2014
-
ALEXANDRU CIURCUI – „Șandorică din Sopor”
Instrumentist tradițional (vioară)
________________________________________
Un copil cu vioara în brațe
În Soporu de Câmpie, loc în care muzica nu este doar un însoțitor al vieții, ci o dimensiune a ei, Alexandru Ciurcui a crescut cu sunetul arcușului drept firescul de zi cu zi. S-a născut într-o familie numeroasă, în care tradiția muzicală era trăită, nu povestită, iar primul gest de mare însemnătate din copilăria lui a venit de la tatăl său, Șandor: o vioară mică, pusă cu grijă în brațele unui băiat de numai patru ani.
Dragostea pentru instrument a fost rapidă, intensă și constantă. În casa lor se vorbea puțin despre muzică, dar se cânta mult. Bunicul Ludovic, numit de săteni „om cu vioara în sânge”, completa acea moștenire care avea să se transforme într-un destin. Pentru copilul Alexandru, vioara nu era o joacă, ci un fel de a se exprima, de a înțelege lumea, de a aparține unei comunități în care cântecul și jocul au ținut loc de poveste, ritual și memorie colectivă.
Într-un astfel de mediu, nu e de mirare că prima formație cu care a cântat a apărut în viața lui la numai zece ani. În curțile oamenilor, pe ulițele satului, la sărbători, la clăci sau la serbări câmpenești, „Șandorică” devenise deja un nume rostit cu admirație: copilul care știe să facă vioara să vorbească.
________________________________________
Trioul transilvan – o școală a măiestriei
Zona Câmpiei Transilvaniei are un specific instrumental rar și prețios: trioul transilvan, alcătuit din vioară, violă cu trei coarde și contrabas cu trei coarde. Este o formulă veche, eficientă și extrem de expresivă, care a dat naștere unui stil inconfundabil în folclorul românesc.
Alexandru Ciurcui a intrat firesc în această tradiție. A cântat mereu alături de alți instrumentiști, convinși, ca și el, că muzica este un efort de echipă. Trioul din Soporu de Câmpie a devenit în timp o formație recunoscută pentru acuratețea tehnică, limpezimea armonică și puterea de evocare a repertoriului zonei.
Pentru Alexandru Ciurcui, vioara nu a fost doar instrumentul principal, ci vocea unei întregi comunități. În interpretarea lui, doina, jocul, melodia de ascultat, „româneștile de purtat” sau „Târnăveana” nu erau simple piese muzicale, ci fragmente de viață, coduri ale satului, amintiri transformate în sunet.
Repertoriul său rămâne un model de autenticitate: melodii culese de la oamenii locului, păstrate în forma lor originară, cântate cu un respect aproape ritualic față de tradiție.
________________________________________
Drumul de la Soporu de Câmpie spre marile festivaluri ale lumii
Înțelegerea profundă a muzicii, tehnica impecabilă și firescul interpretării au făcut ca numele lui Alexandru Ciurcui să depășească foarte repede granițele satului său. A cântat ani la rând la evenimente locale, însă, cu timpul, invitațiile au venit din tot mai multe locuri.
Momentul de mare deschidere a fost participarea la festivalurile internaționale. În 1990, violonistul din Soporu de Câmpie a ajuns în Statele Unite, la Washington, la celebrul festival Folklife organizat de Institutul Smithsonian — unul dintre cele mai importante evenimente dedicate tradițiilor lumii.
A urmat Anglia, în 1993, apoi Ungaria, Cehia și alte țări în care muzica tradițională românească a fost primită cu emoție. „Șandorică” era același om modest din sat, dar vioara lui atingea acum oameni din culturi diferite, care recunoșteau autenticitatea unui artist format în tradiția vie a locului său.
Aceste călătorii nu l-au schimbat; dimpotrivă, l-au convins că rădăcinile lui sunt mai puternice decât orice scenă. Oriunde mergea, ducea cu el Soporu de Câmpie, cu tot ce avea el: o lume rurală profundă, caldă, încărcată de ritual și sens.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Așa cum tatăl lui i-a pus prima vioară în mâini, Alexandru Ciurcui a făcut același lucru pentru copiii și nepoții lui. Nu a ținut meșteșugul doar pentru sine, considerând că talentul fără continuitate se pierde. În familia Ciurcui, vioara a rămas o prezență constantă, iar fiecare generație a primit, odată cu instrumentul, responsabilitatea de a duce muzica mai departe.
A cooperat, de-a lungul timpului, cu instituții culturale importante, punând la dispoziția specialiștilor repertoriul său autentic, pentru arhive, studii sau înregistrări de colecție. Un material discografic dedicat exclusiv lui, realizat cu sprijinul etnomuzicologilor, reprezintă astăzi o sursă fundamentală pentru cei care studiază muzica zonei.
________________________________________
Un stil inconfundabil
Ce îl face unic pe Alexandru Ciurcui? În primul rând, capacitatea de a împleti tehnica riguroasă cu expresivitatea liberă, specifică muzicii tradiționale. În al doilea rând, capacitatea de a reda, prin vioară, starea interioară a satului: liniștea, nostalgia, forța, umorul, melancolia.
Stilul lui interpretativ este ușor de recunoscut: vioara respiră, povestește, dialoghează, glumește sau plânge, în funcție de joc sau de doină. Orice melodie, oricât de simplă, capătă la el o profunzime aparte, o autenticitate de necontestat.
________________________________________
Alexandru Ciurcui – un păstrător al unei lumi întregi
În Soporu de Câmpie, oamenii nu vorbesc despre „Tezaur Uman Viu”, ci despre „Șandorică”, omul lor. Pentru ei, el nu este doar un violonist, ci depozitarul unei tradiții care, altfel, s-ar pierde printre modernizări rapide și uitări inevitabile.
Alexandru Ciurcui reprezintă continuitatea unei lumi în care muzica nu era profesionistă, ci esențială pentru viață; o lume în care fiecare sărbătoare avea o vioară în centrul ei, iar fiecare om își punea emoțiile în cântec.
În sunetul viorii sale se aud încă bătăile inimii satului, iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui tezaur viu: un om care nu păstrează tradiția ca pe un obiect într-o vitrină, ci o trăiește, o transmite și o transformă în emoție pentru cei care îl ascultă. -
DUMITRU LICEANU
Cojocarul din Vădastra, păstrător al unui meșteșug milenar
Rădăcini într-un sat cu memorie străveche
În Vădastra, acolo unde pământul păstrează urme ale unei culturi neolitice unice în lume, s-a născut în 1943 Dumitru Liceanu, omul care avea să ducă mai departe un meșteșug transmis din tată-n fiu. A crescut privind cum pielea de oaie se transformă, prin îndemânare și răbdare, în straie care vorbesc despre o lume veche: pieptare, cojoace, ilice. În gospodăria familiei lui Nicolae și Ioana, copilul „Mitrel” — cum i se spunea în sat — învăța nu doar o meserie, ci un ritual.
De la doar doisprezece ani, Dumitru Liceanu a început să stăpânească tainele cojocăritului. Intra în atelierul tatălui său și urmărea cum pieile sunt pregătite, cum se taie tazmalele, cum iau naștere, punct cu punct, motivele cusute care vor fi purtate la sărbători. Fiecare obiect creat avea o poveste, iar copilul devenea deja parte din tradiția care dădea identitate satului.
O artă transmisă prin migală
Cojocul de Vădastra nu este un obiect lucrat repede. Dumitru Liceanu mărturisea adesea o frază care l-a făcut cunoscut: „Cred că sunt peste un milion de împunsături la un cojoc, de-asta îmi și ia trei-patru luni să fac unul.” În lumea lui, frumusețea nu era negociabilă, iar graba nu avea niciun loc.
De la argăsirea pieilor, la croirea lor, până la alegerea motivelor decorative, fiecare etapă era tratată cu o responsabilitate aproape sacră. Cojocarul lucra cu motive ce amintesc de straturile adânci ale culturii locale: rozete, spirale, buline, lalele, și un semn aparte pe care îl numea „drumul robilor”, o cusătură verde care traversează pielea ca un fir al destinului. Fiecare cusătură avea rolul ei, fiecare linie era păstrată după modele transmise din generație în generație.
Un meșteșug dus în lume
Ceea ce a pornit ca o moștenire familială a devenit, pe măsură ce anii treceau, o reprezentare a României tradiționale la nivel internațional. Dumitru Liceanu a participat la expoziții și evenimente din întreaga țară — Craiova, Deva, Sibiu, Slatina, București — dar și peste granițe, unde straiele sale au stârnit admirație: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Italia și Germania.
În fața publicului larg sau a specialiștilor, creațiile lui erau privite ca niște relicve vii ale unei culturi care păstrează în punctele cusute urme ale mileniilor trecute.
Un dascăl pentru tinerii care vin din urmă
După 1960, meșteșugul nu mai era doar un mod de trai pentru Dumitru Liceanu, ci o misiune. Angajat ca instructor la clasa de cojocărit a Școlii Populare de Artă din Slatina, a devenit omul care putea transmite mai departe ceea ce învățase acasă. Mulți tineri, adolescenți, dar și adulți au trecut pragul clasei lui, dornici să afle cum se lucrează un cojoc adevărat.
Pentru el, fiecare lecție era o formă de continuitate. În spatele fiecărei demonstrații stăteau experiența tatălui său și neamul Liceanu, despre care se spunea că provine chiar din cuvântul „iliceni”, numele celor ce făureau cândva ilice.
Privirea specialiștilor
Etnografii și cercetătorii care l-au cunoscut au remarcat, de-a lungul timpului, unicitatea stilului său. Valeru Ciurea, referent al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, descrie munca lui Dumitru Liceanu ca fiind „bijuterii cusute pe piei de oaie”, care păstrează motive întâlnite în cultura neolitică de la Vădastra.
În ochii specialiștilor, el rămâne un artist care face legătura între trecut și prezent, un creator care a dus cojocul tradițional românesc din domestic în ceremonial, din sat în muzee, din cotidian în patrimoniu.
Un simbol al continuității
Astăzi, Dumitru Liceanu este privit ca unul dintre ultimii mari cojocari ai Olteniei. Mâinile lui au lucrat sute de piese tradiționale, fiecare dintre ele fiind o fereastră spre identitatea culturală a locului. A fost invitat, apreciat, premiat și celebrat, dar dincolo de toate acestea, a rămas legat de atelierul în care și-a petrecut o viață întreagă.
„Tot ce-au făcut mâinile țărănești ale femeii românce nu se poate egala și nu se poate compara”, spunea adesea. Iar în spatele acestor cuvinte se simte respectul pentru munca de altădată, pentru oamenii care au construit această lume a meșteșugului, pentru rădăcinile care nu se rup.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale Olteniei.
Pentru că a transmis, vreme de decenii, tainele cojocului generațiilor tinere.
Pentru că a dus meșteșugul tradițional al Vădăstreanului în țară și în lume.
Pentru că lucrările sale sunt, astăzi, parte din patrimoniul cultural viu al României. -
Ferenc Lovász – „Kuli”
Dansul ca fir care leagă o comunitate
În satul Vișea, aproape de Jucu de Sus, dansul nu este doar un gest artistic, ci un mod de a marca trecerea timpului, de a păstra coeziunea comunității și de a spune ceea ce nu poate fi rostit altfel. În centrul acestei lumi se află Ferenc Lovász, cunoscut de toți drept Kuli, un om pentru care jocul tradițional maghiar nu a fost doar o pasiune, ci o formă de destin. Născut la 27 aprilie 1948 în Vișea, într-o familie simplă, crescut printre ritmurile șurii și sunetele de taraf, a devenit de-a lungul deceniilor unul dintre cei mai importanți purtători ai tradiției coregrafice maghiare din Transilvania.
Rădăcinile unei vieți trăite prin dans
De când se știe, viața lui a fost legată de dansul satului. Primii pași i-a făcut la doar șase ani, sub îndrumarea tatălui, Sándor, și cu ochii ațintiți asupra unchiului Győrgy, un dansator admirat în toată comunitatea. Atmosfera de acasă – cu seri în care părinții și rudele se adunau în bucătăria încăpătoare, iar ritmul bătrânelor melodii umplea casa – avea să-i devină prima școală. De la nouă ani participa deja la „jocul mic”, întâlnirea săptămânală a copiilor satului, loc în care fiecare generație își încerca forțele în primele sale dansuri. Iar la doisprezece ani, talentul lui îl împingea deja în lumea adulților, fiind primit la „jocul mare”, ceremonialul săptămânal care îi aduna pe tinerii trecuți de vârsta confirmării în religia reformată. A fost o excepție, o dovadă a unei maturități artistice rare la un copil atât de mic.
De la jocul din șură la turnee internaționale
În anii ’60, dansul nu însemna doar întâlniri festive. Era o responsabilitate. Între 1965 și 1968, alături de consăteanul său Fodor Árpád, Kuli a devenit organizatorul marilor baluri ale comunității: de Paști, de Rusalii, de Crăciun și de fiecare sărbătoare importantă. Cei doi erau „kezesii”, cei care aduceau muzicanții, pregăteau locul și se asigurau că sărbătoarea are strălucirea cuvenită.
Un moment rămâne emblematic: balul din 1968, organizat în cinstea tinerilor chemați la armată. Kuli aduce pentru prima dată celebrul taraf condus de Codoba Martin din Pălatca — un taraf care avea să devină, pentru decenii, simbolul sonor al satului Vișea. Astfel, dansul din sat nu era doar păstrat, ci ridicat la rang de reper folcloric autentic.
După armată, începând cu anii ’70, Kuli nu a abandonat niciodată scena. A continuat să organizeze baluri, să provoace adunări, să cheme muzicanți, să țină vie comunitatea — dar, în același timp, s-a deschis către lume. Împreună cu dansatorii din Vișea, a participat la numeroase festivaluri din țară și din Ungaria. A fost parte din culegeri de folclor coordonate de specialiști precum Timár Sándor, directorul artistic al Ansamblului Național Maghiar din Budapesta, care au venit special în Vișea pentru a documenta autenticitatea jocului local.
Vitalitatea unui om care nu a renunțat niciodată la scenă
Între 1990 și 2014, chiar dacă balurile tradiționale au început să scadă în număr, Kuli nu a renunțat la ritm. A plecat în turnee, a participat la tabere internaționale de muzică și dans popular, a urcat pe scene din Ungaria, dar și la festivaluri prestigioase din Cluj-Napoca și Răscruci.
Prezența lui, mereu energică, mereu cu un zâmbet în colțul gurii, a continuat să fie un reper pentru comunitate. Dansul pentru el nu este o amintire, ci o bucurie actuală. Chiar și astăzi joacă cu aceeași putere, cu aceeași mișcare precisă, păstrând intacte stilurile pe care le-a învățat copil fiind.
Un mentor pentru generații întregi
Kuli nu a ținut niciodată dansul pentru sine. A predat cu generozitate ceea ce știa: nepoților, consătenilor, dar și celor veniți din alte părți ale țării sau chiar din Ungaria pentru a învăța jocurile din Vișea. Erau cercetători, coregrafi, studenți, dansatori profesioniști, toți atrași de autenticitatea mișcărilor sale.
În sat, mulți îl consideră un adevărat profesor — unul fără catalog și fără catedră, dar cu o forță de transmisie unică. Pentru el, dansul este o memorie, o datorie și o continuare firească a vieții comunității.
Dansurile care definesc o lume
Repertoriul său este vast, iar specialiștii îl consideră una dintre cele mai importante surse vii pentru dansurile maghiare din Câmpia Transilvaniei. El stăpânește toate tipurile de dans din Vișea, dar are câteva preferințe clare.
Cel mai drag îi este târnăveana, pe care o joacă cu o naturalețe fascinantă, atât în pereche, cât și solistic. A păstrat și dansurile rare, precum „barza”, care nu se mai practică aproape deloc, sau „ungureștele des”, ultimul joc fecioresc rămas în sat.
Soția lui, dansatoare și ea, are o expresie care surprinde perfect felul lor de a se mișca împreună: „ne legănăm ca peștii în apă”. Este o imagine care spune totul — armonie, fluiditate, complicitate, ritm.
De ce este Ferenc Lovász un Tezaur Uman Viu
Pentru că reprezintă o tradiție care altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că a ținut dansul viu nu ca pe o relicvă, ci ca pe o formă de bucurie.
Pentru că a dus satul Vișea pe scene din lume, fără să-i schimbe esența.
Pentru că a transmis copiilor și nepoților ceea ce el a primit cândva de la tatăl său.
Pentru că încă joacă, încă organizează, încă bate ritmul în podeaua șurii ca acum 60 de ani.
Ferenc Lovász – „Kuli” este una dintre acele prezențe rare care reușesc să transforme tradiția într-o formă de viață. Nu este doar dansator, nu este doar păstrător al unui stil coregrafic. Este puntea dintre generații, martorul unei lumi care încă respiră, un om pentru care dansul continuă să fie bucurie, legătură și identitate. -
IOAN PUMNEA
Păstrător al dansului popular și al culturii tradiționale din Țara Oltului și Rupea
________________________________________
Un destin care a împletit școala cu jocul popular
Într-un Brașov în care tradițiile au rămas mereu în fibra comunității, Ioan Pumnea s-a născut la 15 octombrie 1933, într-o familie simplă, Ana și Gheorghe, care i-au transmis de timpuriu respectul pentru cântec, joc și rânduiala satului românesc. Drumul său profesional a început în luminile școlii — învățător, profesor, apoi instructor de dansuri — însă, dincolo de orice titulatură, el a fost toată viața un slujitor al culturii tradiționale, un om care a trăit folclorul nu ca pe un repertoriu, ci ca pe un fel de a respira.
A urmat cursurile Școlii Normale din Sibiu și apoi Facultatea de Istorie-Geografie a Universității București, continuând cu Institutul Pedagogic. Această formare i-a dat nu doar rigoare, ci și o perspectivă largă asupra patrimoniului cultural, pe care avea să îl slujească o viață întreagă.
________________________________________
O jumătate de secol de artă, scenă și comunitate
Activitatea sa culturală acoperă peste cinci decenii, perioadă în care Ioan Pumnea a devenit unul dintre numele de referință ale folclorului coregrafic din zona Rupea, cu epicentrul la Dăișoara. A participat activ la viața artistică a satelor ardelenești, cunoscând din interior jocurile, strigăturile, obiceiurile și ritmurile locului. Această implicare directă a stat la baza formării sale ca interpret și ca îndrumător, iar ansamblurile coordonate de el au dus mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
A fost prezent la marile festivaluri ale epocii, obținând nu mai puțin de 17 titluri de laureat la „Cântarea României”, precum și distincții importante: Medalia și Ordinul Cultural clasa I, „Toporașul de aur” la Zakopane, Premiul I la Festivalul de Artă Neagră din Tunisia. Scena a fost pentru el locul în care tradiția și munca devin vizibile, iar în spectacolele locale, naționale și internaționale a promovat dansurile din Țara Oltului, Rupea și satele Făgărașului: de la Ceata de feciori la Șezătoare, de la Plugar la Cununa Secerătorilor, de la Sânzâiene la obiceiul săsesc al „Lolelor”.
________________________________________
Copilăria – locul unde dansul a prins rădăcini
Încă de mic, Ioan Pumnea a învățat să joace în satul natal, descoperind treptat că, pentru el, dansul nu este doar distracție, ci limbaj. La vârsta de numai 12 ani pune deja în scenă, împreună cu elevii de la școala din sat, jocul moldovenesc „Rața” — primul semn al unui talent pedagogic și artistic ieșit din comun.
De la părinți a moștenit sensibilitatea pentru cântecele de șezătoare, doinele de dor și mai târziu cântecele de cătănie. În ele descoperea nu doar melodicitate, ci poveste, ritm de viață, o lume întreagă pe care, peste ani, avea să o traducă scenic.
________________________________________
Învățător, creator de ansambluri, mentor pentru generații
În plan profesional, Ioan Pumnea a fost mult mai mult decât un instructor de dansuri: a fost un formator de comunități. A înființat și coordonat majoritatea ansamblurilor folclorice din județ, oferind structură, disciplină și viziune formațiilor care au ajuns să reprezinte Brașovul în țară și peste hotare. Continuatorii săi — Moțoc Gheorghe din Făgăraș, Șofaru Gheorghe din Viștea, Moga Gheorghe din Recea, Gheorghe Debu din Săcele, Marcu Ioan și Drăgușin Angela din Codlea — sunt dovada că influența lui a fost reală și durabilă.
A lucrat mulți ani în cadrul Centrului de Creație al Județului Brașov, unde, chiar și după pensionare, a fost un reper. Pentru o perioadă a fost și director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov, având un rol major în punerea în scenă a ritualurilor și obiceiurilor locale.
________________________________________
Un intelectual al folclorului
Dincolo de scenă, Ioan Pumnea a fost un cercetător serios, preocupat de documentarea științifică a dansului popular. A publicat lucrări esențiale, precum Dansul dăișorean și Trei suite de jocuri populare, și a colaborat cu cineaști în realizarea filmelor Nunta de Mateiaș și Roata stelelor. Aceste producții au surprins obiceiuri românești, maghiare și germane din județul Brașov, păstrându-le într-o formă vizuală care trece testul timpului.
________________________________________
Cum îl vedeau cei care l-au cunoscut
Specialiști din mediul universitar și etnografi de renume au remarcat rolul său ca moderator al vieții cultural-artistice zonale. Era omul care punea în mișcare energiile satelor, care reușea să adune oameni, să reînvie tradiții și să transforme manifestări latente în spectacole pline de forță.
Ovidiu Papană, profesor universitar, sublinia că, în lipsa unor personalități precum Ioan Pumnea, multe obiceiuri ar fi dispărut. Dr. Ioan Praoveanu, etnograf, remarca rigoarea sa de cercetător și modul în care a reușit să transforme documentarea în artă.
________________________________________
Un tezaur viu al comunității
Pentru întreaga sa activitate, pentru responsabilitatea cu care a păstrat, transmis și înnobilat tradiția coregrafică a zonei Rupea – Dăișoara, Ioan Pumnea a primit titlul de Tezaur Uman Viu, recunoaștere firească pentru un om care nu a făcut niciodată distincție între viață și cultură populară. -
Mariana Gligor
O viață trăită în suflul înalt al tulnicului
Rădăcini în Ţara Moților
În satele de munte unde sunetul tulnicului se împletește cu liniștea codrilor, numele Marianei Gligor a devenit, în timp, sinonim cu însăși identitatea acestor locuri. Născută la Vidra și mutată mai târziu la Câmpeni, Mariana a crescut într-un univers în care tradiția nu era un decor, ci respirația firească a fiecărei zile. În familia ei, tulnicul nu era un obiect, ci o voce — una transmisă din generație în generație, una care aduna oamenii și îi punea în legătură unii cu alții, cu muntele, cu destinul.
Părinții, Lucreția și Andrei Bîlcea, au fost primii care i-au deschis poarta spre această lume. Tatăl ei era un meșter recunoscut, un om care lucra lemnul cu răbdare și știință, lăsând în urmă tulnice care aveau să cânte în mâinile altora. În atelierul lui, fetița Mariana încerca pentru prima dată vibrația instrumentului. Iar mama și tulnicăresele din sat aveau să o învețe, treptat, subtilitățile unei practici ce cerea nu doar forță, ci și sensibilitate.
Primii pași spre un destin
Povestea Marianei Gligor ca tulnicăreasă începe la vârsta de doar șapte ani. Atunci, pentru prima oară, a urcat cu tulnicul la târgul de pe Muntele Găina, unul dintre reperele sacre ale Țării Moților. De atunci și până astăzi, nu a lipsit niciun an. La șezători, torcării, botezuri, înmormântări, la chemările din sat sau la urcările pe munte, prezența ei era nelipsită. Cântatul nu era doar o manifestare artistică, ci o participare firească la viața comunității.
În paralel, a început să descopere și taina costumului popular — nu doar ca piesă vestimentară, ci ca operă de artă. A învățat să țeasă, să coasă, să potrivească motivele tradiționale, să le dea continuitate. În timp, costumul pe care îl poartă când cântă la tulnic a devenit parte a identității ei, la fel de important ca instrumentul însuși.
Tulnicul – vocea muntelui
Tulnicul este, pentru oamenii din Apuseni, un instrument cu o încărcătură profundă. Folosit în vechime de femei pentru a transmite vești, avertismente sau chemări, tulnicul a fost, într-o vreme, un limbaj în sine. Chemările, cântările, răspunsurile se transformau într-un dialog purtat peste văi și dealuri.
Mariana Gligor a învățat toate aceste coduri sonore. Le-a memorat, le-a exersat, le-a transformat într-o artă. Tehnica interpretării la tulnic cere forță, o respirație specială, cunoașterea frazelor melodice moștenite și o abilitate rară de a transmite emoție doar prin vibrația lemnului. În mâinile ei, tulnicul nu cântă doar, ci povestește.
Se spune în comunitate că, uneori, sunetul tulnicului are efect vindecător. Mariana însăși a menționat acest aspect, vorbind despre vibrațiile care liniștesc, despre asemănarea dintre aceste cântări și descântecele vechi ori leacurile din plante. Pentru ea, însă, vindecarea pornește dintr-un loc mai adânc: acela în care tradiția devine identitate.
O viață între scenele lumii
Talentul său nu a rămas doar în hotarul satului. A participat, încă din adolescență, la numeroase evenimente culturale și competiții. La „Cântarea României”, a obținut de fiecare dată premiul I. A cântat în Belgia, Franța, Austria, Germania, Israel, Spania, Serbia și până în Canada — fiecare turneu purtând cu el un crâmpei din munții și tradițiile moților.
Târgul Ţării Tulnicelor, serbările de pe Găina, festivalurile folclorice din țară sau cele de peste hotare au devenit scene unde numele Marianei Gligor a fost rostit cu respect. Nu doar ca interpretă, ci și ca meșteră, creatoare de valori culturale și purtătoare de memorie.
Învățătoarea unei comunități
Moștenirea ei nu stă doar în ceea ce cântă sau creează, ci, mai ales, în oamenii pe care i-a format. De-a lungul anilor, peste zece generații de tulnicărese au învățat de la ea. Copii, vecini, nepoți, nurori — toți au primit de la Mariana această cunoaștere transmisă oral, după regula veche: întâi asculți, apoi repeți, apoi înveți să vorbești prin instrument.
În 2001, a fondat grupul de tulnicărese „Apusenii” din Câmpeni, pe care l-a condus și format cu răbdare. A făcut din acest grup un spațiu de continuitate, un loc în care tinerele învață nu doar tehnica unui instrument, ci și demnitatea de a aparține unei tradiții.
Privirea specialiștilor
Etnografi și profesori din centrele culturale ale țării au apreciat, în timp, contribuțiile ei. Unii au subliniat valoarea terapeutică a sunetului tulnicului, alții contribuția sa la păstrarea și promovarea portului popular autentic. În ochii lor, Mariana Gligor este mai mult decât o interpretă: este un liant între lumi, un reper cultural pentru Ţara Moților, o voce care nu s-a stins niciodată.
Un tezaur viu
Astăzi, când oamenii vorbesc despre ea, nu o fac doar în termeni de recunoaștere artistică. O privesc ca pe un simbol — al rezistenței tradițiilor, al muncii neîntrerupte, al curajului de a duce mai departe ceea ce alții ar fi lăsat în urmă. Pentru Mariana Gligor, tulnicul este mai mult decât un instrument. Este, pur și simplu, viața ei.
Iar prin această viață, un întreg colț de țară continuă să vibreze. -
NICOLAE COROIU
Omul care a ținut vie muzica țâmbei din Munții Apuseni
Rădăcini în Țara Moților
În comuna Avram Iancu, acolo unde istoria și muntele se împletesc cu o naturalețe rară, tradiția nu se păstrează din obligație, ci din felul de a fi al oamenilor. În această lume de sunete vechi și de obiceiuri care par desprinse dintr-un alt timp, a crescut și Nicolae Coroiu, născut la 29 ianuarie 1951. Din satul Târsa provenea tatăl său, care cânta la taragot, iar această prezență muzicală în casă i-a făcut copilăria firească, armonioasă, încărcată de sunete. De la cinci ani, în timp ce alți copii se jucau prin curți, el se apleca instinctiv asupra muzicii, încercând să înțeleagă mecanismul melodiilor și al instrumentelor.
Într-un loc în care tradiția este parte din identitate, Nicolae Coroiu a crescut cu sentimentul că fiecare cântec și fiecare instrument transmit ceva din felul de a fi al moților. Așa a învățat să prețuiască muzica încă din primele clipe ale vieții sale, fără să știe că într-o zi va deveni unul dintre cei mai importanți păstrători ai unui instrument unic din România: țâmbă, sau țitera, așa cum este cunoscută doar în această parte de lume.
Un instrument rar, o tradiție unică
Țâmbă — instrumentul pe care Nicolae Coroiu îl slujește de o viață — nu este doar o curiozitate muzicală, ci un simbol al Apusenilor. Seamănă cu o cetera, dar are corzi multiple, fixate pe o cutie de rezonanță din lemn de brad. Modul în care se cântă la ea amintește când de pian, când de acordeon, când de chitară, pentru că se formează melodia mergând pe gamă în sus, prin lovirea coardelor cu un bățișor, în timp ce cu altul se ține ritmul.
În mâinile lui Nicolae Coroiu, țâmba nu este doar un instrument, ci o punte între epoci. El nu a învățat doar să cânte la ea; și-a confecționat propriile instrumente, le-a încercat sunetul, le-a acordat, le-a perfecționat, ca un meșter vechi pentru care fiecare detaliu contează.
Dacă alte instrumente tradiționale s-au răspândit în toată țara, țâmba din Avram Iancu a rămas unică, izolată în creasta Apusenilor, transmisă doar în câteva gospodării. Nicolae Coroiu este una dintre ultimele verigi ale acestui lanț.
Drumul către a deveni Tezaur Uman Viu
Absolvent al Liceului Pedagogic din Abrud, Nicolae Coroiu a devenit învățător, iar școala a fost locul în care și-a găsit misiunea. A predat nu doar litere și cifre, ci și dragostea pentru port, cântec și instrumente tradiționale. Lecțiile sale nu erau niciodată simple ore; erau întâlniri cu tradiția, cu identitatea și cu felul moțesc de a trăi.
Ani la rând, a cântat la țâmbă, fluier și vioară, a adunat cântece din sate, a cules variante vechi de melodii și a încercat să le salveze de la dispariție. A participat la concursuri și festivaluri din toată țara: „Cântarea României”, concursurile „Cultură pentru cultură”, Târgul de Fete de pe Muntele Găina, festivalul de film de la Sibiu și numeroase ediții dedicate moților și tradițiilor lor.
Toate aceste prezențe nu au însemnat pentru el doar recunoaștere, ci și responsabilitatea de a arăta lumii ce înseamnă cu adevărat țâmba și de ce merită păstrată ca un adevărat patrimoniu viu.
Prima dată când tradiția i-a răspuns
Când a început Nicolae Coroiu să cânte „cu adevărat”? El însuși povestește simplu: de la cinci ani a început să atingă instrumentele casei. Fiecare sunet pe care îl scotea era o încercare, o apropiere, un dialog timid cu tradiția moților.
Însă momentul în care a simțit că aparține acestui traseu a venit abia mai târziu, când a început să înțeleagă mecanismul instrumentelor, să le interpreteze, să simtă vibrațiile lor ca pe o parte din sine. A început să cânte în șezători, în adunări de sat, apoi pe scene din ce în ce mai mari.
Dar adevărata recunoaștere a venit în sala de clasă, acolo unde și-a dat seama că poate transmite altora ce a primit el însuși de la tatăl său: dragostea pentru cântec.
Un dascăl care a schimbat generații
Una dintre cele mai importante realizări ale sale este formarea grupului de țâmbe „Crăișorul”, creat în 2004. Zece copii au învățat instrumentul direct de la el, iar fiecare dintre ei a purtat mai departe această tradiție ca pe o moștenire de familie.
Nicolae Coroiu nu i-a învățat doar tehnică; i-a învățat să iubească instrumentul, să înțeleagă că fiecare notă este o mărturie a moților. Pentru el, a preda nu a fost niciodată o simplă meserie. A fost o misiune — aceea de a împiedica tradiția să se stingă.
Ultimul apărător al muzicii țâmbei
Astăzi, Nicolae Coroiu este considerat unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradițiilor moțești. Prin cunoștințele, instrumentele și talentul său, el reprezintă o verigă rară între trecut și prezent.
Toate aceste motive l-au făcut să devină Tezaur Uman Viu, un titlu care nu este doar o distincție, ci o recunoaștere a unei vieți dedicate patrimoniului imaterial. În el se adună ani de muncă, sute de melodii cântate, instrumente confecționate, copii îndrumați și generații întregi de moți mândri.
Moștenirea care rămâne
Nicolae Coroiu nu este doar un meșter sau un interpret. Este un povestitor al muntelui, un om care a păstrat vie o tradiție pe care alții ar fi pierdut-o fără să-și dea seama. Este puntea prin care țâmba mai poate răsuna astăzi în satele Apusenilor, aceeași țâmbă cu care oamenii anunțau cândva bucurii, adunări, sărbători sau momente de cumpănă.
Prin mâinile sale au trecut instrumente, prin glasul său au trecut melodii, iar prin el au trecut generații întregi de copii pentru care tradiția nu mai este doar un cuvânt, ci o parte esențială a identității lor.
Nicolae Coroiu rămâne, astfel, unul dintre acei oameni rari care nu doar păstrează tradiția, ci o și oferă lumii, cu generozitate, cu responsabilitate și cu acea liniște pe care o au doar cei care știu că slujesc un rost mai mare decât ei. -
PETRE FERARU
Petre Feraru nu este doar un meșter. Este, în sensul cel mai pur al cuvântului, un purtător de sunet. În toate satele de munte există oameni care păstrează povești, dar foarte puțini păstrează și sunetul lumii în care au crescut. Petre este unul dintre ei. Fluierul, cavalul și tilinca nu sunt pentru el instrumente, ci limbi vechi, forme de comunicare cu muntele, cu oamenii și cu liniștea dintre două respirații.
Născut într-un cătun din Apuseni, într-o familie în care munca se împletea firesc cu cântarea, Petre Feraru și-a confecționat primul fluier la zece ani. Îl poartă încă în cutia lui veche de lemn sculptat — nu pentru că ar mai cânta la el, ci pentru că acel fluier, imperfect și crud, este dovada că meșteșugul îl alege pe om înainte ca omul să aleagă meșteșugul.
În satul lui, bătrânii nu vorbeau despre muzică. „Nu ziceau: învață să cânți”, își amintește el. „Ziceau doar: ascultă.”
Și Petre a ascultat. Pădurea. Oile. Furtunile. Pașii rar întârziați ai ciobanilor. Strigătul cocoșului de munte.
Apoi a încercat să reproducă sunetele. Întâi stângaci, apoi tot mai sigur, până când fluierul a devenit o prelungire a propriului său corp.
Meșter și muzicant în același timp
Petre Feraru nu s-a mulțumit niciodată doar cu a cânta. A simțit că dacă vrea să păstreze ceva autentic, trebuie să înțeleagă cum prinde viață un instrument.
Așa a ajuns să fie unul dintre cei mai respectați făuritori de fluiere, cavale și tilinci din țară. Lucrează lent, cu o precizie care pare mai degrabă un ritual decât un proces tehnic.
Spune că lemnul îți vorbește, dar numai dacă îl lași.
„Nu tai lemnul ca să-l fac fluier. Îl tai doar dacă simt că vrea să cânte”, explică el.
E un mod de a gândi care nu poate fi învățat din manuale. Deschide trunchiul, îl miroase, îl pipăie, îl lovește ușor cu unghia. Știe după vibrație ce poate deveni acel lemn. Un fluier luminos. O tilincă adâncă. Sau nimic — doar o bucată frumoasă de pădure.
Un meșteșug care moare dacă nu e transmis
Petre știe că lumea s-a schimbat. Știe că tinerii nu mai cresc printre oi, ci printre ecrane. Știe că sunetul muntelui nu mai e o nevoie, ci un lux.
Și totuși, nu se plânge niciodată. Dimpotrivă, crede că fiecare generație are dreptul să își descopere propria tăcere și propriul cântec.
De aceea a început, cu ani în urmă, să primească ucenici. Unii vin pentru o zi, alții pentru o vară. Puțini rămân. „Trebuie să ai răbdare. Și asta se învață greu”, spune el, cu un zâmbet în colțul gurii.
Dar cei care rămân înțeleg repede că Petre Feraru nu îi învață doar să sculpteze un instrument, ci să asculte lumea din jur.
Concertul din pragul casei
Există un moment pe care cei care îl cunosc îl povestesc ca pe un miracol mărunt:
când Petre iese în pragul casei, spre asfințit, și începe să cânte la tilincă.
Sunetul, lung și melancolic, pleacă pe vale ca o chemare ancestrală. Oamenii satului spun că atunci când cânți la tilincă în munți, pădurea nu se aude, dar ascultă.
Iar în acele seri, satul întreg pare să respire o dată cu instrumentul.
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu
Atunci când a primit titlul de Tezaur Uman Viu, Petre Feraru nu a fost nici surprins, nici copleșit.
„Nu e meritul meu”, a spus. „E meritul celor care m-au învățat fără să știe că mă învață.”
Dar recunoașterea a fost un semn firesc: pentru felul în care și-a dedicat viața păstrării unei tradiții fragile, pentru harul rar de a da viață lemnului și pentru generozitatea de a transmite mai departe o artă care altfel s-ar pierde.
Ce lasă în urmă
Petre Feraru nu crede în moșteniri materiale.
Crede în sunete.
În cele pe care le-a dus cu el prin pădure, în cele pe care le-a așezat în lemn, în cele pe care le-a dat mai departe ucenicilor.
Când îl întrebi ce își dorește pentru viitor, răspunde simplu:
„Să mai găsesc lemn bun. Și urechi bune.”
Poate că aceasta este esența unui Tezaur Uman Viu: nu doar să păstreze ceva vechi, ci să găsească în prezent oameni care să poarte mai departe ceva ce nu trebuie să moară. -
Rozalia Graur – Femeia care împletește lumea din papură
Există meșteșuguri născute din nevoie. Există altele născute din frumusețe. Iar uneori, foarte rar, există meșteșuguri născute din încăpățânarea de a păstra vie o lume întreagă. Rozalia Graur face parte din această ultimă categorie: oameni pentru care tradiția nu este o profesie, ci o formă de identitate.
Născută la 26 martie 1946, în Cîmpenița, un sat mic din inima județului Mureș, Rozalia vine dintr-o familie în care mâinile nu au stat niciodată. Ștefan și Polixenia, părinții ei, au învățat-o încă din copilărie — fără manuale, fără teorii — că papura nu e doar o plantă din baltă, ci o resursă, o poveste, un mod de a aduce ordine în lume.
De la ei a deprins această îndeletnicire. De la sat. De la bătrâni. De la ritmul simplu, dar precis, al vieții rurale.
Meșteșugul unei vieți întregi
Rozalia Graur nu este doar un meșter popular. Este o păstrătoare și transmițătoare de creativitate românească, un om în ale cărui degete papura capătă formă, sens și rezistență.
Din mâinile ei iau naștere coșuri pentru pâine, pentru cumpărături, coșuri pentru flori, papuci de casă, pălării, suporturi pentru oale, învelitori pentru sticle, sacoșe, ștergătoare și o mulțime de obiecte decorative — toate făcute cu o migală aproape ritualică.
Munca pare, la prima vedere, simplă. Dar oricine privește mai atent înțelege că împletiturile din papură sunt o formă de geometrie vie, care cere răbdare, precizie și o intuiție estetică nativă.
Procesul începe cu culesul papurii, apoi curățarea și uscarea ei. Urmează desfacerea tulpinilor, foaie cu foaie, sortarea pe categorii și alegerea secțiunilor potrivite pentru fiecare obiect.
Pentru creații delicate, Rozalia folosește doar „miezul și inima” papurii; pentru piesele gospodărești, cele mai groase tulpini. Totul este natural, totul este atent filtrat prin experiență.
Fiecare piesă e o lecție de răbdare. Fiecare obiect, o mărturie a unei tradiții care se stinge în multe sate, dar nu și în casa Rozaliei Graur.
O familie întreagă crescută în meșteșug
După ce a absolvit cele opt clase în satul natal, s-a căsătorit cu Gheorghe Graur — un om care i-a devenit nu doar soț, ci și ucenic. Sub îndrumarea ei, Gheorghe a devenit un meșter desăvârșit, iar atelierul lor de acasă s-a transformat într-un mic centru de artă populară.
Din căsnicia lor s-au născut două fete, Iren și Emese, ambele îndrăgostite de frumos și hotărâte să ducă tradiția mai departe.
Dar bucuria cea mare a Rozaliei o reprezintă cei patru nepoți, dintre care doi deja îi calcă pe urme, mânuind papura cu aceeași curiozitate și delicatețe cu care și ea învăța, odinioară, de la bătrânii satului.
Recunoaștere, respect și o viață de trudă
Prima mare ieșire a familiei Graur a fost la Muzeul Satului din București, în 1985 — un moment care le-a schimbat destinul. De atunci, sunt prezenți an de an la târguri, expoziții, festivaluri și tabere meșteșugărești din toată țara, devenind un reper pentru autenticitate și calitate.
Iuliu Praja, manager al CJCTEA Mureș, consemna despre ei:
„Pentru fiecare târg sau expoziție, soții Graur lucrează zi și noapte în atelierul de acasă… Sunt mândri că efortul lor nu este în zadar, iar produsele create de ei sunt apreciate și căutate în întreaga lume.”
Distincțiile nu au lipsit:
— Diplome de excelență la Sibiu, Golești, București
— Premii ale muzeelor și instituțiilor culturale
— Aprecieri pentru conservarea specificului zonal
— Numeroase recunoașteri pentru întreaga operă de creație.
Dar mai presus de toate, în 2014, Rozalia Graur a primit titlul TEZAUR UMAN VIU, onorând astfel o viață întreagă dedicată papurii — un material modest, dar transformat prin mâinile ei într-o formă de artă.
Meșterul care împletește timp, tradiție și suflet
Fotografiile din document — Rozalia lângă panoul de împletituri, Gheorghe lucrând alături de copii în atelierul Muzeului Satului, pălăria din papură lucrată fin (pagina 3) — sunt dovada unui lucru rar:
meșteșugul nu trăiește în obiecte, ci în oamenii care îl fac.
Rozalia Graur nu împletește doar papură.
Împletește timp.
Împletește continuitate.
Împletește răbdarea unei lumi care nu mai are răbdare.
Prin ea, satul mureșean continuă să respire.
Prin ea, tradiția nu devine muzeu, ci rămâne vie.
Iar prin titlul de Tezaur Uman Viu, România nu a făcut decât să recunoască ceea ce satul știa demult:
că în mâinile Rozaliei Graur, papura devine artă.