzălești, Berea, Merei și Beceni au devenit ocazii constante de întâlnire cu publicul.
Pentru aceste creații, Amalia a primit diplome, recunoașteri, premii speciale. Toate arătau același lucru: meșteșugul ei nu era doar o practică păstrată, ci o formă de artă.
________________________________________
Cum prinde meșteșugul rădăcini în familie
În tot acest timp, Amalia nu a lucrat singură. Meșteșugul a trecut firesc în familie. Nora ei și nepoata au devenit primele continuatoare ale stilului ei. Apoi au urmat copiii din comună, iar în târguri, turiști români și străini au primit lecții scurte și prețioase despre felul în care se lucrează la război.
Așa a devenit Amalia nu doar meșter, ci și dascăl. A învățat generații întregi nu doar cum se țes firele, ci și ce înseamnă identitatea locurilor, ce înseamnă să păstrezi ceva ce vine de demult.
________________________________________
O prezență care ridică satul pe harta tradițiilor
Cei care au colaborat cu ea spun că Amalia reprezintă tipul rar de om care poate transforma tradiția într-un avantaj pentru comunitate. Prin colaborările ei cu centrele culturale și muzeele, comune precum Beceni sau Vintilă Vodă au devenit vizibile pe harta etnologiei românești.
Munca ei nu este doar o practică personală, ci o formă de reprezentare a întregii zone. Prin creațiile sale, Valea Slănicului și-a recâștigat un loc în conștiința publică, iar țesăturile ei au devenit ambasadori ai Buzăului.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că meșteșugul pe care îl practică este rar, prețios și greu de păstrat.
Pentru că a reinventat tradiția locală fără să-i schimbe esența.
Pentru că a format oameni și a dat mai departe tot ceea ce a învățat.
Pentru că lucrările ei sunt, în același timp, obiecte de artă și fragmente de istorie.
Și pentru că, în fiecare fir așezat în război, Amalia Papazissu pune nu doar pricepere, ci o viață întreagă. -
Trio Transilvan „Zorile”
O formație care păstrează pulsul viu al Câmpiei Transilvaniei
Rădăcina unui sunet vechi
În Mociu, în inima Câmpiei Transilvaniei, există un sunet care nu s-a risipit niciodată. Un sunet care strânge satul laolaltă, care cheamă la joc, care însoțește sărbători, nunți, povești și rânduieli. Este sunetul trioului transilvan – acea formulă instrumentală arhaică, simplă și complexă în același timp –, un tipar atât de bine înrădăcinat în identitatea locului, încât continuă să traverseze generații.
În acest spațiu, acolo unde se întâlnesc tradiția și firescul, a apărut, s-a format și s-a distins taraful „Zorile”.
O formație care, dincolo de numele poetic, păstrează în sunetul ei exact vibrația luminii care se ridică la începutul unei zile. Muzica „Zorilor” nu este doar muzică populară: este un ritual comunitar, un reper identitar, o moștenire sonoră care continuă să respire prin cei patru instrumentiști.
O formulă veche, păstrată cu fidelitate
Chiar dacă taraful este compus din patru oameni, structura rămâne aceea a trioului transilvan:
— vioara (cetera),
— viola cu trei coarde (contra și contră secundă),
— contrabasul cu trei coarde (gordon).
Prezența a doi contrași nu schimbă conceptul tradițional, ci îl întărește. Ei împart, dublând și completând, responsabilitatea armonică. Astfel, formația câștigă forță sonoră fără a deturna esența vechiului tipar.
În componență îi găsim pe Carol Țuli la ceteră, Băbuț Covaci și Alexandru Covaci la contră și contră secundă și pe Cornel Bumb la gordon. Fiecare dintre ei vine cu o experiență acumulată în contexte tradiționale autentice, iar împreună formează un organism perfect omogen.
Este o muzică în care toate cele trei instrumente – vioară, violă și contrabas – aparțin aceleiași familii, creând un timbru unitar, cald și puternic. Omogenitatea aceasta nu este întâmplătoare; ea este moștenirea unei formule gândite pentru a rezista în timp, ușor de purtat, ușor de adaptat oricărui prilej comunitar.O tehnică perfecționată în comunitate
În structura trioului, contrabasul poartă fundamentul ritmic, vizibil în toate piesele de joc și de ascultat. El fixează timpii principali și creează o arhitectură solidă peste care viola așază armonii complexe, pe timpi și contratimpi.
Iar deasupra lor, vioara – linia melodică, povestea, ornamentația, libertatea expresiei. Primașul schimbă melodiile în mijlocul jocului cu aceeași naturalețe cu care cineva respiră. Nu doar execută, ci modelează, improvizează, își lasă amprenta într-un stil specific Câmpiei Transilvaniei.
Acest fel de interpretare, mai degrabă trăit decât învățat, este rezultatul unui parcurs autodidact tipic muzicanților tradiționali. Ei nu au învățat după partituri, ci după oameni. După „cum se face”, „cum se cântă”, „cum se simte”.
Un repertoriu care oglindește o lume
Repertoriul „Zorilor” este un capitol esențial în definirea lor ca Tezaur Uman Viu. Ei duc mai departe melodii vechi, nealterate, păstrate în comunitate și transmise din generație în generație.
Din piesele lor se disting:
— Româneștile de purtat, cu ritmuri asimetrice rare, în 9, 10 sau 11 timpi;
— Târnăveana, cu structura ei elegantă;
— Bărbuncul și Pe doi pași, nelipsite la jocurile de sat;
— Hărțagul, un dans cu o energie ritmică aparte;
— melodii rituale din cadrul obiceiurilor tradiționale: cântece de nuntă, melodii de mers pe drum, de descântat sau de jale comunitară.
Toate acestea nu sunt doar melodii. Fiecare poartă o funcție, un sens și o poveste. Ele sunt, de fapt, capitole ale unui mod de viață.
Recunoaștere și continuitate
Formația a obținut, în timp, numeroase distincții în festivalurile dedicate muzicii tradiționale. Rezultatele de la Gherla, Mioveni, Bistrița, Baia Mare confirmă profesionalismul lor, dar mai ales autenticitatea.
Premiile nu sunt doar aprecieri; sunt mărturia că ceea ce cântă ei nu este o replică, ci însăși tradiția vie a zonei.
Mai mult, în scurgerea anilor, „Zorile” nu au devenit doar un taraf, ci un reper. Ei reprezintă un tip de muzică pe cale de dispariție în multe comunități, dar încă puternic la Mociu. Faptul că și astăzi pot fi ascultați în contexte publice, la evenimente locale și regionale, demonstrează că tradiția nu este închisă într-un muzeu, ci respiră în oameni.De ce sunt Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează fidel structura unui taraf specific Câmpiei Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lor include piese autentice, nealterate, culese din comunitate.
Pentru că transmit un stil de interpretare unic, moștenit și perfecționat prin practică vie.
Pentru că reprezintă una dintre puținele formații care duc mai departe trioul transilvan în forma sa clasică.
Pentru că, prin prezența lor, istoria sonoră a Câmpiei Transilvaniei rămâne întreagă. -
CONSTANTIN CURECHERIU
Tezaur Uman Viu – 2013
Creator de măști, performer al Jocului Cerbului, meșter fluieraș
________________________________________
Un om pentru care iarna nu e anotimp, ci destin
În satul Sticlăria, din comuna Scobinți, iarna nu începe niciodată atunci când ninge, ci atunci când dintr-o gospodărie pornește sunetul adânc al fluierului și, odată cu el, ecoul unor pași care pregătesc trezirea Cerbului. În acest univers cu rădăcini străvechi trăiește Constantin Curecheriu, născut la 11 septembrie 1948, un om pentru care tradiția nu este un cuvânt, ci o datorie, o identitate și o formă de a fi.
A crescut într-o familie numeroasă, copil al Elenei și al lui Gheorghe, într-o gospodărie în care munca, rânduiala și datinile erau firești, iar iarna aducea, an de an, un spectacol al întregului sat. În această lume, copilul Constantin a înțeles devreme că masca nu este un simplu obiect, ci un chip al spiritelor care au străbătut timpuri, generații și povești.
________________________________________
Primele întâlniri cu meșteșugul – un copil și un cerb de lemn
Avea doar zece ani când a învățat să confecționeze prima mască de cerb, sub îndrumarea lui Gheorghe Hrițcu, meșter recunoscut în sat. Pe atunci, lemnul de tei era mai mult decât o materie primă — era începutul unui dialog între copil și tradiție. Constantin învăța cum se alege bucata potrivită, cum se sculptează forma semirotundă a capului, cum se creează un maxilar mobil care, în timpul jocului, produce sunetul acela unic, clămpănitor, care face ca masca să prindă viață.
Pe măsură ce creștea, meșteșugul îi devenea al doilea glas. La doar 17 ani, în 1965, a confecționat primul fluier. Iar la 20 de ani, în 1968, a avut curajul să iasă pentru prima oară cu Cerbul în afara satului — la Tulcea — moment care avea să îi deschidă un drum lung de festivaluri, aplauze și recunoașteri.
________________________________________
O artă care pulsează – măști, lemn, piei, culori și simboluri
Mascile de cerb create de Constantin Curecheriu sunt mai mult decât obiecte ritualice. Sunt construcții elaborate, în care fiecare element are un rost clar. Lemnul de tei, ales de la rădăcina copacului, este sculptat după șabloane transmise de meșteri vechi, iar coarnele prind formă prin migală și intuiție. Mecanismul maxilarului mobil — o trăsătură definitorie a măștilor sale — transformă Cerbul într-un personaj viu, impresionant, care cucerește publicul dintr-o singură privire.
Trupul măștii este acoperit cu piei de capră sau de oaie, iar purtătorul este îmbrăcat în covoare de lână țesute manual, decorate cu motive florale, în care trandafirul roșu domină compoziția. Capul Cerbului este împodobit cu batiste cusute, mărgele, oglinzi, hurmuz și canafi — elemente care aduc lumină, culoare și ritm în timpul jocului, transformând meșteșugul într-o adevărată orchestră vizuală.
Pentru Constantin Curecheriu, fiecare mască este o poveste. O bucată dintr-o lume care nu se vede mereu cu ochiul liber, dar care se simte atunci când Cerbul își ridică fruntea, clămpănește din maxilar și pornește în pasul ritualic în fața publicului.
________________________________________
Jocul Cerbului – o moștenire care se învață din mers
Constantin nu este doar creator de măști, ci și performer al Cerbului. A purtat masca ani la rând, în sat și în localitățile vecine, de la Hârlău la Ruginoasa, de la Târgu Frumos la Cotnari. Aparițiile sale sunt amintite cu admirație atât de comunitatea din Sticlăria, cât și de cei care l-au întâlnit la festivaluri de datini și obiceiuri de iarnă. Uriașa și strălucitoarea mască de Cerb nu îl ascunde, ci îl dezvăluie — îl arată ca pe un om pentru care tradiția este un fel de a respira.
A fost invitat în parade, manifestări culturale, târguri naționale și internaționale, iar Cerbul din Sticlăria a ajuns astfel până la București, Iași, Bacău, Vaslui, Flămânzi, Vrancea, dar și peste hotare — în Franța, Germania, Republica Moldova și Italia. Fiecare plecare a fost o ocazie de a duce cu el un fragment din identitatea satului.
________________________________________
Mâinile care construiesc, suflul care cântă
Pe lângă măștile de cerb, Constantin Curecheriu este un talentat constructor și interpret de fluiere. A realizat instrumente pentru formațiile de fluierași din Sticlăria, Deleni și Coșarnița (Republica Moldova), devenind astfel un punct nodal în păstrarea muzicii tradiționale locale. Din mâinile lui au plecat fluiere care au dus mai departe sunetul Moldovei — clar, profund, nealterat.
În atelierul din gospodărie, printre lemne, șabloane și unelte, Constantin a format și două dintre cele mai importante ajutoare ale sale: fiii Mihai și Andrei-Ionuț. Ei lucrează astăzi alături de tatăl lor, ducând mai departe tehnicile, gesturile și rânduielile care definesc masca și jocul Cerbului.
________________________________________
Un om care formează comunități
Meșterul nu s-a oprit niciodată la arta pe care o stăpânește. A simțit mereu nevoia de a-i aduce pe ceilalți în jurul său. Astfel, tot datorită lui există astăzi formațiile de fluierași — copii și adulți — din Sticlăria. A devenit, fără să își propună, un lider cultural, un om în jurul căruia se strânge comunitatea atunci când vine vorba de tradiție.
În propria gospodărie, a întemeiat o colecție muzeală cu obiecte etnografice, deschisă copiilor și elevilor care vor să înțeleagă cum arată trecutul viu. Pentru mulți dintre ei, vizitele la Constantin Curecheriu au fost primele întâlniri autentice cu patrimoniul imaterial al Moldovei.
________________________________________
O viață întreagă sub semnul tradiției
Constantin Curecheriu este un om în care tradițiile și-au găsit locul firesc — în gesturi, în ateliere, în decorațiuni, în sunet, în mâini și în voce. A participat la zeci de festivaluri, a primit numeroase diplome și recunoașteri pentru prezențele sale la manifestările de iarnă din Iași, Hârlău, Pașcani, Târgu Frumos, Vaslui, Bacău, Vrancea, Flămânzi și București. A fost invitat în orașe mari din Europa și în comunități românești de peste hotare, ducând cu el Cerbul care pare să vorbească o limbă doar a lui.
Astăzi, la peste șapte decenii de viață, Constantin rămâne un reper — un meșter, un performer, un părinte al tradițiilor locale și un om al cărui nume este rostit cu respect în întreaga zonă Hârlău–Târgu Frumos–Ruginoasa.
________________________________________
De ce este un Tezaur viu
Pentru că tot ce face este mărturia unei tradiții care, fără el, s-ar pierde.
Pentru că a învățat meșteșugul de la zece ani și l-a dus la rang de artă.
Pentru că a transmis mai departe tehnicile, sensurile și simbolurile jocului Cerbului.
Pentru că a clădit comunități, a format oameni, a ridicat satul Sticlăria pe harta tradițiilor.
Pentru că în mâinile lui lemnul prinde glas, iar masca prinde viață.
Constantin Curecheriu este unul dintre acei oameni rari în care trecutul nu se conservă — se trăiește. -
DOMNICA TROP
Tezaur Uman Viu – 2013
Interpretă de muzică tradițională din Munții MehedințiuluiO voce care s-a născut odată cu muntele
În satul Izverna, acolo unde Munții Mehedințiului coboară în poteci line, iar pășunile se pierd în lumina dimineților curate, s-a născut în 22 iunie 1938 o fată pe nume Domnica Trop. Crescută printre oile și caprele satului, cu sunetul naturii ca însoțitor permanent, Domnica a descoperit cântatul fără să fi știut vreodată că acesta va deveni destin.
Nu a urmat decât patru clase, dar glasul ei a fost întotdeauna mai puternic decât orice școală. O voce care răsuna peste dealuri, sinceră, limpede, venind dintr-o lume în care oamenii cântau nu pentru scenă, ci pentru a-și ține sufletul întreg. Așa a crescut Domnica Trop — ca o ciocârlie a Mehedințiului, cum aveau să o numească mai târziu iubitorii de folclor.
Primii ani: cântecul ca prieten al copilăriei
De mică s-a obișnuit cu viața la pășune. Era încă un copil când mergea cu animalele pe culmile satului, iar liniștea muntelui îi dădea curaj să-și lase vocea liberă. Cânta pentru sine, pentru animale, pentru cer. Acolo, în acea singurătate caldă, Domnica a învățat să își asculte propria respirație și să o transforme în doină.
Pe scenă a urcat întâia oară la 19 ani, timidă, fără să știe că pașii ei mici o vor purta, ani mai târziu, spre unele dintre cele mai mari festivaluri din țară. La București a ajuns la 27 de ani, chemată pentru prima dată în capitală, un drum care avea să o ducă spre recunoaștere și spre o lume pe care nu și-o imaginase vreodată.
Descoperirea: o întâlnire care i-a schimbat viața
Viața ei artistică a început cu adevărat în anii ’70, când învățătorul Vasile Căpăstraru i-a auzit vocea și a înțeles că satul Izverna ascunde un talent rar. A fost omul care a deschis drumul, prezentând-o unor nume mari ale muzicii populare: Maria Ciobanu și Ion Dolănescu. Cei doi soliști, aflați în turneu la Izverna în 1973, au simțit imediat autenticitatea glasului ei.
Ei au ajutat-o să înregistreze primele piese la Radio București. Era momentul în care cântecele muntelui pășeau, pentru prima dată, în fața lumii.O voce care poartă muntele în ea
Din acel moment, Domnica Trop a devenit ambasadoarea muzicii autentice din zona montană a Mehedințiului și Caraș-Severinului — un teritoriu pe care nu l-a părăsit decât pentru concursuri, festivaluri sau invitații speciale la studiouri. Glasul ei, curat ca apa de izvor, cu o melodicitate rar întâlnită, i-a cucerit pe toți cei care au ascultat-o.
Festivalurile au recunoscut-o pe rând:
• Trofeul Festivalului „Cântec nou în Mehedinți”,
• Premiul Special pentru Autenticitate la „Maria Tănase” (1973),
• Locul I pe țară la „Cântarea României” (1979),
• Premiul Național „Ethos” (1999).
Dar dincolo de premii, ceea ce impresiona era naturalețea ei. Umorul ei simplu. Felul în care povestea, cu sinceritate, o replică memorabilă din vremea turneelor:
„I-am zis dirijorului Paraschiv Oprea să nu mai dea așa din mâini că mă încurcă…”
Cuvinte care arată acea autenticitate pe care nu o poți învăța nicăieri.Repertoriul unei vieți
Domnica Trop nu a avut multe discuri, dar a lăsat câteva zeci de înregistrări, devenite repere ale folclorului românesc. Cântecele ei sunt parte din identitatea unei zone și din memoria multora:
• „S’ara când răsare luna”,
• „Nu vine neica, nu vine”,
• „Ursitoare, Ursitoare”,
• „Mărie, Mărie”,
• „S-o legat, neică, legat”,
• „Fire-al naibului de dor”,
• „Șarpe, șarpe din dudău”,
• bocetul de priveghi „Zorile”.
Sunt melodii grele, adânci, născute din trăirile oamenilor din munte — dureri, iubiri, răbdare, despărțiri, chemări. Cântate de ea, au o sinceritate care nu poate fi mimată.O viață închinată cântecului și oamenilor
Deși nu a căutat niciodată faima, Domnica a devenit, cu timpul, un simbol al autenticului. Mulți soliști cunoscuți i-au preluat repertoriul sau au fost influențați de stilul ei simplu și direct — printre ei și Angelica Stoican.
Unicitatea ei nu stă doar în voce, ci și în felul în care a păstrat nealterată tradiția locului. Nu a schimbat nimic pentru scenă, nu a ajustat nimic pentru public: ceea ce cânta la festival cânta și acasă, pentru sine.
Acesta este motivul pentru care astăzi numele Domnica Trop este rostit cu respect de toți cei care iubesc folclorul.Moștenirea Domnicăi Trop
Deși nu a predat sistematic, cântecele ei s-au transmis firesc, prin interpretare, prin ascultare, prin influență. Au intrat în repertoriile altor artiști, în arhive, în studiouri, în inimile oamenilor. Ele dăinuie pentru că au fost adevărate.
Domnica Trop a fost și rămâne o voce unică a satului românesc, o femeie care a purtat muntele în glas și a lăsat în urmă o moștenire vie. O voce în care se regăsesc nu doar oamenii din Izverna, ci toți cei care știu că un cântec bun nu are nevoie de scene mari ca să rămână în istorie — are nevoie de sinceritate.De ce este un Tezaur Uman Viu
• Pentru autenticitatea nealterată a repertoriului.
• Pentru vocea rară, recunoscută la nivel național.
• Pentru felul în care a păstrat identitatea zonei montane.
• Pentru influența pe care a avut-o asupra generațiilor de interpreți.
• Pentru viața dedicată muzicii și comunității sale.
Domnica Trop este, pentru Mehedinți și pentru întreaga țară, o mărturie că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care o poartă cu sinceritate. -
DORIN COCÂRȚĂ
Tezaur Uman Viu – 2013
Dansator popular, rapsod și păstrător al tradițiilor din Fundu MoldoveiÎntr-o lume unde cântecul ține loc de răsuflare
În Fundu Moldovei, acolo unde pădurile se împreunează cu cerul și unde răzeșii au lăsat o moștenire aspră și frumoasă, s-a născut la 6 ianuarie 1936 un om care avea să ducă mai departe nu doar jocurile satului, ci și felul de a trăi al unei comunități întregi. Dorin Cocârță a crescut într-o casă în care Ruxandra și Andron, părinții lui, l-au învățat că tradiția nu se predă din obligație, ci se prinde firesc, ca o respirație.
Satul Fundu Moldovei – împreună cu Sadova și Pojorâta – alcătuiește ceea ce localnicii numesc „vatra răzășească” a Câmpulungului. Acolo, între 1945 și 1956, Dorin a început să deprindă jocul și cântecul popular, de la bunicii lui, de la părinți și de la fratele mai mare, care îi arătau, seară de seară, cum se leagă pașii, cum se așază ritmul, cum se ridică glasul în doină.
În 1949, la doar treisprezece ani, cânta deja la vioară în școala din sat. Nu era doar un copil talentat – era un copil așezat deja pe un drum de la care nu avea să se abată niciodată.Copilăria unui rapsod născut în Bucovina
În Fundu Moldovei, un copil nu „învăța” ca la școală tradiția. O trăia.
Dorin Cocârță își amintește că satul avea o poezie aparte: gospodăriile așezate pe dealuri, mirosul de fân, horele lungi din duminicile de vară, chiuiturile ce răsunau până în Sadova.
Acolo, printre aceste sunete, s-a format urechea lui muzicală. Ilie Cazacu și Isidor Andronicescu – marii rapsozi ai zonei – i-au fost repere încă din copilărie, înainte de a-i cunoaște personal. Îi asculta în sate, la sărbători sau la câte o nuntă, și reproducea în surdină melodiile lor.
Dorin Cocârță nu s-a despărțit niciodată de vioară, nici de pasiunea pentru joc. Ele au crescut odată cu el, până când, în tinerețe, și-a dat seama că nu doar știe dansurile satului, ci le întruchipează, le dă viață prin fiecare pas.Anii de maturitate – o viață pe scenă, o viață în slujba comunității
Dragostea pentru folclor nu i-a adus doar aplauze, ci și responsabilitatea de a fi un model.
Sutele de festivaluri la care a participat – de la cele din Tecuci, Sibiu, Tulcea sau București, până la marile întâlniri internaționale din Polonia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, Germania, Franța, Olanda și chiar Bagdad – l-au transformat într-un ambasador al Bucovinei.
A câștigat premii la vioară, a primit titluri și distincții, a fost numit cetățean de onoare al comunei Sadova și a primit Ordinul de Merit Cultural pentru o viață dedicată folclorului. Dar toate aceste aprecieri nu au schimbat felul lui de a fi: un om așezat, blând, cu vorbă domoală și cu un simț al umorului care cucerește.
În satele Fundu Moldovei, Sadova, Pojorâta, Breaza sau Ciocănești, Dorin Cocârță nu este doar un dansator. Este memoria vie a locurilor. A instruit formații artistice de amatori, a cules folclor, a reconstituit jocuri bătrânești, a salvat tradiții gestuale care altfel s-ar fi pierdut.
Fetele lui, Dorina și Steluța, i-au moștenit dragostea pentru dans; la fel și nepotul, căruia i-a transmis pașii și strigăturile, cu răbdarea unui părinte.În mijlocul jocului – acolo unde pașii devin poveste
Cei care l-au văzut pe Dorin Cocârță jucând spun că nu pare să „execute” un dans, ci să trăiască o poveste. Pasul scuturat, talpa bine înfiptă în pământ, strigătura aruncată la momentul potrivit – toate vin dintr-o continuitate neîntreruptă, din felul în care se dansa acum o sută de ani.
Profesorul Constantin Irimia, care i-a urmărit activitatea timp de decenii, spune că Dorin Cocârță nu știe doar jocurile – el știe cum trebuie spuse. Pentru că în Bucovina, jocul nu e doar ritm; este o formă de a vorbi. A te prezenta. A-ți arăta comunitatea.
„Giocul cel Mare”, „Puiculeana”, „Frunza nucului”, „Leușteanca”, jocurile de doi, dar mai ales „Arcanul” – dansul bărbătesc de forță, disciplină și strigătură – sunt parte din identitatea lui. Iar el le transmite cu o bucurie molipsitoare.Un maestru care și-a învățat satul să nu uite cine este
Dorin Cocârță spune adesea că va continua să cânte și să joace „atât cât îl țin picioarele”. Pentru el, tradiția nu înseamnă un trecut glorios, ci un prezent viu.
A instruit zeci de copii, tineri și adulți. A pus pe picioare formații de dans, a reînviat obiceiuri, a readus în atenția satelor chiuiturile, strigăturile, pașii vechi.
Astăzi, în Fundu Moldovei, Sadova și Pojorâta, zeci de oameni pot juca în stilul bătrânesc pentru că Dorin Cocârță a fost acolo, în mijlocul lor, zi după zi, an după an.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că este unul dintre ultimii dansatori formați în stilul autentic al zonei Bucovinei.
Pentru că jocurile lui nu sunt doar gesturi, ci acte de identitate.
Pentru că a dus numele satului în lume și lumea înapoi în sat.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce a primit de mic: un mod de a trăi prin muzică și dans.
Pentru că, prin el, comunitatea Fundu Moldovei își recunoaște propria memorie.Dorin Cocârță este, fără îndoială, un Tezaur Uman Viu – nu doar pentru titlul primit, ci pentru viața întreagă dedicată păstrării tradiției, așa cum s-a cântat, s-a jucat și s-a strigat odinioară în satul lui. Iar prin el, Bucovina continuă să răsune.
-
DUMITRU IFRIM
Povestea unui meșter care a ridicat lutul la rang de destin
Rădăcini în pământul din care se naște lutul
În satul Schitu Stavnic, ascuns între dealurile domoale ale Moldovei, oamenii au trăit dintotdeauna în vecinătate cu lutul. Acolo, unde argila are o culoare roșiatică și o aromă umedă pe care o simți imediat ce cobori către lutării, s-a născut și Dumitru Ifrim. Pentru el, lutul nu a fost niciodată doar o materie, ci o formă de memorie. Era materia din care înaintașii săi își făceau vasele de apă, oalele pentru lapte, străchinile pentru mâncare, dar era și pasul spre o lume artistică în care simplitatea devenea meșteșug.
A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Anița și cu ritmurile firești ale unui sat în care tradițiile nu erau negociabile, ci transmise firesc, prin gesturi și exemple. A învățat carte puțină, doar atât cât îi permitea școala din Slobozia – dar școala cea adevărată avea să fie cu totul alta: roata olarului, focul cuptorului, lutul greu și rece.
Ucenicia: intrarea într-o lume veche
Tânăr fiind, Dumitru Ifrim a intrat pentru prima dată într-un atelier de olar. Acolo, printre meșteri care lucrau în liniște, și-a dat seama că olăritul nu este doar o meserie, ci un rit. A învățat întâi cum se taie lutul din pământ, cum se frământă și se lasă la odihnit, cum se simte sub degete consistența lui potrivită. Apoi a trecut la pasul următor: roata acționată cu piciorul, cea care te obligă la un ritm interior, la o respirație calmă și la o concentrare care nu se dobândește ușor.
Olarii satului l-au primit între ei, iar în gesturile lor aspre și precise, Dumitru a descifrat secrete vechi. A pornit încet, modelând vase simple, fără decoruri elaborate, învățând mai întâi regularitatea formelor. Cu timpul, însă, a câștigat în îndemânare, devenind unul dintre cei mai respectați tineri meșteri din întreaga zonă a Voineștiului.
Un meșter care lucra cu răbdarea lumii
Lutul lui Dumitru Ifrim nu era spectaculos prin decorații, ci prin puritatea formelor. Vasele sale erau, în marea lor majoritate, utilitare – oale pentru gătit, căni, castroane, străchini. Unele aveau doar un strat de smalț roșu, pregătit cu migală după rețete vechi, dar altele purtau, discret, un ornament tradițional: linii vălurite, incizate cu colțul ficheșului, sau modelate cu „potlogul”, un instrument vechi din Podișul Central Moldovenesc.
Focul era ultimul judecător al muncii sale. În cuptorul din lemn, vasele prindeau viață, își schimbau culoarea și rezistența. Dumitru știa să asculte cuptorul: trosnetele, timpii de ardere, culoarea fumului – toate îi indicau dacă lucrarea sa va rezista sau nu. Era un dans între om și materie, între tradiție și răbdare.
Un drum dus până la capăt
Cu trecerea timpului, Dumitru Ifrim a devenit una dintre vocile importante ale olăritului din Moldova. A participat la numeroase târguri de meșteșugari – la Iași, la Hârlău, la Vaslui, la Bârlad, la Roman, la Pârcovaci –, ducând cu el nu doar vase, ci o întreagă poveste a locului. A străbătut țara cu lucrările sale și, uneori, și hotarele ei, fiind apreciat pentru autenticitatea și simplitatea stilului său.
Deși nu se considera un artist, era privit ca atare. Meșterii îl respectau pentru acuratețea formelor, iar specialiștii în etnografie pentru fidelitatea față de tehnicile tradiționale. Comunitatea din Voinești îl privea ca pe un păstrător de meșteșug, un om care ține satul ancorat în trecut fără să-l izoleze de prezent.
Moștenirea lăsată celor care vin după el
Viața lui Dumitru Ifrim s-a încheiat mai devreme decât ar fi meritat, dar moștenirea lui a continuat. A transmis tot ceea ce știa unuia dintre fiii săi, Daniel, care lucrează astăzi cu tinerii din Slobozia, ducând mai departe meșteșugul olăritului tradițional.
Astfel, roata olarului s-a rotit mai departe, deși mâinile care au pornit-o nu mai sunt. Dar tot ce a învățat Dumitru – răbdarea, iubirea pentru lut, știința focului, respectul pentru tehnicile arhaice – s-a transformat în învățătură pentru alții. În felul acesta, el rămâne prezent în fiecare vas care iese acum din atelierul familiei, în fiecare copil care pune pentru prima dată mâna pe lut.
Un loc în memoria culturală a Moldovei
Meșterii nu trăiesc prin monumente, ci prin lucrările și discipolii lor. Dumitru Ifrim a intrat în categoria Tezaurelor Umane Vii tocmai pentru că viața lui a demonstrat că tradiția rămâne atât timp cât există oameni care să o practice. Oale simple, roți de lut, cuptoare arhaice – toate acestea formează universul unui om care a trăit cu discreție, dar cu o putere de creație rară.
În fiecare târg în care a expus, în fiecare cuptor în care a ars lutul, în fiecare copil care privea fascinat roata, Dumitru Ifrim a sădit câte o fărâmă din ceea ce a însemnat pentru el identitatea locului său. Prin acest efort, Schitu Stavnic rămâne astăzi nu doar un sat, ci o vatră de meșteșug viu. -
FELICIA CUCIUREAN
Horitoarea din Bilca – o viață între cântec, rânduială și femeile satului
Rădăcini într-o lume veche
În Bilca, un sat care și-a păstrat cu grijă ritmurile, poveștile și straiele, a venit pe lume, la 1 septembrie 1946, Felicia Cuciurean. Într-o familie de oameni simpli, Elena și Iordache, fata lor mijlocie a crescut într-un univers în care cântecul nu era podoabă, ci fel de a trăi. Acolo, între munți și obiceiuri vechi, vocea ei s-a ridicat întâi timid, apoi sigură, învățată chiar de la mama ei. Serbările școlare au fost primele scene, iar optica lumii copilului s-a transformat curând într-o vocație: aceea de horitoare.
În Bilca, horitul nu este doar un mod de a cânta, ci un ritual al satului, o formă de comunicare, o mărturisire și un strigăt de identitate. Felicia Cuciurean avea să devină unul dintre cei mai puternici purtători ai acestui grai muzical.
O viață petrecută printre oameni, la toate răscrucile vieții
Cântecele ei au răsunat în locurile care definesc o comunitate: la nunți, la botezuri, la cumătrii, la hramuri și chiar la momentele de rămas-bun. Felicia Cuciurean nu a refuzat niciodată chemarea oamenilor — pentru ea, a cânta era datoria firească a celui care primește darul vocii.
Ani întregi și-a notat, într-un caiet îngălbenit, toate versurile și piesele pe care le-a compus sau cules din sat. Unele îi aparțin, altele sunt ecouri ale lumii vechi, dar toate au trecut prin glasul ei înainte de a ajunge la alții. Cântecele acestea nu le-a gândit niciodată ca pe o moștenire pentru posteritate — ci ca pe o parte din viața de zi cu zi. Totuși, prin forța lor, au devenit parte din patrimoniul viu al Bucovinei.
Femeile din Bilca și miracolul „Bătrâneasca”
În anul 1970, Felicia Cuciurean a început să coordoneze Grupul vocal „Altița” din Bilca. Tot atunci a intrat și în celebrul grup al „Babelor din Bilca”. Era un grup unic în România — un ansamblu de femei care duceau pe scenele țării un dans străvechi: „Bătrâneasca de la Bilca”.
Acest dans nu e doar un joc, ci o relicvă vie a unui mod de a fi. Femeile urcă pe scenă cu baticurile albe, straiele închise la culoare și pașii care nu pot fi imitați decât dacă ai crescut în mijlocul acestei rânduieli. Felicia a devenit vocea și sufletul lor. A dus „Bătrâneasca” în festivaluri, în concursuri, în sate și orașe, purtând cu ea nu doar forma unui dans, ci întreaga identitate a locului.
Înainte de 1989, Grupul din Bilca și Fetele de la Căpâlna erau simboluri ale tradiției feminine din România. Astăzi, grupul este mai rar prezent pe scene, solicitările sunt mai puține, lumea s-a schimbat — dar Felicia Cuciurean continuă să lupte pentru ca dansul și cântecele să nu se stingă.
Horitoare, rapsod, creatoare de folclor
Felicia Cuciurean este un paradox frumos: o femeie cu o viață obișnuită, dar cu o putere artistică extraordinară. A compus zeci de cântece, a cules și mai multe. A scris totul cu mâna ei, într-un caiet care ar putea singur să devină document etnografic.
A cântat în toate imprejurările satului, acolo unde viața cere glas: la bucurie, la lacrimă, la trecere, la binecuvântare. Repertoriul ei e bogat, viu și nealterat — un amestec de doine, hore, strigături și melodii pe care și le amintește fără ezitare.
Pentru Felicia, cântecul e un act de identitate. Așa a simțit-o și comunitatea, care a trimis-o în repetate rânduri în festivaluri, concursuri și spectacole, unde a primit recunoașteri, printre care Premiul de Excelență la Câmpulung Moldovenesc.
O moștenire transmisă în familie
Deși a cântat pentru o lume întreagă, Felicia Cuciurean a avut mereu în minte că adevărata continuitate se face acasă. A învățat-o pe nepoata ei, Lenuța Cuciurean, toate cântecele, chiar în casă, în intimitatea familiei, așa cum mama ei a învățat-o pe ea. A simțit că doar așa poate fi sigură că glasul Bilcăi nu va rămâne fără ecou.
Într-o vreme în care tradiția se luptă să rămână vizibilă, această transmitere în lanț — bunică, nepoată — devine garanția că Bilca nu-și pierde horitoarea.
Tezaur Uman Viu
Felicia Cuciurean a primit titlul de Tezaur Uman Viu în 2013, o recunoaștere care nu i-a schimbat viața, dar a confirmat ceea ce satul știa de zeci de ani: că „Tante Filița” este una dintre cele mai importante hore și voci ale Bucovinei.
În Bilca, oamenii încă spun că, atunci când cântă, se face liniște. Ei știu că nu ascultă doar un cântec, ci ascultă satul în întregime. -
GHEORGHE RADA
Interpret popular și meșter al viorii cu goarnăRădăcinile unui cântec care nu a tăcut niciodată
În satul Coșeni, pe Valea Videi, muzica nu era doar o însoțitoare a vieții, ci însăși respirația comunității. Acolo, într-o lume în care serile se împleteau cu sunetul viorilor și al buciumelor, iar duminicile se încheiau inevitabil cu joc în bătătura caselor, a crescut Gheorghe Rada. Provenea dintr-o familie în care cântecul se transmitea ca o moștenire firească: bunicul, tatăl și toți frații mânuiau arcul viorii cu aceeași determinare cu care alții țineau coasa sau plugul.
A învățat să cânte încă din copilărie, când vibrația coardei i-a devenit reper pentru tot ceea ce avea să construiască mai târziu. Oamenii locului îi spuneau „higheghe” viorii, un nume arhaic care păstra în el un întreg univers cultural. Pentru micul Gheorghe, instrumentul nu era doar o jucărie muzicală, ci prima formă de libertate. Învățase să cânte „după ureche”, iar glasul lemnului l-a purtat rapid în mijlocul tuturor petrecerilor răzășești.
Alături de frații Aurel și Ioan, a început să fie chemat la horele de duminică, la clăcile de tors cânepa sau de desfăcut porumbul, la petrecerile de după seceriș, la nunți sau la alaiurile de colindat. Muzica îl purta peste tot, iar oamenii îl așteptau cu aceeași bucurie cu care aștepți o poveste spusă bine: pentru că de fiecare dată venea cu un ton nou, cu o mișcare a arcușului care părea că aprinde aerul.
În timp, lumea satului a început să se schimbe, însă talentul lui Gheorghe Rada a rămas un reper stabil. Crescuse deja în preajma muzicanților de seamă ai locului, iar ceea ce învățase de la ai săi s-a transformat treptat într-un stil personal, recognoscibil de la primele măsuri.Drumul către orchestră și consacrarea
Cu timpul, talentul său a depășit hotarul satului natal. Oamenii vorbeau despre tehnica lui, despre felul în care reușea să ducă vioara în registre neașteptate, despre fluiditatea sunetului și despre forța cu care ridica lumea de la pământ în timpul jocurilor.
A fost remarcat și chemat în Orchestra Populară „Crișana”, unde a început un drum lung și esențial în cariera lui. Acolo, printre profesioniști ai cântecului bihorean, Gheorghe Rada și-a găsit locul perfect. Repertoriul său original, virtuozitatea și modul în care îmbina tradiția cu o expresivitate profundă l-au recomandat rapid ca solist principal. A devenit concert maistru, apoi dirijor — un parcurs care vorbește nu doar despre talent, ci despre o muncă neobosită.
Jocurile bihorene pe care le interpreta — „Cimpoiul”, „Ceasul” și multe altele — au devenit semnături sonore, parte din identitatea orchestrei. Rada cânta cu o precizie surprinzătoare și cu o energie care încălzea întreaga sală, indiferent cât de mare era ea.
Spiritul de cercetător s-a manifestat discret, dar constant: a adunat în caietele sale aproape trei sute de melodii instrumentale de joc, culese din toate colțurile Bihorului. A păstrat astfel o întreagă lume sonoră, riscând uneori să fie uitată, și a restituit-o generațiilor care i-au urmat.Atelierul în care lemnul capătă glas
Dincolo de scenă și repetiții, Gheorghe Rada trăia o a doua viață artistică, una la fel de complexă: aceea de meșter al viorii cu goarnă. Pasiunea pentru acest instrument unic în Europa — rămas aproape exclusiv în zona Bihorului — l-a împins să învețe totul: alegerea lemnului, forma, proporțiile, montarea goarnei, ajustarea sunetului.
În atelierul său, fiecare vioară devenea o poveste. Măiestria lui era recunoscută nu doar în țară, ci și peste hotare. Instrumentele lucrate de el erau căutate pentru calitatea lor, pentru claritatea sunetului și pentru timbrul lor profund, care ducea mai departe vocea vechilor lăutari bihoreni.
Pentru el, vioara cu goarnă nu era doar un obiect muzical, ci o continuare a propriei identități. Spunea adesea că acest instrument „nu merge fără suflet”, iar sufletul i-l dădea el însuși, cu fiecare oră petrecută în atelier.Familia — continuitatea unei moșteniri
Viața lui Gheorghe Rada a fost strâns legată de viața familiei. S-a căsătorit cu Elena Podilă, alături de care a construit un cămin și o familie numeroasă. Cei trei copii ai lor au crescut într-o casă în care muzica era prezentă la orice oră. Fata cea mare, Ana, și Cornelia au învățat ritmul vieții tradiționale, iar băiatul, George, a mers direct pe urmele tatălui: astăzi este membru și solist al Ansamblului Profesionist „Crișana”, ducând mai departe repertoriul bihorean.
Astfel, moștenirea lui Gheorghe Rada nu s-a oprit la un număr de melodii culese sau la instrumente construite cu migală. A continuat în sângele familiei sale, în vocile copiilor, în sunetul viorilor cu goarnă, în pașii care se ridică la joc odată cu primele acorduri.Privirea specialiștilor
Cei care l-au ascultat vorbesc despre tehnica sa ca despre o marcă inconfundabilă. Muzicologii remarcă modul în care stăpânește artificii sonore rare, acordaje neobișnuite și soluții interpretative specifice marilor solişti. Este recunoscut nu doar ca interpret, ci ca un creator de atmosferă, un om capabil să ridice un cântec la puterea unei confesiuni.
Distincțiile primite de-a lungul vieții confirmă această valoare, dar dincolo de ele, adevărata recunoaștere rămâne atașamentul publicului. Pentru oamenii din Bihor, Gheorghe Rada a fost întotdeauna mai mult decât un muzician: a fost un purtător de memorie, un om care a știut să transforme tradiția într-o bucurie permanentă.Un Tezaur care rămâne viu
Astăzi, poveștile din Valea Videi continuă să se audă prin muzica lui. Cele aproape trei sute de melodii culese, instrumentele construite de mâna lui, repertoriile păstrate în orchestră, toate acestea sunt dovada unei vieți dedicate în întregime folclorului.
Gheorghe Rada este un Tezaur Uman Viu nu doar pentru măiestria lui, ci pentru felul în care a reușit să păstreze vie o lume sonoră ce se putea pierde cu ușurință. Pentru felul în care a așezat frumusețea muzicii peste întreaga comunitate. Pentru generațiile care îi duc mai departe cântecele. Pentru instrumentele care îi poartă amprenta.
Povestea lui nu este doar a unui muzicant bihorean. Este povestea unui om care a ținut aprinsă o torță culturală și care a lăsat în urma lui un drum clar, bine luminat. -
MIRCEA MICU
Rapsod și constructor de instrumente tradiționale
O copilărie crescută în sunetul lemnului și al sufletului
În satul Sărulești din Buzău, printre livezile care coboară spre apă și dealurile care oglindesc liniștea locului, într-o familie de oameni simpli, de țară, Mircea Micu a descoperit lumea prin sunet. Părinții lui, Stoica și Stela, nu i-au învățat doar rânduiala casei și a pământului, ci l-au purtat, fără să știe, spre o viață clădită în întregime din cântec și meșteșug.
De mic, băiatul asculta foșnetul vântului în frunzele prunilor, murmurul izvoarelor, ciocnirile lemnelor prin ogradă — sunete care aveau să devină mai târziu reperele sale în universul instrumentelor populare.
La vârsta copilăriei, înainte ca școala să-i dea caiete și alfabet, lumea i-a dat alt tip de carte: cimpoiul. A fost primul instrument pe care l-a prins în mâini, apoi fluierul, cavalul, ocarina, iar mai târziu buciumul — fiecare ca o treaptă firească într-o devenire pe care nimeni nu i-o dicta, dar pe care o simțea în mod organic. În sat, oamenii povesteau că Mircea Micu nu cânta doar cu buzele, ci și cu respirația pământului. Când sufla în fluier, parcă aerul din jur devenea altul.
Drumul către meșteșugul rar al construirii instrumentelor
Dar ceea ce îl făcea cu adevărat unic nu era doar darul interpretării. Mircea Micu a simțit devreme că instrumentele nu pot fi doar cumpărate, ci trebuie înțelese, venerate și, mai ales, făcute cu mâna și sufletul celui care le cântă.
Și-a pus în minte să-și construiască singur instrumentele, fără alt îndrumător decât propria curiozitate și deprinderea muncii migăloase.
A învățat cum miroase lemnul de paltin atunci când îl despici, cum mustește prunul roșu atunci când îl scobești pentru caval, cum se alege pământul galben pentru ocarină, care nu e oricare, ci acela cu porozitatea potrivită, cu o consistență aproape secretă. Fiecare material îl citea ca pe o poveste.
Pentru cimpoi, folosea pielea de capră, tăbăcită după rânduiala locului. Pentru bucium, alegea lemnul care răsună cel mai limpede, adică paltinul sau cireșul, uscat, curat, fără noduri.
Fiecare instrument trecea prin etape întregi de prelucrare, în care mâinile lui Mircea Micu nu lucrau doar tehnic, ci aproape ritualic. Munca nu era ușoară: scobirea, găurirea, îndreptarea, lipirea, acordarea — toate cereau răbdare și un fel de înțelepciune pe care numai oamenii crescuți în natură o au.Un rapsod care a transformat satul într-o scenă
Odată ce instrumentele prindeau viață, Mircea Micu le făcea să vorbească. În Sărulești și satele dimprejur, prezența lui era o bucurie. Oamenii îl chemau la nunți, la clăci, la serbări, la munci colective, acolo unde muzica era mai mult decât o plăcere: era liantul dintre oameni.
Participarea lui la festivaluri din țară i-a adus recunoaștere, dar el a rămas mereu cu picioarele pe pământ, cu satul în glas și cu tradiția în inimă. Pe scene din Craiova, Constanța sau Nehoiu, rapsodul din Sărulești a dus cu el sunetul simplu, curat, vechi, al locului natal.
Interpretarea sa a instrumentelor — mai ales buciumul și cimpoiul — era atât de puternică, încât reușea să umple spații mari, să cuprindă publicul într-o stare de liniște sau vibrație profundă, ca un ecou al unei lumi străvechi.
Meșterul care a știut că tradiția continuă doar prin oameni
Pentru Mircea Micu, adevărata împlinire nu stătea în aplauze, ci în faptul că ceea ce el știa nu se oprea la el. A format un grup de cimpoieri și buciumași, nu pentru a avea un ansamblu în jurul lui, ci pentru ca instrumentele să-și continue povestea prin tinerele generații.
Din anul 1970, copiii pe care i-a învățat au început să se adune în curtea lui, în păduri, pe dealuri, ori în camere mici încălzite cu soba, căutând să învețe nu doar tehnica, ci și respirația interioară a muzicii. Mircea Micu îi ghida cu răbdare, îi lăsa să greșească, îi încuraja când reușeau, se bucura cu o bucurie adevărată când unul dintre ei învăța primul sunet curat.
Unii au învățat doar să cânte. Alții au învățat și să construiască instrumente. Iar unii, cei mai sensibili la taină, au primit și responsabilitatea de a duce mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
O moștenire care rămâne vie
Astăzi, micii lui elevi — deveniți adulți — duc mai departe sunetele buciumului buzoian, tocmai datorită lui. Faptul că mai sunt copii în zonă care știu să țină cimpoiul sau să sufle în fluierul din prun se datorează în mare parte lui Mircea Micu, care nu a lăsat ca meșteșugul să se piardă în tăcere.
El nu și-a văzut niciodată munca drept o colecție de activități, ci ca pe o viață întreagă trăită în ritmul tradiției. A adunat instrumentele, le-a construit, le-a cântat, le-a ocrotit și le-a încredințat mai departe — totul cu o dragoste molipsitoare.
Moștenirea sa este una dublă: instrumentele pe care le-a construit și muzica pe care a dat-o mai departe oamenilor. Dar, mai mult decât atât, Mircea Micu rămâne în memoria comunității ca un om care a transformat sunetul într-o formă de legătură între generații.
Un Tezaur Uman Viu în adevăratul sens al cuvântului
Tezaurul pe care îl reprezintă Mircea Micu nu înseamnă doar obiecte sau sunete, ci o continuitate între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce poate fi păstrat.
Viața lui arată că tradiția nu rămâne vie decât atunci când cineva o trăiește, o muncește și o transmite.
Pentru satul Sărulești, pentru Buzău și pentru folclorul românesc, Mircea Micu este vocea lemnului care cântă, răsuflarea pământului care iese prin bucium, bucuria copilului care descoperă primul sunet, și demnitatea unui om care nu a încetat nicio clipă să creadă în ceea ce face. -
NICODIM GLIGOR – Povestea unui om care a ascultat lemnul
Un meșter născut din pădure
În satele din Munții Apuseni, lemnul nu a fost niciodată doar material. A fost limbaj, adăpost, hrană pentru casă, dar mai ales memorie. În Vidra, la poalele muntelui, un copil crescut între scânduri și miros de brad învăța, fără să știe, că destinul lui va rămâne legat de copacul tăiat, de fibra caldă și de sunetul lemnului care, lovit cu măsură, pare că respiră.
Așa a început viața lui Nicodim Gligor, într-o familie pentru care dogăritul nu era meșteșug, ci meserie de onoare. S-a născut în 1943 și, înainte să împlinească 14 ani, deja își petrecea zilele în atelierul tatălui, în satul Modolești. Acolo a învățat prima regulă: că lemnul trebuie întâi ascultat. Și abia apoi lucrat.
În 1957 a făcut primul său ciubăr. A fost începutul unei vieți în care nu a părăsit niciodată cu adevărat atelierul, nici măcar în zilele în care muncea la câmp. Lemnul rămânea a doua familie.
Un atelier cât o lume întreagă
În zona Vidrei, lemnul nu se alege la întâmplare. Fiecare esență are rostul ei. Meșterul Gligor știa, după greutate, după sunet și după miros, ce poate deveni un trunchi de frasin sau o scândură de cireș. Folosea brad pentru ciubere, stejar pentru butoaie migălos strânse, salcâm și fag pentru piese de rezistență, prun și frăgar pentru instrumente muzicale, larice și molid pentru sunete curate, cu vibrație adâncă.
Uneltele lui erau la fel de vechi ca meșteșugul: barda grea, măciuca, firezul, custura, dalta ascuțită, scandul de văsărit și mezdreaua — toate mânuite cu o precizie transmisă din tată în fiu, din generație în generație.
Era un om al detaliului, al răbdării, al lucrului bine făcut. Fiecare butoi trebuia să stea în picioare zeci de ani. Fiecare tulnic să prindă glas aspru și curat, cum numai muntele produce.
Meșterul care a făcut lemnul să cânte
Puțini dogari pot spune că știu să însuflețească lemnul și în alt fel decât prin vase și unelte. Nicodim Gligor era unul dintre aceștia. Îi reușeau tulnicele lungi, fluierele simple și instrumentele care păstrează sunetele Apusenilor — instrumente pe care nu le făcea doar pentru spectacole, ci pentru oameni, pentru sate, pentru sărbători.
Locuitorii din Vidra îl știau ca „Nenea Gligor”, un om tăcut, dar cu mâini care vorbeau. Ceea ce făcea el nu era manufactură. Era memorie sculptată.
O viață întreagă în slujba tradiției
În 2006, într-o perioadă în care meșteșugurile tradiționale începeau să se stingă, lui Nicodim Gligor i s-a cerut ceva ce puțini mai puteau oferi: să devină profesor.
De atunci, an de an, a predat la clasele de meșteșuguri populare ale Centrului de Cultură „Augustin Bena”. A format peste o sută de tineri și adulți, i-a învățat să țină barda, să simtă vibrația lemnului, să observe nodurile bune și nodurile imposibile, să știe când un buștean va deveni fluier sau când nu poate fi decât lemn de foc.
Ucenicii lui au devenit continuatorii unui meșteșug pe cale de dispariție. Mulți îl pomenesc și astăzi în atelierele lor, atunci când reușesc prima dată să „curețe” un sunet dintr-un tulnic sau când își dau seama câtă răbdare cere un ciubăr.
O moștenire care nu moare
Nicodim Gligor nu s-a îmbogățit niciodată din lemn. S-a îmbogățit doar în oameni. A trăit modest, în Vidra, lucrând până în ultimele zile pentru cei care îi cereau o scândură, un butoiaș, un instrument.
A fost cinstit, de-a lungul anilor, cu diplome și recunoașteri. Dar cea mai mare recunoaștere a venit de la cei care, după dispariția lui, au spus un lucru simplu: „Lemnul nu mai sună la fel fără mâna lui.”
S-a stins în ianuarie 2015, lăsând în urmă un patrimoniu viu — obiecte, instrumente, povești și, mai ales, oameni care duc mai departe ceea ce el a învățat în atelierul tatălui său.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că a întruchipat un meșteșug rar, dus la rang de artă.
Pentru că a păstrat nealterată tradiția dogăritului din Apuseni.
Pentru că a format generații întregi de meșteri.
Pentru că a făcut ca lemnul să spună, încă o dată, povestea muntelui. -
NICOLAE MUNTEAN
Iconar
O viață între două lumi: meseria pământeană și chemarea către icoană
În Vinerea, un sat din județul Alba înnobilat de liniștea colinelor și de spiritul oamenilor harnici, se naște Nicolae Muntean, un copil care avea să crească între două registre aparent incompatibile: rigoarea muncii industriale și căutarea frumuseții sacre. De mic, își uimea învățătorii și colegii prin îndemânarea sa: lucra cu lemnul cu o siguranță nefirească pentru vârsta lui, cânta la muzicuță și la alte instrumente simple, construia lucruri după instinct, așa cum alții citesc sau respiră.
Ani mai târziu, viața îl duce spre meseria de strungar și proiectant, specializări pe care le va practica o bună perioadă în cadrul Liceului Industrial din Cugir. A lucrat cu seriozitate, cu disciplină și cu sentimentul clar că munca trebuie făcută temeinic, oricare ar fi ea. Însă, dincolo de toate acestea, în interiorul lui creștea o neliniște tăcută: nu era încă acolo unde trebuia.
Momentul de cotitură: întâlnirea cu icoana
În preajma anului 1989, la vârsta maturității, când cei mai mulți oameni se așază definitiv în ceea ce sunt, Nicolae Muntean simte că drumul lui trebuie să apuce o altă direcție. Nu a văzut niciodată pe cineva pictând o icoană de la început până la sfârșit, nu a avut un maestru în sensul strict, dar a simțit un îndemn interior, o chemare pe care o numește fără ezitare „miracol”.
Primele încercări nu au fost perfecte. A început să lucreze în ulei, căutând să prindă proporțiile, expresivitatea și lumina chipurilor sfinților. Învăța singur, revenea asupra lucrărilor, simțea că ceva îl conduce, că mâna îi este ghidată, că icoana nu este doar o imagine, ci o legătură cu un spațiu mai înalt. În drumurile sale către Laz, acolo unde familia Poenaru păstra cel mai vechi stil de iconografie pe sticlă, a primit îndemnuri și sfaturi de la Maria Deac Poenaru, marea iconară a zonei. Nu a fost o ucenicie formală, ci o întâlnire care l-a așezat definitiv pe traseul său interior.
Icoana ca rugăciune
Pe măsură ce anii treceau, Nicolae Muntean transformă pictura într-un ritual. Pentru el, icoana nu este un obiect decorativ, ci o „fereastră spre absolut”, un drum prin care omul simplu poate vorbi cu divinitatea. Fiecare lucrare e o formă de rugăciune, o încercare de a păstra vie o tradiție străveche a satelor transilvănene.
Atelierul său, o încăpere minusculă de doar zece metri pătrați, devine locul central al universului său. Acolo lucrează, schițează, desenează, pictează, sculptează în lemn, modelează rame, și tot acolo a adunat sute de lucrări. Alte trei încăperi din casă au devenit spații de expunere, un fel de muzeu intim, unde icoanele respiră una lângă alta, purtând, fiecare, timbrul unic al mâinii sale: delicatețe, echilibru cromatic, simțul proporțiilor și o căldură inconfundabilă.
Călătoria icoanelor în lume
Lucrările lui Nicolae Muntean au început să circule în expoziții, mai întâi în zona Transilvaniei, apoi în alte orașe importante: Alba Iulia, Sibiu, Deva, Timișoara, București. A participat la expoziții internaționale și a dus icoanele românești în afara țării, cum a fost cazul expoziției de la Bad Ischl, în Austria, unde stilul său a fost primit cu admirație. Prezența la Târgul Internațional de la Praga a fost un moment de maturitate artistică: patruzeci de icoane expuse, fiecare cu propria poveste, fiecare născută din aceeași nevoie lăuntrică de a da mai departe o parte din lumină.
Harul transmis mai departe
Deși lucrează în liniștea atelierului său, Nicolae Muntean simte o datorie față de tradiție și față de generațiile tinere. A colaborat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în programul „Vara pe uliță”, unde a predat copiilor primele noțiuni despre pictura tradițională pe sticlă. Multe dintre aceste întâlniri au fost pentru el momente de împlinire: copiii care privesc pentru prima dată printr-o icoană sunt, spune el, mai aproape de adevăr decât mulți adulți.
Cu toate acestea, marele său vis rămâne găsirea unui ucenic devotat, cineva care să primească meșteșugul nu ca pe o îndeletnicire, ci ca pe o formă de rugăciune. Până în acea zi, continuă să lucreze singur, cu răbdare, în atelierul său mic, înconjurat de instrumente, de culori și de liniștea care îi este necesară pentru a crea.
De ce Nicolae Muntean este Tezaur Uman Viu
Pentru că a reușit să transforme, la vârsta maturității, un har interior într-o misiune culturală.
Pentru că a dus mai departe iconografia pe sticlă, fără compromisuri și fără întrerupere.
Pentru că a transformat propria casă într-un spațiu de păstrare și transmitere a tradiției.
Pentru că a deschis porțile atelierului către tineri, încurajându-i să descopere frumusețea icoanelor.
Pentru că a demonstrat că tradiția trăiește atâta timp cât cineva o practică cu credință și cu dragoste. -
NICOLAE PURCĂREA
Sculptorul care a transformat suferința în artă
Un destin frânt, dar niciodată învins
Povestea lui Nicolae Purcărea începe în Șcheii Brașovului, într-o familie în care tradiția, credința și lucrul cu lemnul se împleteau firesc în viața de zi cu zi. Născut în 1923, într-o lume în care satul românesc era încă stăpân pe ritmul vieții, nimeni nu ar fi putut anticipa încercările care aveau să-l marcheze pentru totdeauna. A trăit două regimuri politice ostile, înfruntând ani lungi de temniță, bătăi, umilințe, foamete și frig. A trecut prin închisorile cele mai temute: Brașov, Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Gherla, Craiova, Codlea, Periprava, Galați și Jilava, încheindu-și calvarul la Aiud.
În ciuda etichetelor impuse și a torturilor crunte, Nicolae Purcărea a reușit ceva rar: nu și-a pierdut nici credința, nici umanitatea. Forța aceasta interioară – inexplicabilă, poate – avea să devină temelia unei creații artistice care astăzi este considerată una dintre cele mai curate expresii ale tradiției românești.
________________________________________
Sculptura – limbajul libertății
După eliberare, răvășit fizic și sufletește, Purcărea și-a regăsit libertatea nu în lume, ci în lemn. Prima daltă a ținut-o în mână în temnița de la Alba Iulia, unde întâlnise tineri formați de părintele Anghel (Arsenie) Papacioc. A fost, după cum mărturisea el însuși, un miracol care i-a salvat mintea și i-a așezat sufletul. Lemnul, cu forma și fibra lui, i-a deschis calea către o altă realitate, un alt limbaj, un alt sens.
Sculptura i-a devenit tovarăș de viață – singurul care nu l-a trădat, nu l-a înfrânt, nu l-a rănit. În lemn a regăsit ordinea lumii pe care o pierduse. A început să cresteze furci de tors, linguri și lingurare, blidare și vase gospodărești, obiecte de cult precum cruciulițe și pristolnice, dar și arhitectură populară: pridvoare, scări, porți și mobilier șcheian cioplit cu migală. În toate lucrările lui se simte nostalgia copilăriei din Șchei, dar și disciplina interioară a celui care a supraviețuit infernului.
Purcărea nu doar sculpta; reconstruia simbolic lumea pe care închisorile i-au furat-o. Lemnul era spațiul lui de rezistență, locul în care ceea ce fusese distrus putea fi din nou întregit.
________________________________________
O casă deschisă și o școală tainică
În casa lui de pe strada Tocile din Brașov, sculptura nu era doar un meșteșug – era o pedagogie a libertății. Zeci și zeci de copii și tineri au trecut pragul atelierului său, învățând cum se ține dalta, cum se ascultă lemnul, cum se respectă tradiția și cum se păstrează liniștea în care se naște o formă.
În perioada în care a predat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în cadrul Cercului Cultural „Minisatul Sfântul Andrei”, a format generații întregi în spiritul artei populare. Mulți dintre acești tineri nu au devenit neapărat meșteri, dar au purtat în ei pe viață lecția lui Purcărea: aceea că frumosul nu este un accesoriu, ci o necesitate interioară.
Cel mai important ucenic al său a fost însă propria nepoată, Zina Burloiu Manesă, astăzi un nume de referință în arta populară românească, cunoscută în Europa și dincolo de ocean. Relația lor artistică a fost una de continuitate firească – un fir care a legat o tradiție veche de secole de un viitor încă deschis.
________________________________________
Un om, o memorie, o mărturie
Nicolae Purcărea nu a lăsat doar sculpturi. A lăsat și o carte tulburătoare, „Urlă haita…”, un volum de memorii în care povestește cu luciditate și demnitate trauma colectivă a unei generații. Mărturia lui nu este una a durerii, ci a rezistenței. Este, în același timp, o completare esențială a lucrărilor sale în lemn: acolo unde sculptura tăcea, cuvântul ridica mărturie.
Specialiștii din domeniul culturii tradiționale l-au considerat un reper, un om de o noblețe greu de întâlnit, un artist care nu a rupt niciodată legătura dintre tradiție și transcendență. Pentru el, arta populară era „drumul care vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu”, un drum pe care și l-a asumat până la capăt.
________________________________________
Un reper pentru o lume care se rătăcește
Purcărea a trăit într-o epocă de mari confuzii, dar a rămas o figură limpede, un om fidel valorilor pe care le considera fundamentale: identitate, adevăr, simplitate, credință. A purtat cu mândrie costumul șcheian la toate târgurile și evenimentele la care participa, conștient că portul tradițional nu este un obiect, ci o prelungire a unei istorii vii.
Cei care l-au cunoscut povestesc scene impresionante: cum mergea cot la cot cu elevii săi, la colindat prin zăpezi care treceau de genunchi, prin cătunele Călimanilor; cum nu obosea niciodată, cum rămânea senin, prezent, în ciuda încercărilor prin care trecuse. Era, în felul său, un pilon într-o lume care se schimba prea repede.
________________________________________
Moștenirea unui om care a sculptat din propria suferință
Nicolae Purcărea a plecat dintre noi în 2015, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă, răspândită în colecții, case, muzee și în inimile celor care i-au trecut pragul atelierului. Dar, dincolo de acestea, a lăsat un model: modelul omului care nu renunță, care transformă trauma în creație, care găsește în tradiție un loc de refacere a lumii interioare.
Opera lui este, în ultimă instanță, o pledoarie pentru demnitatea omului și pentru frumusețea profundă a culturii populare românești.
Un testament al unei vieți trăite cu suferință, dar și cu lumină. -
SILVIA TECOANȚĂ
Țesut
________________________________________
Rădăcini într-un sat al meșteșugului
În Alțâna, pe Valea Hârtibaciului, acolo unde casele încă păstrează liniștea vechilor comunități săsești, iar gospodăriile respiră tradiție, s-a născut în 1940 Silvia Tecoanță. A venit pe lume într-o familie numeroasă, cu nouă frați, dar și cu un univers domestic în care rânduiala și lucrul mâinilor aveau un rost de nezdruncinat. A crescut printre fire și războaie de țesut, iar de la zece ani a început să învețe, firesc, ceea ce femeile din sat cunoșteau din moși-strămoși: arta țesutului.
Mama ei i-a fost prima învățătoare. Din priviri și din gesturi, din ritmul războiului care bătea în casă în seri lungi de iarnă, Silvia a prins tainele meșteșugului. Ceea ce la început părea doar o îndemânare s-a transformat treptat într-o chemare profundă, care avea să-i definească întreaga viață.
După căsătorie, și-a desăvârșit priceperea învățând de la bunica soțului ei. A găsit în această femeie o continuatoare a unei alte ramuri a tradiției, completând astfel cu răbdare ceea ce deprinsese de la mama sa.
________________________________________
O lume țesută din tradiție
Silvia Tecoanță a devenit, în timp, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale artei textile tradiționale din zona Alțâna. Și-a păstrat mereu uneltele vechi, inclusiv piese de peste o sută de ani, moștenite prin linia femeilor din familie. Obiectele acestea nu erau simple relicve; pentru Silvia, ele erau dovezi vii ale continuității.
În mâinile ei, țesutul nu se reducea la utilitate — devenea expresie artistică. Trăistuțele confecționate de ea, fie „de duminică”, fie pentru hotar sau pentru ritualurile locului, purtau modele impecabil executate. Fețele de masă și țesăturile fine, „năvădite în flori”, îmbinau bumbacul și fuiorul în nuanțe luminoase de alb și crem. Alte țesături, precum „chindeaua” lucrată în două sau patru ițe, duceau mai departe estetica specifică zonei prin motive cromatice de negru, roșu și galben.
În aceeași măsură, Silvia Tecoanță realiza și piese vestimentare tradiționale ale Văii Hârtibaciului: ii, poale, șurțe cusute cu fir auriu, cătrințe cu colțișori, toate respectând cu strictețe identitatea locală. Era un meșter pentru care tradiția nu putea fi adaptată după gust; ea trebuia păstrată în forma ei autentică.
________________________________________
Ornamente cu memorie și identitate
Fiecare piesă ieșită din mâinile Silviei purta un limbaj vizual complex, alcătuit din motive vechi, uneori simbolice, alteori pur decorative, însă întotdeauna încărcate de semnificație locală. „Prescura”, „steaua”, „cruciulițele”, „ochiul și sprânceana”, „vârtelnița”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul” — toate acestea se regăseau în urzeala țesăturilor care împodobeau atât case țărănești, cât și interiorul locuințelor moderne.
Pentru că în sat încă se spunea că „o haină de duminică nu se spală, se grijește”, Silvia a păstrat tradiția unei munci făcute cu respect profund pentru fiecare obiect creat. Fiecare țesătură era rezultatul unui ritual: pregătirea firului, alegerea culorilor, țeserea atentă în război, respectarea modelului, verificarea fiecărei dungi sau simetrii.
________________________________________
O viață dăruită tradiției
Deși a urmat doar patru clase la școala primară din Alțâna și apoi o școală de meserii la Sibiu, unde a primit diploma de calificare în țesătorie, Silvia Tecoanță a ajuns una dintre cele mai respectate meștere din zona sa. Nu prin diplome, ci prin viața ei dedicată meșteșugului.
A primit recunoaștere la nivel național — inclusiv medalia „Serviciul Credincios” — și a fost primită în Academia Artelor Tradiționale din România. Dar pentru ea, adevărata răsplată rămânea dorința oamenilor de a-i învăța arta, precum și bucuria de a vedea că, măcar în parte, tradiția continuă.
________________________________________
Moștenirea transmisă generațiilor tinere
Silvia Tecoanță nu a lucrat doar pentru sine. Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității sale a fost transmiterea meșteșugului mai departe. În casa ei, la două războaie de țesut, s-au format de-a lungul vremii zeci de fete din sat. Alături de nepoții ei, Simona Frunze și Ovidiu Gînfălean, au parcurs aceleași etape ale învățării: răbdarea, respectul, înțelegerea rostului tradiției.
Era conștientă că lumea se schimbă, că interesul pentru ștergare, fețe de masă sau piese de port scade. „Mai încercăm și noi să transmitem tradiția la copii, că altfel s-ar pierde…”, spunea ea cu sinceritatea omului care știe cât valorează fiecare fir din țesătura satului românesc.
________________________________________
De ce rămâne Silvia Tecoanță un Tezaur Uman Viu
Pentru că într-o lume în schimbare a păstrat neschimbat un meșteșug vechi.
Pentru că a continuat tradiția în forma ei autentică, fără compromisuri.
Pentru că a făcut din țesut o artă și din arta aceasta o formă de identitate.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că, prin mâinile ei, Valea Hârtibaciului și-a păstrat culorile, modelele și amintirile. -
VASILE UNGUREANU
Un fluieraș al obcinilor, păstrând sunetul munților în oameni
Rădăcini în muzica pastorală
În satul Pâraie din comuna Mălini, acolo unde pădurile urcă în trepte spre Obcina Stânișoarei și unde dealurile par că își țin respirația pentru a asculta sunetul vântului, s-a născut Vasile Ungureanu. Lumea îl știe ca pe un om al naturii, un silvicultor a cărui viață a fost legată de pădure, dar și ca pe unul dintre cei mai respectați interpreți ai instrumentelor pastorale tradiționale din zona Bucovinei.
Născut pe 14 august 1952, într-o familie simplă, cu rădăcini adânci în tradițiile Mălinilor, Vasile Ungureanu a descoperit fluierul nu ca pe un obiect, ci ca pe o prelungire firească a propriei respirații. La doar opt ani, stând prin gospodărie sau în grădină, asculta cum tatăl, unchii și bătrânii satului făceau să răsune lemnul în melodii ce păreau desprinse din pădure. A încercat la rândul său câteva sunete, iar instrumentul l-a „recunoscut” imediat. De atunci, totul a mers firesc.
Muzica obștei, cântată pentru oameni
În adolescentă, la 15 ani, Vasile nu doar cânta — își construia singur fluierele. Într-o vreme în care puțini mai aveau răbdarea de a lucra obiecte cu propriile mâini, el modela lemnul cu grijă, știind că instrumentul nu va fi doar un obiect, ci o voce. A cântat la hore, la baluri, la serbări școlare, apoi la petrecerile oamenilor din sat, unde fluierul trebuia să se îmbine cu bucuria sau tristețea celor prezenți.
Mai târziu, când a ajuns cioban în munte sau când însoțea o ceată de păstori, fluierul a devenit un fel de tovarăș permanent. Uneori era singura voce în liniștea obcinii; alteori acompania pașii încetiniți ai oilor sau răspândea melancolia unei seri de vară peste crestele înalte.
Dar tot fluierul îl chema și la înmormântări, unde, după tradiție, instrumentul trebuia să vestească plecarea unui om către lumea de dincolo. Vasile cânta nu doar la fluier, ci și la trâmbiță, iar când era nevoie, acompania bocitoarele — o practică veche, păstrată cu seriozitate în satele Bucovinei.
De pe cărările munților, pe scenele lumii
Talentul său nu a rămas neobservat. Au urmat festivaluri, concursuri, spectacole, deplasări în țară și în afara ei.
La Ateneul Român, în 1976, obține locul I ca solist la caval — un moment care a schimbat pentru totdeauna modul în care era perceput în comunitate.
Alături de Grupul vocal-instrumental „Obcina Stânișoarei” din Mălini, Vasile a participat la numeroase festivaluri naționale și internaționale. Din rezultatele lor fac parte:
• titlul de „Formație consacrată a județului Suceava” la Festivalul „Comori de suflet românesc”,
• apariții la „Întâlnirile Bucovinene” din Ucraina, Polonia și Republica Moldova,
• participarea la Festivalul Internațional al Obiceiurilor de Iarnă de la Strasbourg.
Pentru cine l-a văzut cântând, devine repede clar că Vasile Ungureanu nu interpretează o melodie — el povestește locul. Fiecare piesă are în ea o suflare de munte, un ecou de pădure, o chemare veche, care vine de departe.
O moștenire învățată în familie
A învățat totul acasă, în familie. Tatăl, unchii, străbunicul Toader — toți au fost fluierași sau ciobani care cunoșteau temeinic instrumentele pastorale. La ei a văzut pentru prima dată cum un cântec poate schimba starea unui om, cum poate însoți un ritual, cum poate spune o poveste acolo unde cuvintele nu ajung.
Această linie familială, trecută din generație în generație, îi conferă lui Vasile nu doar pricepere, ci și o responsabilitate profundă: aceea de a nu lăsa moștenirea să se piardă.
Dăruire pentru generațiile tinere
Conștient că satul se schimbă, iar tradițiile riscă să se stingă, Vasile Ungureanu a devenit un mentor pentru tineri. În cadrul Grupului „Obcina Stânișoarei”, a format trei fluierași tineri și încă patru începători din sat, pe care îi învață nu doar tehnică, ci și spiritul cântecului.
Repetițiile au loc fie la casa lui, fie la Căminul Cultural, unde tinerii se întâlnesc regulat, învățând melodii vechi, dansuri tradiționale și obiceiuri păstorite cu grijă.
Este un profesor cu răbdare, dar și cu exigență: „Nu-i destul să cânți bine; trebuie să simți ce spui prin instrument”, obișnuiește el să explice.
Un om pentru care cântecul este felul natural de a fi
În comunitate, Vasile Ungureanu nu este doar un interpret, ci un reper. Este chemat la evenimentele importante din sat, este ascultat cu respect, iar cântecele lui însoțesc oamenii în cele mai diferite momente ale vieții lor.
Fluierul lui a auzit toate anotimpurile satului Pâraie: nunți, botezuri, seri de lucru, serbări, dar și clipe grele de despărțire. Pentru el, muzica nu este profesie, nici performanță scenică — este viață pură, nefiltrată.Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este, în cazul lui Vasile Ungureanu, o distincție formală. Este un semn de recunoaștere pentru un om care a păstrat nealterată tradiția instrumentelor pastorale, pentru un interpret ce continuă o linie muzicală veche de secole și pentru un mentor care pregătește cu responsabilitate generația următoare.
Ceea ce transmite el nu este doar meșteșug — este un mod de a vedea lumea, de a-i pune sunet, ritm, suflare.