2018
-
ANICA FICHIOȘ
O viață țesută în lână, culoare și memorie
Rădăcini. O copilărie în care firele prind viață
În satul Oituz din județul Bacău, într-o casă în care munca și tradiția aveau rost și greutate, s-a născut în 1948 Anica Fichioș. Crescută într-o familie în care țesutul, cusutul și torsul nu erau doar activități gospodărești, ci parte firească a identității comunității, ea a învățat încă de mică ce înseamnă să pui mâna pe suveică și să simți cum firul se transformă în țesătură.
Mama ei, o femeie pricepută care a avut grijă ca toți cei cinci copii să cunoască rostul țesăturilor, a fost prima care a deschis drumul Anicăi spre lumea culorilor naturale, a motivelor vechi și a tehnicilor moștenite. În această atmosferă, până și treburile zilnice deveneau lecții: covoarele, scoarțele, lăicerele erau obiecte pe care copiii le vedeau crescând în casă, ca și cum ar fi făcut parte din respirația tihnită a locului.
Pentru Anica Fichioș, acest început nu a fost unul obligatoriu, ci o chemare firească. Odată intrată în lumea țesutului, nu s-a mai desprins niciodată de ea.
________________________________________
O artă construită cu migală, din lână și plante
În timp, pasiunea a devenit meserie și apoi vocație. Anica Fichioș a învățat să transforme lâna de oaie în pânză densă și caldă, iar părul de capră și bumbacul să le îmbine într-o armonie pe care doar tradiția o poate explica. A lucrat fără osteneală, perfecționându-și tehnica până când fiecare piesă ieșită din mâinile ei părea că spune o poveste.
Motivul brăduțului, cârligele, coroana reginei, suveica, potirul, coada rândunicii sau scărița — toate erau semne ale unei geografii culturale specifice Oituzului, un sat aflat la răscruce de influențe transilvănene și moldovenești. Spre deosebire de alte sate din Moldova, unde trandafirul domină ornamentica, aici motivele geometrice și cele stilizate definesc identitatea locului. Iar Anica le-a păstrat cu mare grijă.
A lucrat peste 200 de covoare, numeroase lăicere, scoarțe, fețe de masă, bete și cămăși. Toate aveau ceva în comun: culorile naturale. Folosea „buruieni” — plante a căror cromatică varia de la tonuri calde la nuanțe profunde, extrase cu tehnici vechi, păstrate în familie. Așa au prins viață textile în culori vii, permanente, lucrate la război, cu o răbdare care se transmitea în textura obiectelor.
________________________________________
Exercițiul unei vieți: tradiția devenită măiestrie
Pentru Anica Fichioș, țesutul nu a fost doar un meșteșug, ci un lung exercițiu de memorie culturală. Începând din anii ’80, a participat constant la expozițiile organizate în cadrul Concursului Cântarea României, apoi la târguri de meșteri din toată țara. Era mereu prezentă la festivaluri, la expoziții județene și naționale, unde aducea cu ea nu doar obiecte lucrate impecabil, ci și spiritul unei tradiții respectate.
A reușit să împletească tehnici vechi cu o privire atentă asupra modernului. Covoarele și scoarțele ei, deși născute din tradiție, se potriveau în case contemporane, dându-le un aer cald, autentic. Această îmbinare între vechi și nou a făcut ca lucrările ei să devină apreciate nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru funcționalitatea pe care o păstrau.
Prezența ei constantă la târgurile de meșteri din Slănic Moldova — unde nu a lipsit la nicio ediție timp de un sfert de secol — este mărturia devotamentului pentru munca ei, dar și a recunoașterii comunitare. Era acolo ca un reper: meștera care nu doar continuă, ci și explică, demonstrează, povestește.
________________________________________
În centrul comunității. Învățătoare, bibliotecară, păstrătoare de taină
Deși cunoscută mai ales pentru țesături, Anica Fichioș a avut o viață profesională care a pus mereu accent pe educație și cultură. A fost învățătoare și bibliotecară, două roluri în care și-a exersat atât răbdarea, cât și dorința de a transmite mai departe ceea ce știe.
Acest fel de a dărui s-a regăsit și în modul în care i-a învățat pe alții să țese: întâi în familie — fiicelor, nepoatelor — apoi la Clasa de Țesături de la Școala de Artă Populară din Bacău. A predat cu aceeași pasiune cu care lucra, iar ucenicele ei au dus mai departe parte din universul creat de mâinile ei.
________________________________________
O viață întreagă dedicată firelor și sensurilor
În 2018, în urma unei cariere impresionante, Anica Fichioș a primit titlul de Tezaur Uman Viu — o recunoaștere firească pentru cineva care a păstrat nealterată o parte esențială a patrimoniului textil românesc.
Astăzi, fiecare covor, fiecare lăicer sau bete realizate de ea rămân mărturii ale unei vieți trăite cu modestie, dar cu o forță creatoare remarcabilă. Fiecare piesă păstrează în firul ei pașii unei tradiții pe care Anica nu a lăsat-o să piară.
În lumea satului românesc, unde țesutul era odinioară o nevoie, dar și o formă de expresie, Anica Fichioș a reușit să păstreze acel echilibru subtil între tehnică și suflet. A transformat un meșteșug în poveste, iar povestea într-un patrimoniu viu, pe care generațiile de azi îl cunosc datorită ei. -
CONSTANTIN NIȚU – Povestea unui creator care a transformat firul în memorie vie
Constantin Nitu – Editat PDF
1. Rădăcina unei pasiuni care începe în copilărie
În satul Cornățelu, acolo unde liniștea dealurilor oltenești se împletește cu zumzetul gospodăriilor, s-a născut Constantin Nițu. Era 9 mai 1944, iar copilăria lui, ca a multor copii de la sate, se desfășura în jurul vetrei familiale. Acolo, între gesturile mamei și ale bunicii, care lucrau la războiul de țesut sau coseau în lumina ferestrei, s-au aprins primele scântei ale unei chemări care avea să-l însoțească toată viața.
Fără să știe atunci, tatonările copilului de patru ani — care urmărea cu uimire cum firele se supun ritmic mâinilor femeilor — erau începutul unui drum ce avea să-l transforme în unul dintre cei mai importanți creatori ai portului popular din România.
Ani mai târziu, o altă întâmplare avea să-i fixeze definitiv destinul: vizita la o expoziție de artă populară, la București, în 1959. Expoziția l-a copleșit. A descoperit acolo nu doar frumusețea obiectelor lucrate manual, ci și sensul profund al tradiției — o lume în care fiecare cusătură păstra amintirea unei familii, a unei comunități, a unei epoci. Acea experiență i-a oferit ceea ce el avea să numească mai târziu „noțiunea de spirit și valoare a vetrei tradiționale”.
2. Meșterul care a adunat o viață întreagă în fire și culori
De-a lungul timpului, Constantin Nițu a devenit un creator ale cărui lucrări sunt recunoscute în toată țara și dincolo de granițe. Fiecare piesă realizată de el — cămăși, ștergare, marame din borangic, brâie vechi și noi, pieptare, opinci, zăvelci, laibăre sau cârpe de cap — reprezintă o sinteză între tradiția autentică și simțul armoniei.
Colecția sa, adunată și păstrată cu migală, este o veritabilă „arhivă în fire și țesături”. Nicio piesă nu este creată la întâmplare. Croiul este riguros, ornamentația este gândită ca o poveste, cromatica este una specifică zonei: bleumarinul, roșul și verdele devin culori identitare, iar linia verticală a ornamentelor devine o semnătură.
De fapt, întreaga lume creată de Constantin Nițu — atât în țesături, cât și în broderii — reușește să pună în lumină natura clasică și demnă a civilizației țărănești românești. Nu întâmplător specialiștii spun despre el că „a creat, poate singular și neegalat, vâlnicul, mocadinul, brânelele și întreaga varietate de ornamente tradiționale din arealul oltenesc”.
3. Premii, recunoaștere și o viață dedicată patrimoniului
De-a lungul carierei, Constantin Nițu a primit peste 150 de premii, medalii și titluri. Încă din anii ’60, activitatea sa era remarcată la nivel național: în 1964 primea medalia pentru cea mai bună activitate artistică în cadrul Ansamblului Muncitoresc I.C.M. 2 București. Au urmat alte medalii jubiliare, distincții pentru creație și participări la festivaluri naționale și internaționale.
Festivalul Național „Cântarea României” i-a acordat an după an medalia de aur, cu excepția unui singur an, când a primit medalia de bronz. A primit Premiul pentru Autenticitate în Bulgaria, Premiul pentru Patrimoniu la Rodez, Franța, și unica distincție „Laurii Oltului”, acordată o singură dată în viață.
Iar recunoașterea oficială a statului român a venit în 2003, când a primit Medalia Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III-a, o distincție acordată doar celor care au o contribuție remarcabilă în domeniul culturii și patrimoniului național.
4. De la ucenic la îndrumător: un formator de generații
Dacă începuturile sale au fost influențate de familie, maturitatea creatoare l-a găsit într-o altă ipostază: aceea de mentor. În 1975, contribuind decisiv la dezvoltarea Școlii Populare de Arte din Slatina, Constantin Nițu devine instructor pentru clasa de cusături și țesături ce funcționa în regim extern în Cornățelu și Poboru.
Tineri, adolescenți și chiar adulți i-au trecut prin mâini. El i-a învățat să coasă ii, să țese în război, să vopsească lâna folosind tehnici tradiționale, să creeze brâie, vâlnice sau cătrințe în spiritul autentic al zonei. Alături de el au predat și alți maeștri ai meșteșugurilor tradiționale, iar împreună au format o generație de creatori care continuă să ducă mai departe specificul oltenesc.
În felul acesta, Constantin Nițu nu a fost doar un artist, ci și un formator — un om care a înțeles că tradiția nu poate supraviețui dacă nu este transmisă.
5. Prezența pe scene internaționale și în muzee din întreaga lume
În timp, lucrările sale au călătorit la festivaluri și expoziții din întreaga lume. A fost prezent în SUA, la Detroit; în Franța, la Paris, inclusiv la UNESCO și la Muzeul Omului; în Elveția, Ungaria, Italia, Belgia. Unele expoziții internaționale — precum cele din Tokio, Lima, Ottawa, Shanghai sau Madrid — au inclus piesele sale chiar dacă el nu a putut fi prezent fizic.
A apărut în filme documentare, cel mai cunoscut fiind „Portret în fir de borangic”, laureat pentru originalitate, în care Constantin Nițu este protagonistul.
Toate aceste prezențe nu sunt simple momente dintr-o carieră, ci mărturia faptului că munca lui a devenit recunoscută drept reprezentativă pentru patrimoniul românesc.
6. Cum îl văd specialiștii
Etnografi și cercetători vorbesc despre el cu admirație. Se evidențiază stilul unitar al creațiilor sale, echilibrul compozițional, grija pentru detaliu, cromatica inconfundabilă și capacitatea de a combina tradiția cu rigoarea artistică.
În ochii lor, Constantin Nițu este un nume fundamental în reconstituirea și păstrarea vestimentației tradiționale românești. În lucrările lui se regăsesc toate caracteristicile majore ale costumului românesc din zona Olteniei: simetria, ornamentația verticală, policromia bine controlată și structura clară a pieselor masculine și feminine.
Este, pe scurt, un creator care a reușit să ofere tradiției un chip nou, dar nealterat.
7. De ce este un Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște în Constantin Nițu un om care a dus mai departe — cu neoboseală și cu o tehnică impecabilă — meșteșugurile tradiționale ale locului său.
El reprezintă:
– un creator cu un simț artistic rar,
– un păstrător al tehnicilor vechi transmise din familie,
– un formator pentru generații întregi,
– un ambasador al portului românesc în lume,
– un simbol al Olteniei profunde.
Povestea lui nu este doar povestea unui meșter. Este povestea unui om care a înțeles că firele, motivele și culorile nu sunt simple ornamente, ci forme de memorie. Iar memoria, ca să rămână vie, trebuie lucrată, păstrată și dăruită. -
GHEORGHE TĂNASE
Sculptorul care ascultă lemnul
Există oameni pentru care lemnul nu este doar materie, ci o prelungire firească a sufletului. În Oltenia, în satul Sârbii Măgura, un asemenea om s-a născut la 9 septembrie 1947: Gheorghe Tănase, meșter al formei, al răbdării și al tăcerilor care se lasă între loviturile dălții. De peste jumătate de secol, sculptura tradițională în lemn îi este limbă maternă, iar atelierul său — o lume în care tradiția respiră, se transformă și merge mai departe.
Îndrăgostit de libertatea tatălui său, Ion Tănase, cunoscător al rotăriei și dogăriei, copilul Gheorghe învăța într-o curte în care lemnul era viu. „Căuta cu barda altă față și altă față a lemnului”, își amintește el. Așa a văzut, încă de mic, că acolo, în fibra unui trunchi de nuc sau stejar, stă ascunsă o formă care nu așteaptă decât o mână curajoasă.
O chemare care nu i-a dat pace
Ani mai târziu, lăsând în urmă un serviciu sigur la CFR, Tănase și-a construit propriul atelier: un spațiu de libertate, muncă și creație. „Nu-mi găseam starea. Gândul meu era tot așa, să-mi fac un atelier acasă”, mărturisește el. Aici, printre scânduri, ciocane, bărzi și dălți, și-a regăsit liniștea. A început cu piese mici. Le sculpta singur, cu o curiozitate aproape copilărească, atent la fiecare muchie, la fiecare urmă de șlefuire.
Talentul său nu a trecut neobservat. Muzeograful Ilie Rada l-a descoperit și l-a adus la Școala Populară de Artă, unde meșterul și-a găsit adevărata rampă de creștere. În acest cadru, dar și în preajma altor meșteri de seamă ai țării, Gheorghe Tănase și-a rafinat tehnica, a cercetat muzee și case vechi, a studiat modele și stiluri, transformând experiența acumulată într-o voce proprie, recognoscibilă.
Meșteșugul vechi, purtat spre lumea mare
Arta sa nu s-a oprit niciodată în fața granițelor. A participat la expoziții și târguri în țară — la Craiova, Sibiu, Slatina, București —, dar și în afara ei: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Germania și Italia. Premii, diplome, distincții — toate acestea au venit firesc, ca o mărturie a valorii sale.
Pasiunea însă a rămas aceeași: căutarea acelei forme ascunse în lemn, care poate spune ceva despre sat, despre oameni, despre tradițiile care încă țin vie identitatea unei comunități.
Arta de a sculpta și arta de a transmite
Gheorghe Tănase nu este doar un creator, ci și un formator. În calitate de instructor la clasa externă de sculptură tradițională a Școlii Populare de Artă din Slatina, zeci de generații i-au trecut prin mâini. A predat tinerilor nu doar tehnica prelucrării lemnului, ci și un mod de a privi lumea: cu răbdare, disciplină și respect față de tradiția ancestrală.
Îi învață să atingă lemnul, să-i cunoască duritatea, fibra, mirosul. Le arată cum se lucrează o muchie, cum se caută unghiul potrivit, cum se găsește echilibrul între forță și delicatețe. Unii învață sculptură, alții arta țesutului, torsului, vopsirii naturale a lânii — pentru că meșterul, format în vatra satului și crescut printre meșteșuguri, stăpânește mult mai mult decât un singur domeniu.
Rădăcini adânci, ramuri largi
Dincolo de tehnică și îndemânare, ceea ce definește opera lui Gheorghe Tănase este fidelitatea față de autentic. A înțeles de la meșterul Nicolae Purcărea o lecție ce avea să-i marcheze întreaga carieră: nu copia niciodată, ci caută drumul tău. Această filozofie îl însoțește și astăzi, în fiecare lucrare pe care o începe.
În atelierul său, lemnul își spune povestea. Sculpturile lui — uneori obiecte utilitare, alteori lucrări de artă — sunt punți între generații. Sunt martorii unei tradiții pe care el a protejat-o și a dus-o mai departe, cu o modestie liniștită și cu o consecvență rară.
Un meșter, o școală, o moștenire
Pentru comunitatea din Olt, Gheorghe Tănase este mai mult decât un Tezaur Uman Viu: este un reper moral, un reper profesional și un păstrător al unei lumi care risca să se piardă. Prin creația sa, prin elevii formați, prin lucrările răspândite în țară și peste granițe, și prin felul în care privește lemnul — ca pe o ființă cu suflet — el a devenit o parte inseparabilă din patrimoniul viu al României.
Moștenirea sa continuă atâta timp cât există mâini care ating lemnul cu respect și ochi care caută, dincolo de formă, sensul tradiției. -
IOSIF IEPURE („Tocoș”)
Păstrătorul unui ritual unic al Brașovului vechi
Rădăcini într-o lume ritualică
În Șcheii Brașovului, acolo unde istoria se respiră la fiecare colț de stradă, iar sunetul potcoavelor din Duminica Tomii încă răsună peste timp, numele lui Iosif Iepure este rostit cu respect. Născut pe 11 septembrie 1939 și cunoscut de comunitate sub numele de „Tocoș”, el aparține unei familii șcheiene vechi, în care tradiția nu era doar un reper cultural, ci un mod de a fi. Copilăria i-a fost marcată de o pierdere timpurie — tatăl său a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — astfel că s-a format în casa bunicilor, sub ocrotirea unei figuri esențiale: bunica Paraschiva Gal. De la ea, micuțul Iosif a învățat nu doar povești, ci ritmurile junilor, ritualurile, simbolurile, emoția și mândria care însoțesc acest obicei unic al Brașovului.
Șcheiul nu era doar locul copilăriei sale; era un univers care pulsa de semnificații. Fiecare casă avea în spate o poveste, fiecare uliță își păstra ritmul, iar obiceiul junilor apărea ca o coloană vertebrală a comunității. În acest spațiu magic și sacru, tânărul Iosif a crescut respirând aceeași dorință de continuitate ca toți cei dinaintea lui.
Primii pași într-o tradiție centenară
Dacă în alte locuri tradițiile se învață în școli sau cercuri, în Șchei ele se învață prin trăire directă. În 1958, Iosif Iepure a pășit oficial în rândurile Junilor Dorobanți — un moment care a marcat începutul unei vieți dedicate obiceiului. Nu era doar o alegere, ci un destin: să cunoască ritualurile, momentele calendarului, recuzita, simbolurile, poveștile nerostite. A înțeles din prima clipă că tot ceea ce vede nu e spectacol, ci o formă de identitate.
În acel univers, buzduganul — una dintre piesele centrale ale obiceiului — nu este un simplu obiect, ci un test inițiatic. A-l arunca și a-l prinde de trei ori fără să atingă pământul înseamnă onoare. A-l scăpa înseamnă rușine. Nu este întâmplător că el însuși povestea cu mândrie istoria acestor buzdugane, menționând că încă din 1508 se importau astfel de obiecte, iar în documentele din 1728 apar referiri directe la ritualul junilor. Cunoașterea lui Iosif Iepure nu este doar una practică, ci și istorică, antropologică, intuitivă.
Un lider natural în comunitatea junilor
În cadrul comunității, Iosif Iepure s-a impus nu prin autoritate formală, ci prin exemplu. În 1974 a fost ales președintele Junilor Dorobanți, iar ulterior, timp de 35 de ani, a condus Junii Tineri, devenind una dintre cele mai respectate figuri ale ritualului. A știut să păstreze firul autentic al obiceiului, dar și să-l transmită mai departe într-o formă vie.
Cunoștea fiecare secvență rituală, de la pregătirea cailor până la ordinea de desfășurare a drumului junilor. Știa când trebuie rostit un strigăt, cum trebuie purtat buzduganul, cum se joacă hora junilor și ce înseamnă exact fiecare gest pe care îl fac cei care se alătură obiceiului.
De aceea, pentru cei tineri, Iosif Iepure nu era doar un membru cu experiență, ci un reper cultural, un om de la care „se fură meserie”, un garant al veridicității obiceiului. Comunitatea l-a recunoscut oficial drept formator și păstrător, iar generații întregi de juni îl plasează în linia celor care au asigurat continuitatea neîntreruptă a tradiției.
Tradiția transmisă în familie
Una dintre cele mai emoționante dimensiuni ale biografiei lui Iosif Iepure este transmiterea tradiției în familie. Fiul său, Ovidiu, este astăzi membru activ al Junilor Dorobanți, iar ginerele său, Gheorghe Petre Creangă, participă de asemenea în cadrul comunității. Nepoții — Ionuț Iepure și Nicolae Creangă — sunt deja continuatori, învățând de mici ceea ce au învățat și el: gesturi, semne, ritmuri, discipline ale obiceiului, responsabilitatea de a purta acest patrimoniu mai departe.
În felul acesta, continuitatea nu este doar una simbolică; este efectiv întrupată în generația următoare. Iosif Iepure devine astfel un nod în lanțul lung al tradiției șcheiene, un punct de trecere între trecut și viitor.
Un prestigiu construit prin fapte
De-a lungul timpului, Iosif Iepure a primit numeroase aprecieri și distincții pentru munca sa. A fost răsplătit cu diplome de onoare pentru promovarea tradițiilor șcheiene și cu o diplomă jubiliară pentru contribuția adusă în domeniul etnologiei și muzeologiei românești. Acestea nu sunt însă decât confirmări oficiale ale unui adevăr pe care comunitatea îl știe deja: el reprezintă un fundament al obiceiului, un depozitar de memorie, un om în care tradiția și-a găsit un sprijin stabil.
Cunoscut și respectat de generații de juni, Iosif Iepure a devenit un reper pentru antropologi, etnografi și oameni de cultură, fiind adesea menționat ca unul dintre cei mai importanți păstrători ai patrimoniului viu din Șchei.
De ce este Tezaur Uman Viu
Într-o lume în care obiceiurile riscă să devină simple decoruri turistice, Iosif Iepure rămâne garanția că tradiția junilor din Șchei rămâne autentică. Nu ruptă de trecut, nu afectată de modernizare, nu redusă la spectacol. El este martor și continuator al formelor vechi, al ritualurilor sacre, al gesturilor cu semnificație, al disciplinei interne a comunității.
Titlul de Tezaur Uman Viu îl recunoaște oficial drept ceea ce deja era în ochii celor din jur: păstrător, transmițător, model, liant între generații și între epoci. -
Mircea Lac
Meșterul care a învățat lemnul și metalul să povestească
Există oameni pe care satul îi păstrează în memorie ca pe niște repere. Oameni la care lumea se întoarce pentru a înțelege cum arăta odinioară frumusețea unui meșteșug. Pentru zona pădurenească și pentru Hunedoara, un astfel de om este Mircea Lac, învățător, meșter și formator de generații, un om care a ridicat prelucrarea lemnului și a metalelor la rangul unei arte ce continuă să impresioneze.
Născut în vara anului 1945, la Deva, Mircea Lac a crescut într-o familie în care simțul lucrului bine făcut era o valoare transmisă firesc, fără cuvinte mari. Trauma copilului mic care a bătut „două chile de cuie” în lemnele pentru gard, pentru care avea să stea la colț, a devenit, retrospectiv, prima lui lecție de fascinație pentru materialul care avea să-i definească întreaga existență: lemnul.
________________________________________
Primele întâlniri cu meșteșugul
În satul Almașu Mare – locul formator al copilăriei sale –, Mircea Lac a învățat să privească meșteșugul cu răbdare. Nu și-a însușit arta dintr-o dată, ci pas cu pas, observându-i pe cei din jur, întrebând, încercând, greșind și luând-o de la capăt. Vecinii, rudele și vestiții meșteri din zona Zarandului i-au devenit profesori neoficiali. A crescut într-o lume în care se lucra cu mâna, cu simțul și cu intuiția – și tocmai această lume avea să-l modeleze.
De la Perța Constantin din Ceru Băcăinți, de la Gheorghe Cercel din Sebeșul de Jos, de la Filip Bogdan din Sibiu sau de la Nicolae Cernat din Șugag a învățat tainele legării lemnului în cositor, arta confecționării tiparelor de piatră pentru turnat podoabe, și meșteșugul de a transforma metalul și lemnul în obiecte cu o încărcătură simbolică rară. Acești maeștri, astăzi trecuți în istorie, și-au lăsat amprenta asupra formării lui.
Prima lucrare? O scrumieră cioplită într-o gresie moale, pornind de la una din sticlă pe care o avea în casă. Pare puțin, însă pentru un copil a fost începutul unui drum de o viață.
________________________________________
Un meșteșug păstrat ca o datorie față de neam
De-a lungul deceniilor, Mircea Lac a devenit singurul meșter care cunoaște și practică în profunzime meșteșugurile milenare pădurenești, cu o precizie rar întâlnită. Creațiile sale, lucrate după tehnici vechi și cu materiale autentice, sunt martorii unei lumi care nu se mai regăsește decât în obiectele rămase.
El este ultimul care mai știe să facă:
• lanțurile pădurenești – cu ciorcoloț, în scărică, cu chei și inele;
• zimții de balț – podoabe ceremoniale din cositor;
• cataramele și pandantivele specifice costumului pădurenesc;
• „șocanul de nuntă” și „bâtul de nănașă” – obiectele ritualice ale nunții pădurenești, păstrate în forma lor tradițională.
Arta lui reunește două universuri în același timp fragile și puternice: lemnul, cu fibra lui blândă și caldă, și metalul, cu rigiditatea ce poate fi învinsă doar prin cunoaștere și răbdare. În mâinile lui, aceste elemente nu sunt simple materiale, ci punți între generații – mărturii vii ale identității pădurenești.
________________________________________
Meșter și dascăl
În timp ce crea, Mircea Lac nu și-a ținut pentru sine cunoștințele. În cei peste 40 de ani de activitate, a format peste 200 de tineri și vârstnici, oameni pentru care lucrul cu lemnul și metalul a devenit fie profesie, fie pasiune de suflet, fie legătură cu rădăcinile proprii. Mulți dintre acești ucenici au pornit la drum datorită lui; alții și-au regăsit identitatea lucrând alături de el.
De altfel, faptul că a fost primit, încă din 1995, în Academia Artelor Tradiționale confirmă rolul său de reper cultural. Pentru comunitate, el nu este doar un meșter, ci un păstrător de tradiție, un om care a făcut din propria existență o formă de protejare a patrimoniului imaterial.
________________________________________
Călătorii, recunoaștere și o misiune culturală
Numele lui Mircea Lac nu a rămas doar în satele hunedorene. A traversat țări, continente, festivaluri și expoziții, ducând cu el o fărâmă din România tradițională la evenimente internaționale. A participat la demonstrații de lucru în Franța, Germania, Belgia, dar și în Statele Unite, la celebrul Smithsonian Folklife Festival – unul dintre cele mai importante evenimente de profil din lume.
Aici, în fața specialiștilor, a vorbit despre asemănările culturale dintre România și Africa de Sud, despre simbolistica tradițiilor pădurenești și despre rolul meșteșugurilor în definirea unei identități naționale. Pentru mulți dintre cei prezenți, Mircea Lac a fost o descoperire: un om care, prin pasiune și modestie, aducea în prim-plan valori ce depășeau granițele propriului sat.
________________________________________
Cuvinte despre un om rar
Cei care l-au cunoscut – muzeografi, etnografi, artiști sau colegi – vorbesc despre Mircea Lac ca despre un om care și-a dedicat întreaga viață „altarului neamului său”. În viziunea lor, nu este doar un creator, ci un dascăl și un slujitor al tradiției, un om pentru care educația și meșteșugul au mers mână în mână.
Deviza lui Simion Mehedinți – „A instrui și, mai ales, a educa înseamnă a-l integra pe copil în neamul din care face parte” – a devenit pentru Mircea Lac un crez profesional. De aceea, fiecare obiect realizat de el, fiecare lecție predată și fiecare demonstratie publică sunt moduri prin care își împlinește această menire.
________________________________________
O viață care devine patrimoniu
Astăzi, Mircea Lac rămâne una dintre figurile principale ale artei populare hunedorene. Creațiile lui se găsesc în case, muzee, expoziții. Mai mult decât atât, sunt povești materializate, fragmente de istorie la care generațiile viitoare vor avea acces datorită lui.
În el se întâlnesc copilul fascinat de cuie, tânărul autodidact, meșterul experimentat și învățătorul generos. Este, prin tot ceea ce a realizat, nu doar un Tezaur Uman Viu, ci un om care a reușit să dea formă unei identități culturale întregi – și să o lase în urmă, intactă, pentru cei ce vor veni. -
MOISE GAVRA
Povestea ultimului cojocar al Bihorului
Un destin crescut în miros de piele tăbăcită
În Vărzarii de Jos, un sat tihnit din Bihor, meseriile vechi au supraviețuit nu prin întâmplare, ci prin mâini devotate. Iar dacă astăzi mai putem vorbi despre cojocărit ca despre o artă autentică, este datorită unor oameni precum Moise Gavra. Născut în 1932, într-un timp în care hainele își purtau povestea în cusături, în lână și în mirosul greu al pieilor proaspăt lucrate, Moise și-a trăit întreaga viață în preajma unui meșteșug care cere răbdare, precizie și o inimă statornică.
În copilăria lui, satul respira altfel. Iernile erau mai tăcute, iar oamenii se adunau în jurul atelierelor unde se învârteau, ca într-o liturghie, aceleași gesturi transmise din tată în fiu. Moise a crescut privind cojocarii ca pe niște artiști ai satului. Fascinat de acea lume a cusăturilor migăloase și a blănurilor alese cu grijă, a înțeles devreme că meseria nu este doar un rost, ci un mod de a rămâne legat de comunitate.
Anii de ucenicie și începutul drumului
La 14 ani, vârsta la care mulți copii încă își descoperă înclinațiile, el își fixase deja direcția. A devenit ucenicul unui cojocar renumit din Vașcău, Mihai Teaha. În atelierul acestuia, alături de care va rămâne patru ani, Moise a învățat tot ce era mai esențial — cum se tăbăcesc pieile, cum se pregătesc blănurile, cum se croiesc tiparele și cum se armonizează culorile și broderiile tradiționale.
Nu a fost o perioadă ușoară. Ucenicia într-un atelier de pe vremuri însemna ore lungi, muncă fizică intensă și un ochi atent la fiecare detaliu. Dar Moise Gavra nu s-a plâns niciodată. Era un copil care știa că drumul lui trecea prin această rigoare. Din mâinile lui Teaha și din atmosfera atelierului a învățat ceea ce avea să devină fundamentul întregii lui vieți.
După cei patru ani, a început să lucreze pe cont propriu, dar întotdeauna în preajma altor meșteri din zonă — oameni pricepuți, cu care a împărtășit ani de practică. După armată, făcută la Turda și Sibiu, a venit momentul cel mare: deschiderea propriului atelier. Era tânăr, proaspăt căsătorit, dar sigur pe meseria sa, iar soția și soacra l-au sprijinit din primul moment, lucrând alături de el.
Atelierul care a dus cojoacele bihorene în lume
În atelierul lui Moise, cojocul nu era doar un obiect de îmbrăcăminte, ci un simbol al identității locale. Făcut să țină de cald, dar și să impresioneze, cojocul bihorean purta în cusături toată amplitudinea tradițiilor locului.
Așa se explică de ce, în scurt timp, ușa atelierului său a devenit un reper. Oamenii veneau pentru că văzuseră calitatea lucrului. Moise spunea adesea că „dacă faci bine, vine omul”, și timpul i-a confirmat vorbele. A ajuns să lucreze pentru doctorii și șefii din Petru Groza (astăzi Ștei), dar și pentru simpli țărani care își doreau un cojoc făcut „ca pe vremuri”.
Din mâinile lui Moise Gavra au plecat cojoace care au traversat țara și chiar continentele. Nici măcar schimbările de după 1990, când moda se îndepărtase de hainele tradiționale, nu l-au clătinat. A creat modele adaptate vieții moderne, dar fără să renunțe la specificul bihorean. Cojoacele lui aveau blănuri lucrate manual, broderii atent cusute cu lână sau bumbac mercerizat — detalii care făceau ca fiecare piesă să fie unică, o lucrare de artizan, nu un simplu produs.
Un meșteșug pe cale de dispariție, ținut în viață printr-un singur om
Meseria de cojocar presupune o tehnică dificilă, cunoștințe vaste și o disciplină rar întâlnită astăzi. Moise este ultimul meșter popular din Bihor care mai stăpânește tradițional tehnicile prin care se confecționează pieptarele, cojoacele și bitușele. Într-o zonă în care odinioară lucrau mulți, el a rămas singurul depozitar al unui meșteșug străvechi.
A avut ucenici, a învățat cu răbdare generații întregi de tineri, dar niciunul nu a dorit să ducă mai departe această cale. Cojocăritul cere o viață întreagă și o dedicare greu de acceptat în timpurile moderne.
Totuși, moștenirea lui a fost dusă mai departe într-un alt sens: prin obiectele create, prin respectul comunității și prin recunoașterea culturală națională. Faptul că a primit titlul de Tezaur Uman Viu consfințește nu doar talentul lui, ci și importanța istorică a meșteșugului pe care îl întruchipează.
Anii din urmă și liniștea unui maestru împlinit
Moise Gavra a lucrat în propriul atelier până în 2016, când vârsta nu i-a mai permis să țină ritmul de altădată. Dar nici astăzi nu poate sta departe de uneltele sale. Mai lucrează, din când în când, pentru expoziții sau târguri, iar piesele lui sunt privite ca adevărate rarități ale artei populare.
Trăiește alături de soția, fiica și nepoții săi, bucurându-se, după o viață grea, de respectul comunității și de liniștea satului. Toți cei care îl cunosc spun că Moise este un om al discreției și al muncii temeinice, un om pentru care tradiția nu a fost niciodată un concept abstract, ci un fel de a exista.
Chipul unui Tezaur Uman Viu
Pentru Bihor, Moise Gavra nu este doar un meșter. Este ultimul reprezentant al unei meserii odată indispensabile, un om care a păstrat în palmele sale un ritual vechi și l-a dus mai departe, chiar și atunci când lumea din jur părea să se îndepărteze de el.
Prin rigoarea muncii sale, prin pasiunea pentru frumos și prin devotamentul față de tradiția bihoreană, Moise Gavra rămâne o figură emblematică a patrimoniului cultural imaterial al României — un creator care a transformat cojocul într-un simbol al continuității și al identității. -
NICOLAE VĂDAN
Meșterul care dă glas lemnului
Rădăcinile unei vocații
În satul Rusești, la marginea pădurilor din comuna Râșca, copilul Nicolae Vădan creștea într-o lume în care lemnul nu era doar materie, ci prelungirea vieții. Părinții lui, Petreu și Saveta, nu i-au predat direct arta lutăriei, dar au cultivat în el o disciplină blândă, un respect pentru simplitate și pentru lucrul temeinic. De aceea, primul contact cu instrumentele muzicale n-a venit din tradiția familială, ci din curiozitatea lui firească, din dorința de a înțelege cum prinde voce un material inert.
Nicolae Vădan s-a apropiat de muzică într-un mod firesc. Ca membru al ansamblului folcloric „Fluierașul” al Întreprinderii de Pielărie și Încălțăminte „Clujana”, el cânta, lucra și observa. În 1985, întâmplarea care i-a schimbat viața a fost unul dintre acele momente minuscule care deschid drumuri uriașe: a reparat singur un contrabas. N-a fost un gest spectaculos, dar a fost exact scânteia care l-a condus spre atelierul în care avea să-și construiască destinul.
Ucenicia care l-a format ca maestru
În 1989, printr-un lanț de întâmplări fericite, dirijorul Iosif Ernest îl îndrumă către Pavel Onoaie, reparator de instrumente la Conservator. Acolo, într-un mic atelier de lucru – mai degrabă sanctuar decât atelier –, Nicolae Vădan intră într-o ucenicie ce avea să dureze opt ani. Pavel Onoaie, la rândul lui ucenic al maestrului ceh Jan Maracek, îl învață nu doar tehnici, ci și o filozofie: răbdarea cu lemnul, respectul pentru vibrație, ascultarea tăcută a fiecărei fibre.
Zile întregi, Vădan învăța cum se dimensionează o placă de rezonanță, cum se simte echilibrul dintre grosime și duritate, cum se ascultă lemnul cu mâna, cu urechea, cu instinctul. În atelierul acesta, instrumentele nu se construiau; se nășteau. Iar el, tânărul ucenic, învăța să le aducă pe lume.
A rămas lângă maestru până când acesta a plecat, iar apoi i-a preluat locul – nu printr-un gest de ambiție, ci ca o continuare firească a unei tradiții de care se simțea responsabil.
Atelierul în care lemnul capătă glas
După finalizarea uceniciei, Nicolae Vădan deschide propriul drum. Lucrează în atelierul din satul natal, dar și la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde devine reparator începând din 1996. Acolo, instrumentiști din toate colțurile țării vin cu viorile, violele sau contrabășii lor, încredințându-i nu doar obiecte, ci fragmente din viața și cariera lor artistică.
Nicolae Vădan nu repară mecanic. El citește instrumentul. Îl ascultă. Îi înțelege suferința. Și-l restituie interpretului în cea mai bună formă posibilă. De aceea, în timp, numele lui devine sinonim cu măiestria. Atât de mult, încât peste o sută de instrumente construite de el sunt astăzi folosite de muzicieni profesioniști din România și din străinătate – instrumente capabile nu doar să redea muzica populară, ci și repertoriul clasic, cu toate exigențele lui de rafinament sonor.
Un lutier căutat de maeștri
Atelierul lui Nicolae Vădan devine un loc familiar pentru mari instrumentiști ai țării, pentru dirijori și profesioniști pe care îi unește aceeași nevoie de sunet perfect. Printre cei care i-au trecut pragul se află Gabriel Croitoru, violonist de renume, căruia i-a realizat o imitație a viorii Guarneri del Gesù din 1721, instrument aparținând lui George Enescu. L-au căutat, de asemenea, George Dudea din Germania, Nicolae Botgros – dirijorul orchestrei Lăutarii din Chișinău –, dirijori precum Barteș Ovidiu, precum și nenumărați profesioniști care privesc lutieria ca pe o artă sacră.
Această recunoaștere nu este doar rezultatul îndemânării, ci și al unei modestii firești. Nicolae Vădan nu vorbește mult despre el. Vorbesc instrumentele.
Responsabilitatea transmiterii unui meșteșug
Deși profund dedicat lucrului în sine, Vădan înțelege că meșteșugul nu este complet dacă nu este transmis mai departe. De aceea, el îi învață tainele lutăriei nepotului său, Daniel, care la doar doisprezece ani pășește deja în atelier cu aceeași fascinație cu care, odinioară, Nicolae bătea cuiele unui contrabas. Este un act de continuitate, o punte între generații și o garanție că această artă nu se va pierde.
Recunoașterea profesiei și a omului
Anii au adus cu ei aprecierea publică. În 2015, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj îi dedică un spectacol folcloric în care muzicienii cântă exclusiv la instrumente construite de el. În 2014 și 2016 apar două filme documentare despre activitatea sa, realizate de etnomuzicologul Mircea Câmpean. Iar în 2018, titlul de Tezaur Uman Viu vine ca o recunoaștere firească a unui parcurs excepțional.
Privirea specialistului
Muzicologii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu un amestec de admirație și respect. Dr. Zamfir Dejeu îl vede ca pe unul dintre cei mai buni lutieri ai României contemporane, în timp ce dr. Mircea Câmpean subliniază calitatea sonoră a instrumentelor sale, confirmată de profesioniști și dirijori de prestigiu.
Construcția unei viori, a unei viole sau a unui violoncel nu este doar act tehnic, ci o artă dificilă, ce cere tăcere, răbdare și un simț subtil al echilibrului. Iar instrumentele create de Nicolae Vădan poartă această amprentă a meșteșugului desăvârșit.
Un destin închinat lemnului
Astăzi, Nicolae Vădan continuă să lucreze în atelierul din Rusești, într-un ritm propriu, firesc, încărcat de aceeași răbdare din tinerețe. Construiește, repară, ascultă, șlefuiește și, mai ales, dăruiește sunet lumii. Lucrul său nu este despre faimă sau despre cantitate. Este despre respectul pentru tradiție, despre bucuria fiecărui instrument care revine la viață, despre taina vibrației care trece prin lemn, prin mâna lutierului și ajunge până în sufletul celor care ascultă.
De ce este un Tezaur Uman Viu
Pentru cunoașterea profundă a meșteșugului.
Pentru continuitatea unei linii de lutieri formată prin transmitere directă.
Pentru instrumentele care duc mai departe sunetul viu al tradiției românești.
Pentru discreția și eleganța unui meșter care și-a dedicat viața unei arte rare.
Nicolae Vădan este dovada vie că un instrument nu este doar o formă sculptată în lemn, ci o poveste lungă despre oameni, despre timp și despre vibrația care unește generații. -
PAVEL CABA
Meșterul care a învățat lemnul să cânte
Rădăcini într-o lume a lemnului
În Nereju, satul vrâncean care respiră tradiție la fiecare colț de gospodărie, meșteșugurile legate de lemn au fost întotdeauna parte firească din viața oamenilor. Acolo s-a născut și a crescut Pavel Caba, într-o familie în care lucrul cu lemnul nu era doar o îndeletnicire, ci un fel de a înțelege lumea. Tatăl său, lemnar priceput, lucra cu o siguranță și o migală care, pentru copilul de atunci, păreau echivalente cu magia.
Pavel l-a urmărit îndelung, fără să clipească, apoi a îndrăznit să se apropie. L-a rugat pe tatăl său să-l lase să pună mâna pe uneltele din atelierul gospodăriei, să simtă greutatea topoarelor, ascuțișul dălților, mirosul lemnului crud. Avea abia 10–12 ani. Dar curiozitatea lui era deja aceea a unui om care știa, fără să-și poată explica, că lemnul va rămâne drumul vieții lui.
Așa a început totul — cu întrebări simple: „Cum se face asta?”, „De ce așa?”, „Ce trebuie să urmez ca să nu greșesc?”. Răbdarea tatălui, combinată cu firea ambițioasă a copilului, au pus bazele unei ucenicii tăcute, dar decisive.
De la cioplit la instrumente care prind viață
Pavel Caba s-a format într-o civilizație a lemnului, unde fiecare esență avea rolul ei, fiecare formă își purta rostul și fiecare obiect arăta atât utilitatea, cât și un simț al frumosului transmis din generație în generație. De aceea, alegerea lemnului potrivit nu a fost niciodată o dificultate pentru el. Fag, paltin, stejar, brad — fiecare specie îi era familiară, iar în timp a ajuns să știe la ce se pretează fiecare.
În atelierul său, construit chiar în gospodărie, lucrurile au evoluat firesc. Pe măsură ce învăța și înțelegea mai multe, își făcea propriile unelte, adaptate propriului mod de lucru: topoare slefuite cu precizie, cuțitoaie pentru degroșat, rindele de diferite dimensiuni, burghie, fierăstraie, fiare pentru pirogravură, cal de dogărit, dălți și cuțite specializate pentru crestături fine. Încet, fără grabă și fără zgomot, și-a construit nu doar un atelier, ci un univers.
Din mâinile lui au început să iasă obiecte cu identitate proprie — tipare și păpușare de caș, cofe și cofițe decorate cu pui pirogravați, obiecte care purtau amprenta zonei și, mai ales, amprenta lui. Formele erau curate, mișcările precise, iar decorațiile se înscriau în continuitatea tradiției locale, fiecare având un cod simbolic înțeles de comunitate.
Primul fluier: începutul unei vocații
Dar un capitol aparte il reprezintă instrumentele muzicale tradiționale de suflat. La vârsta de 14 ani, copilul care învățase să taie și să cresteze lemnul a încercat ceva nou: să facă un fluier complet, de la zero. A lucrat metodic, urmând regulile bătrânilor meșteri ai zonei, conștient că un instrument nu înseamnă doar formă, ci și sunet.
Și apoi a învățat să cânte. Pentru el, a fost limpede că nu poți construi un fluier sau un caval fără să înțelegi respirația melodiei, vibrația lemnului, felul în care se formează sunetele. A preluat repertoriul zonei de la rapsozii locali, ascultând, repetând, exersând până când instrumentele lui au început să cânte cu adevărat.
Așa a ajuns în ansamblul de fluierași din Nereju. Iar mai târziu, în 1957, când s-a înființat Ansamblul Folcloric Tradițional „Chipărușul”, Pavel Caba a devenit unul dintre cei care purtau mai departe tradițiile muzical-ceremoniale ale Vrancei, ducând cu el sunetele dealurilor natale.
Un univers construit din tradiție și migală
Ani la rând, Pavel Caba a îmbinat în același atelier două forme de expresie: obiectele de lemn și instrumentele muzicale. Pentru el, nu existau granițe între funcțional și artistic. Fiecare obiect trebuia să fie util, dar și frumos. Fiecare instrument trebuia să sune bine, dar să păstreze identitatea zonei. Pentru el, frumusețea era dovada respectului față de tradiție.
De aceea, piesele sale au devenit recunoscute. Cofele, fluierile, cavalele, ocarinele, tiparele de caș — toate aveau o expresivitate specială, un echilibru între formă și funcție care făcea diferența între simpla manufactură și meșteșugul autentic.
Transmisia mai departe
Deși a trăit într-o epocă în care meșteșugurile se pierdeau treptat, Pavel Caba nu a lăsat tradiția să se stingă. A transmis tot ce știa în primul rând familiei sale. Fiica lui, Tudorița, a învățat de mică să țină cuțitoaia, să simtă textura lemnului, să recunoască esențele potrivite pentru tipare sau pentru instrumente. Ulterior, după ce s-a căsătorit, și-a adus soțul la „școala tatălui”. Așa s-a născut o nouă generație de meșteri, crescuți între unelte, lemn și tradiție.
Astăzi, cei doi — Tudorița și soțul ei — sunt meșteri-profesori la Centrul Cultural Vrancea, unde pregătesc elevi în arta crestăturilor și a instrumentelor populare. Este, poate, cel mai mare câștig: continuitatea.
Un Tezaur viu al Vrancei
În timp, Pavel Caba a acumulat nu doar respectul comunității, ci și recunoaștere la nivel național și internațional. A participat la festivaluri folclorice importante, în țară și în străinătate, a impresionat juriile prin măiestrie, naturalețe și autenticitate, iar obiectele ieșite din mâinile sale au fost apreciate ca exemple rare ale meșteșugului vrâncean tradițional.
Pentru el, însă, titlurile nu au fost niciodată esențiale. Ceea ce a contat a fost să ducă mai departe ceea ce a primit de la tatăl său și de la sat. Să lase în urmă instrumente care cântă și obiecte care vorbesc în limbajul lemnului despre identitatea locului.
Așa a devenit Pavel Caba Tezaur Uman Viu: nu prin declarații, ci prin forța exemplului. Prin tăcerea atelierului în care fiecare obiect era muncit cu răbdare. Prin gesturile simple, dar esențiale, ale unui om care nu a rupt niciodată firul dintre el și tradiție. -
Rafila Moldovan – Femeia care a transformat cântecul în destin
Există oameni care cântă. Și există oameni la care cântecul se naște odată cu ei, ca o respirație firească. Așa este Rafila Moldovan. O femeie simplă, dintr-un sat ascuns între dealurile Mureșului, care a ridicat doina la rang de rugăciune și jalea la rang de artă. O țărancă, după cum se numește ea însăși, dar una dintre acele țărănci rare, care au purtat în voce mai mult decât texte și melodii — au purtat memoria unei lumi întregi.
Născută la 19 octombrie 1939, în Idicel Pădure, într-o familie încercată de destin, Rafila a purtat toată viața amprenta unei copilării în care dragostea de cântec s-a împletit cu durerea pierderii. Tatăl ei, Mihail, erou dispărut la Cotul Donului în 1944, a lăsat în urmă nu doar absență, ci și un har transmis pe linie paternă — harul cântului.
Încă de mică, Rafila cânta oriunde se afla: la școală, pe ulițele satului, la muncile câmpului. Vocea ei, caldă și puternică, a devenit repede un reper, iar în clasa a V-a a ajuns conducătoarea corului școlii. Talentul ei nu a avut alt drum de urmat decât să crească.
Dar destinul avea să o pună la încercare. A rămas văduvă la doar 37 de ani.
„Mi-am dedicat viața copiilor… de durere și dor am început să compun poezii și cântece.” — mărturisirea ei rămâne una dintre cele mai sincere definiții ale modului în care arta populară se naște din viața trăită, din suferințe, din speranțe și din credință.
Cântecul ca formă de vindecare
După pierderea soțului, Rafila a început să scrie.
Nu pentru scenă, nu pentru public, ci ca să nu se stingă în ea durerile nespuse. Poeziile au devenit caiete, iar caietele — volume întregi: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017) și De sub poale de Zăspad (2018).
Scrisul era a doua ei voce. Prima rămânea însă cântul.
La 24 de ani a urcat prima dată pe o scenă, la Căminul Cultural din sat. A cântat doine, balade și pricesne culese de la bătrânii satului — și publicul a înțeles imediat că în femeia aceasta nu este doar talent, ci memorie vie a locului. A continuat să cânte în toate împrejurările vieții satului: la șezători, la sfințirea troițelor, la nunți, la înmormântări, unde jalea ei devenea mângâiere pentru cei rămași.
Moștenirea care merge mai departe
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit darul și duce mai departe cântecele mamei. Rafila nu a avut o „școală” formală de ucenici, dar a avut o viață întreagă de oameni care au învățat de la ea fără să știe: copii din sat, tineri care au auzit-o cântând, oameni care au citit versurile ei. A fost mereu o sursă de lumină, de tradiție și de firesc.
Rafila și scena lumii
Cu timpul, a devenit un nume cunoscut în lumea festivalurilor folclorice și a rapsozilor populari. A urcat pe scene din Banat până în Maramureș, din Reghin până în Țara Hațegului. A primit premii, distincții, diplome — Meritul Cultural Etnografic (2016), trofee la festivaluri, titluri din partea Academiei Artelor Tradiționale, premii speciale la concursuri dedicate bătrânilor rapsozi.
Dar pentru ea, recunoașterea nu a schimbat nimic.
Când a fost declarată Tezaur Uman Viu în 2018, a spus simplu:
„Sunt o țărancă și așa o să mor.”
Și în aceste cuvinte e ascuns nu un refuz, ci o demnitate: demnitatea de a rămâne loială rădăcinilor, de a păstra cântecul acolo unde s-a născut — în sat, între oameni, între lacrimi și bucurii.
Femeia care și-a transformat casa în muzeu
Unul dintre cele mai impresionante gesturi ale ei este transformarea propriei case într-un loc al memoriei, un mic muzeu în care a adunat obiecte, costume, amintiri și mărturii ale lumii tradiționale. Agerpres i-a dedicat un reportaj; televiziunile au filmat-o; jurnaliștii au numit-o „femeia care și-a transformat casa în muzeu”.
Și au avut dreptate.
Pentru că, în absența unei instituții culturale în sat, ea a devenit de una singură instituția.
Un destin simplu și mare
Rafila Moldovan nu a trăit niciodată pentru glorie, ci pentru rost.
A cântat ca să aline, a scris ca să vindece, a păstrat tradiția ca să nu moară. În viața ei, cântecul nu a fost hobby, ci necesitate — iar tradiția nu a fost patrimoniu, ci respirație.
Astfel de oameni sunt rari.
Ei nu doar că duc mai departe cultura, ci o țin vie.
Prin voce, prin gesturi, prin felul lor de a trăi.
Rafila este unul dintre acei rapsozi pentru care titlul de Tezaur Uman Viu nu este o medalie, ci o confirmare a unui adevăr: că arta cea mai pură se naște acolo unde omul rămâne aproape de lume, de pământ, de credință și de suflet. -
Șerban Terțiu – Meșterul care dă chip lumii nevăzute
Există meșteșuguri care înfrumusețează lumea. Și există meșteșuguri care o apără.
În Vrancea, acolo unde pădurile ascund povești străvechi, iar datinile urmează încă ritmurile ancestrale, măștile nu sunt simple obiecte decorative. Sunt ființe simbolice, făcute să alunge răul, să păzească gospodăria, să aducă protecție.
Iar Șerban Terțiu este unul dintre ultimii oameni care le știu secretele.
Născut la 19 august 1955, în satul Cîrcari, comuna Nereju, Șerban Terțiu a crescut într-o lume în care tradiția nu se învăța — se respira. Vrancea este unul dintre puținele locuri în care cultura măștilor populare a supraviețuit în formă aproape ritualică, iar familia Terțiu a fost unul dintre pilonii care au ținut acest meșteșug în viață.
Tatăl său, Pavel Terțiu, a fost un meșter renumit, un făurar de măști respectat în toată zona.
„Am continuat și am dus mai departe meșteșugul sacru de prelucrare a pieii de capră lăsat de părintele meu…” — spune Șerban, cu o emoție discretă.
Iar în aceste cuvinte se află tot nucleul destinului său.
O lume care se învață din copilărie
Șerban Terțiu a deprins meșteșugul în atmosfera familiei, printre datini, practici și povești ale satului tradițional vrâncean. A văzut încă de mic cum o piele de capră devine chip de babă sau de moș, cum lemnul prinde expresie, cum firele de blană își găsesc locul în arhitectura unei măști.
Ceea ce pentru alți copii erau jocuri, pentru el erau lecții:
— lecții de rigoare,
— lecții de formă,
— lecții despre identitatea unei comunități.
Astăzi, măștile sale sunt recunoscute nu doar pentru autenticitatea tehnicii, ci și pentru expresivitatea lor: chipuri marcate de personaje ale satului, de negustori, de babe, de moși, de preoți, de dravi. Fiecare mască este o poveste. Fiecare are un caracter. Fiecare păstrează bucăți din umorul și dramatismul lumii tradiționale.
Meșteșugul ca apărare
În vechime, măștile aveau funcție ritualică. Astăzi, rolul lor s-a schimbat — dar nu s-a pierdut.
„Sunt menite să aibă rol apotropaic, de protejare a acelora care poartă sau păstrează în casă o mască.”
Astfel le definește Șerban.
Este una dintre cele mai frumoase continuități ale tradiției: masca, deși scoasă din ritual, păstrează încă sensul ei de scut simbolic.
Piele, lemn și expresie
Măștile sale sunt lucrate din două tipuri de materiale:
— piele (de capră sau de oaie, tăbăcită și cusută manual),
— lemn (sculptat cu migală).
Fiecare etapă este făcută cu instrumente tradiționale: scaun de dogărit, foarfeci, aparat de curățat, pensule — multe dintre ele moștenite de la tatăl său.
Procesul este lung: tăiat, curățat, tăbăcit, croit, pictat, împodobit.
Rezultatul este mereu același: chipuri care par vii, cu trăsături puternice și memorabile.
Pe pagina 2 a fișierului, fotografia măștii cu blană lungă de capră arată perfect filosofia lui Șerban: expresivitate intensă, detalii exacte, combinație de tradiție și sensibilitate artistică.
Profesorul de măști
Șerban nu este doar făuritor, ci și învățător de tradiție.
Din 1996 activează ca meșter popular la Școala Populară de Artă din Focșani, secția Artă Populară – Măști populare.
Aici, sute de copii au învățat de la el nu doar tehnici, ci și respectul pentru tradiție.
Este unul dintre rarii meșteri pentru care transmiterea meșteșugului este parte din misiune.
În târguri, face demonstrații „pe viu”, arătând publicului întreg procesul de realizare a măștilor. Fotografia de pe pagina 2, în care meșterul lucrează în mijlocul oamenilor, surprinde exact acest spirit pedagogic.
Premii și recunoaștere
Între 2007 și 2013, Șerban Terțiu a obținut an de an premii la Expoziția-Concurs de Meșteșuguri Tradiționale „Pavel Terțiu” din Focșani.
Premiul I, Premiul II — aproape fiecare ediție îl găsește pe podium.
Dar în 2018, recunoașterea supremă a venit firesc:
titlul de Tezaur Uman Viu, acordat pentru întreaga sa activitate în slujba păstrării măștilor populare.
O personalitate puternică, un meșter de forță
Etnologul Aurelia Cosma îl descrie astfel:
„Pasiunea, talentul, imaginația îl individualizează ca meșter de forță pentru categoria măști populare.”
Este poate cea mai exactă caracterizare.
Șerban Terțiu nu este doar un meșter. Este un artist plastic al tradiției, un om care reușește să creeze chipuri inconfundabile pornind din structura lumii satului.
Fotografia de pe pagina 2, unde stă lângă un perete plin de măști — toate diferite, toate expresive, toate lucrate cu rigoare — confirmă acest lucru mai bine decât orice discurs.
Între două lumi
Măștile lui Șerban Terțiu trăiesc la granița dintre vizibil și invizibil.
Par personaje, dar sunt simboluri.
Par obiecte, dar sunt protecții.
Par glume, dar sunt serioase.
Meșterul din Nereju nu face doar artă populară.
Face memorie.
Face continuitate.
Face ceea ce puțini oameni mai pot face astăzi: dă chip lumii nevăzute. -
Teodora Purja – Glasul singurătății și al memoriei, horitoarea cu noduri din Agrieș
Există voci care cântă.
Există voci care povestesc.
Și există voci care vindecă.
Teodora Purja face parte dintre acestea din urmă — o horitoare rară, una dintre ultimele păstrătoare ale horei cu noduri, un stil arhaic care vine din adâncul timpului și din rădăcina omului maramureșean și năsăudean.
Născută la 22 noiembrie 1941, în Agrieș, comuna Târlișua, într-o familie în care credința, cântul și munca mergeau împreună, Teodora și-a găsit glasul în intimitate, în gospodăria părintească, în bătătura casei, acolo unde a cântat prima dată alături de bunica sa.
Copilăria unei familii care cânta
În casa Purja, aproape toți cântau.
Tatăl, Simion Cătuna, era diac la biserică; fratele ei mai mare, Grigore, a devenit și el diac, iar tradiția continuă astăzi prin fiul său.
De la tată a învățat cântările bisericești.
De la bunică — taina horei cu noduri.
De la mama — arta țesutului și cusutului, iar suveica și acul parcă țineau ritmul glasului lor.
Vara, toți erau la câmp. Toamna, la desfăcat porumbul.
Seara, după ce munca se încheia, oamenii din sat se strângeau, horeau, jucau, strigau împreună.
Acolo, între ei, Teodora și-a antrenat vocea, curajul, dar mai ales simțul adevărului unui cântec:
că el se cântă „atunci când îți vine”, nu la comandă.
Horea în grumaz – un stil rar, aproape dispărut
Agrieșul, satul care a dat lumii pe Liviu Rebreanu, se află la granița Năsăudului cu Maramureșul și Țara Lăpușului — teritoriu în care doina a luat forma ei nordică, horea în grumaz.
Este o tehnică interpretativă aparte:
— redare guturală,
— lovituri de glotă,
— „noduri” sonore,
— inflexiuni asemănătoare cântului samanilor siberieni sau al triburilor polineziene.
Teodora Purja nu doar că o stăpânește.
Este singura din județul Bistrița-Năsăud care o mai păstrează în forma ei pură.
Este un monument viu al unei arte care altfel s-ar fi pierdut în liniștea satelor.
Prima scenă: codrul
Prima dată a cântat în curtea casei părintești, iar primii spectatori au fost animalele, păsările, copiii și bunica.
Pentru Teodora, scena nu a fost niciodată doar un podium.
„Prima scenă pe care am pășit mi-a fost codrul.”
În această frază e surprins tot universul ei: cântecul vine din natură, din intimitate, din nevoia de a spune ceva lumii.
Abia din 1980 a început să participe la festivaluri, dar nu s-a schimbat.
A cântat mereu așa cum cânta acasă: în ritm propriu, după respirația inimii.
Festivalurile unde a fost prezentă sunt printre cele mai reprezentative:
— „La Poale de Țibleș”,
— „Prin Muzică la Obârșii” (Buzău),
— „Festivalul Doinei” (Chișinău),
— Festivalul Cărții Transilvania (Cluj).
O voce imprimată în fonotecile României
Specialiștii au știut imediat că Teodora nu e o simplă interpretă.
Etnologii, realizatorii radio și artiștii recunoscuți i-au căutat glasul.
În 1987, vocea ei a fost imprimată în fonoteca Radio România de către Gruia Stoia.
Au urmat înregistrări cu:
— episcopul Macarie Drăgoi (Radio Renașterea),
— marele artist Grigore Leșe (TVR).
Grigore Leșe spunea despre horea de unul singur că este cea mai pură formă de artă — iar Teodora Purja este întruchiparea ei.
Menuț Maximinian, directorul ziarului „Răsunetul”, scrie astfel despre ea:
„Este o femeie care horește de una singură de când se știe.
Acum cântă pentru a-și astâmpăra singurătățile.”
Iar Grigore Sâmboan o numește „o veritabilă școală pentru interpreții de folclor”.
Mulți îi calcă pragul, o ascultă, învață.
Fiica ei, Lenuța, și nepotul Sergiu sunt deja continuatorii acestei arte rare.
Teodora Purja – un Tezaur care a trecut peste hotare
Ceea ce e unic la Teodora este că a dus horea cu noduri nu doar în fonotecile României, ci și în afara țării.
A cântat la Paris, în fața unui public care poate nu înțelege limba, dar înțelege vibrația, intensitatea, forța arhaică a glasului său.
Și totuși, pentru ea, cea mai adevărată scenă rămâne casa.
Bătătura.
Toarcele lângă care și-a însoțit glasul.
Câmpul, unde a cântat în copilărie.
Codrul, unde a auzit primul ecou.
O artă a singurătății asumate
Teodora Purja nu cântă pentru aplauze.
Nu cântă pentru public.
Cântă pentru că altfel n-ar putea trăi.
Cântecul ei e mărturie.
E vindecare.
E un pod între lumi: între copilăria străveche a satului românesc și prezentul unei lumi care uită repede.
Horea cu noduri este una dintre puținele forme de autenticitate rămase neatinse de modernizare — și asta datorită ei.
O femeie care cântă exact „când îi vine”, cu aceeași voce de acum 70 de ani, pe care timpul nu a învins-o.
Un Tezaur Uman Viu prin și pentru ceea ce este
În 2018, Teodora Purja a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Nu pentru o carieră, ci pentru un fel de a fi.
Pentru o viață în care cântecul a fost parte din muncă, din credință, din familie, din dor și din viață.
Teodora Purja nu este doar o horitoare.
Este un reper.
O amintire vie a felului în care românii își alinau sufletul.
O voce rară, cu vibrație de munte, de codru, de lumină.
Nimeni nu mai cântă ca ea.
Și poate nimeni nu va mai cânta vreodată. -
Tibor Szőke – Ultimul dogar al Haralelui, omul care ascultă lemnul
În Harale, un sat mic din Covasna, există un sunet care nu seamănă cu nimic altceva: sunetul lemnului care prinde formă sub mâna unui dogar.
Este un sunet vechi, transmis din generație în generație.
Un sunet care spune povești despre vreme, despre tradiție, despre răbdare.
Iar omul care îl păstrează viu, într-o lume care uită repede, este Tibor Szőke — meșter dogar, strungar, agricultor și, mai ales, ultimul depozitar al unei tradiții de aproape două secole în familia sa.
Născut la 20 octombrie 1952, în Harale, Tibor nu a învățat meseria la școală, ci în atelierul tatălui său, Domokos Szőke.
„De la cinci-șase-opt ani, tata ne ispitea să ne jucăm în atelierul lui… totdeauna ne doream ca el să fie mândru de noi.”
În aceste cuvinte stă toată esența copilăriei sale: meșteșugul nu a fost o opțiune, ci o formă de viață.
Un atelier moștenit din tată în fiu, încă din 1820
Istoria familiei Szőke este strâns legată de lemn.
Dogăritul — arta de a face butoaie, găleți, putini, ciubere, cazi — se practică în neamul lor încă de prin 1820, transmițându-se ca un legământ sacru: nici o generație nu avea voie să lase meșteșugul să moară.
Tibor a intrat în atelierul tatălui său de la o vârstă la care alți copii încă învățau să lege șireturile.
A început prin a „se juca”, dar în joaca aceea se ascundeau primele lecții de măsură, de răbdare, de precizie.
A învățat cum se alege lemnul, cum se taie, cum se încălzește, cum se îndoaie.
Cum trebuie ascultat lemnul — pentru că fiecare piesă are un sunet al ei, care îi spune dogarului dacă e sănătoasă, dacă e bună, dacă va rezista.
Pe lângă atelierul propriu, Tibor a lucrat ca dogar la Avântul Covasna (1983–1990) și la Serele Codlea, dar tot acolo, în atelierul moștenit de la Domokos, s-a întors după 1990 — iar acel spațiu a devenit universul său.
Astăzi, în tot Haralelui mai există un singur atelier de dogărit: al lui Tibor Szőke.
Cândva erau cincizeci. Acum a rămas doar unul.
Dogăritul – meserie grea, artă pură
Ceea ce face Tibor este mai mult decât meșteșug.
Este artă funcțională, construită cu mâinile și cu uneltele tradiționale, fără nicio mașină care să înlocuiască precizia experienței.
Dogăritul, explică specialiștii, are rădăcini de peste jumătate de mileniu în Bazinul Carpatic.
Dar continuitatea lui depinde astăzi de foarte puțini oameni — iar Tibor Szőke este unul dintre ei.
Lucrează:
— butoaie pentru vin sau pălincă,
— putini pentru stână,
— găleți și ciubere,
— cazi de lemn,
— ciuturi pentru fântâni,
— dar și piese moderne: baruri din lemn, suporturi, obiecte decorative, „butoaie de saună”.
Specialiștii îl descriu ca pe un meșter cu talent, sensibilitate și rigoare — unul dintre ultimii care au păstrat tehnica tradițională în formă pură.
Dr. István Kinda remarcă faptul că „supraviețuirea acestui meșteșug cu o istorie de secole este acum pe umerii lui Tibor Szőke și ai fiului său, Barna”.
Iar conf. dr. Delia Suiogan subliniază:
„Dogăritul nu mai are aceeași însemnătate… nu mai există ucenici. De aceea, recunoașterea valorii lui Tibor Szőke ni se pare obligatorie.”
Meșter și mentor
În tradiția familiei sale, transmiterea meșteșugului este o datorie.
Tibor nu a predat dogăritul în instituții, dar l-a predat în cel mai important loc posibil: acasă, propriilor copii și ginerelui, care au îndrăgit lucrul cu lemnul.
Fiul său, Tibor Barna, este astăzi ucenic și moștenitor al tradiției — continuând firul care altfel s-ar rupe.
În sat, oamenii îl privesc pe Tibor ca pe un reper moral și profesional.
Pentru că, în lumea dogăriei, nu poți minți: fiecare măsură se vede, fiecare imperfecțiune iese la suprafață, fiecare greșeală poate ruina un butoi întreg.
Doar cine are răbdare și respect pentru lemn poate reuși.
Recunoașterea națională
În 2018, Tibor Szőke a primit titlul de Tezaur Uman Viu, o confirmare firească pentru un meșter care a ținut vie o meserie pe care lumea modernă aproape a uitat-o.
A apărut în presa locală și națională, în reportaje Agerpres, Digi24, CovasnaMedia, G4Media, Epoch Times — toate prezentând același adevăr:
în butoaiele lui Tibor se așază nu doar vinul sau pălinca, ci o parte din istoria satului haralean.
Fotografiile din document (pagina 3) confirmă această realitate: meșterul lucrând în atelier, butoaie masive, lemnul curbat perfect, obiecte așezate în rând, într-o ordine pe care doar un dogar adevărat o poate înțelege.
„Dogăritul nu va muri niciodată”
Asta spune Tibor.
Nu ca o constatare, ci ca o promisiune.
Cât timp el trăiește, cât timp fiul său continuă, cât timp lemnul mai cântă în Harale, dogăritul va rămâne.
Meseria aceasta nu e doar un mod de a câștiga pâinea, ci un mod de a fi.
Un mod de a respecta natura, tradiția, familia, istoria.
Un mod de a ține lumea întreagă în echilibru, prin formele simple și perfecte ale lemnului îndoit în doage.
Tibor Szőke nu este doar un dogar.
Este un arhitect al lemnului, un păstrător al timpului, un ultim paznic al unei tradiții sacre.