2020
-
Ana Bodescu – Meșteșugul mărgelelor și continuitatea portului năsăudean
O copilărie formată în casa meșterilor
Ana Bodescu s-a născut la începutul anului 1950, în satul Salva, într-o familie în care lucrul cu acul și firele era parte firească din viața de zi cu zi. Părinții și bunicii ei erau cunoscuți pentru priceperea lor în realizarea portului năsăudean, iar identitatea familiei se lega direct de acest meșteșug.
În acea atmosferă, Ana a învățat repede că tradiția nu se predă prin explicații, ci prin prezență. Copiii prindeau imediat ritmul casei: fiecare vedea, imita, încerca, greșea și învăța din nou. În jurul ei, mâinile femeilor lucrau neîncetat – torcând, țesând, brodând – iar ea a crescut în acest cadru cu naturalețea cu care alții cresc lângă cărți.
Primii pași în lumea cusăturilor
De la o vârstă la care alți copii se jucau în curte, Ana Bodescu participa deja la etapele de început ale lucrului textil: torcea lâna, pregătea firele, învăța să țeasă pânza de bază.
Ceea ce avea să o definească mai târziu – migala și răbdarea – se contura chiar atunci. Mama și bunica îi arătau modelele vechi, iar Ana repeta până ce mâna devenea sigură.
Nu exista grabă. Meșteșugul nu permitea improvizații, iar Ana s-a format într-o disciplină liniștită, cu ritm constant, în care fiecare etapă avea rostul ei.
Piesele tradiționale: o estetică a ordinii
Zona Năsăudului este cunoscută pentru portul decorat cu mărgele, o tehnică ce cere precizie, ochi format și multă perseverență.
Ana Bodescu a devenit una dintre cele mai respectate creatoare ale acestui tip de ornament.
În piesele lucrate de ea – cămeși femeiești, cămeși bărbătești, pieptare, brâie și alte elemente ale costumului popular – se regăsește stilul sobru, echilibrat și foarte precis al zonei:
– motive geometrice sau florale,
– succesiuni de culori așezate cu rigoare,
– cusături ferme, aliniate cu o exactitate de meșter vechi.
Portul rezultat nu este doar decorativ; este identitar.
Fiecare piesă poartă în ea semnătura locului.
Transmiterea meșteșugului în familie
Un aspect esențial al activității Anei Bodescu îl reprezintă continuitatea în familie.
Fiica ei a învățat de timpuriu să lucreze pânza și să coasă modele tradiționale, familiarizându-se atât cu tehnica, cât și cu rigoarea necesară realizării pieselor autentice. Nepotul, la rândul lui, s-a apropiat de meșteșug prin participarea la pregătirea materialelor și prin învățarea treptată a modelelor.
Într-o lume în care tinerii pleacă tot mai departe de tradițiile vechi, familia Bodescu reprezintă o excepție fericită: un lanț neîntrerupt între generații.
Rolul în comunitate
În Salva, portul popular nu este doar o piesă de muzeu, ci un element esențial al vieții comunitare.
Ana Bodescu a contribuit constant la păstrarea acestei prezențe, confecționând straie pentru sărbători, cununii, dansuri tradiționale sau evenimente locale.
Munca ei s-a văzut în mod direct în sat:
– în grupurile de tineri care au purtat portul la festivaluri,
– în familiile care au păstrat costumul vechi al bunicilor prin restaurările făcute de ea,
– în colaborările cu cei care organizau evenimente culturale în zonă.
Prezența ei în aceste contexte a fost discretă, dar fundamentală pentru păstrarea identității locale.
Munca de o viață
De-a lungul anilor, Ana Bodescu a lucrat constant, fără întreruperi mari și fără să își schimbe metoda.
A folosit aceleași instrumente tradiționale, aceleași tipare transmise în familie, aceeași răbdare cu care a fost crescută.
Fiecare piesă realizată de ea este rezultatul unui mod de lucru care nu a cedat tentațiilor modernizării rapide.
Într-o perioadă în care multe meșteșuguri au dispărut sau au fost simplificate, ea a ales să păstreze forma originară.
Un meșteșug care rămâne
Ana Bodescu face parte dintre acei creatori populari care nu doar reproduc modele vechi, ci mențin vie o lume.
Lângă războiul de țesut, lângă firul colorat și cutia cu mărgele, a reușit să ducă mai departe o identitate care, fără oameni ca ea, s-ar fi pierdut treptat.
Meșteșugul ei nu este spectaculos, nu este comercial și nu este menit să impresioneze prin strălucire.
Este un meșteșug care se impune prin rigoare, simplitate și continuitate – valori care definesc cu adevărat portul năsăudean. -
Ana Neamțu – Horitoarea din Cut și vocea comunității
Rădăcini într-o familie de oameni simpli
Ana Neamțu s-a născut la 20 martie 1953, în satul Cut, județul Alba, într-o familie numeroasă. Era mezinul casei, venită pe lume când părinții erau deja în vârstă, iar frații mai mari își pregăteau drumul spre viața de adult. A crescut într-un mediu rural în care munca era împărțită firesc, iar tradițiile își aveau locul lor clar în existența de zi cu zi.
După absolvirea celor opt clase primare, a rămas acasă pentru a-i ajuta pe părinți. Era un traseu obișnuit pentru tinerii satului, dar pentru Ana avea să devină contextul în care se va forma ca păstrătoare de obiceiuri și voce importantă a comunității.
Formarea unei horitoare
Legătura cu horitul a venit din familie, în special de la mama sa, dar și din atmosfera generală a satului. La Cut, cântatul nu era un act festiv, ci un mod de a însoți trecerile și momentele importante ale vieții.
Ana a început să cânte în familie, în contexte firești: la muncile gospodărești, la clăci, la adunări. De timpuriu a fost remarcată pentru timbrul puternic și clar, pentru ușurința cu care putea trece de la o strigare veselă la o voce de bocet sau la o intonație ritualică.
În scurt timp, oamenii din sat au început să o cheme să compună sau să rostească strigături de nuntă, să cânte bocete la înmormântări, să creeze versuri potrivite unor momente specifice – evenimente în care era nevoie de o voce sigură, cu experiență și sensibilitate.
Un repertoriu modelat de comunitate
Ceea ce o definește pe Ana Neamțu nu este doar abilitatea vocală, ci modul în care repertoriul ei este legat direct de viața satului.
A cântat în contexte dintre cele mai variate:
– nunți, unde strigăturile trebuie adaptate familiilor, situațiilor și temperamenelor;
– înmormântări, unde bocetele cer tact, echilibru și cunoașterea tradiției;
– aniversări, întâlniri, adunări comunitare;
– sărbători religioase și evenimente culturale locale.
Fiecare apariție a sa avea rolul de a păstra forma tradițională a acestor practici, într-o perioadă în care multe comunități rurale își schimbau obiceiurile sau le abandonau.
O prezență activă în viața culturală a satului
Pe măsură ce ansamblurile folclorice locale s-au dezvoltat, Ana Neamțu a devenit o prezență constantă. A participat la concursuri, festivaluri și manifestări tradiționale, contribuind nu doar ca interpret, ci și ca îndrumător al generațiilor tinere.
În cadrul grupurilor culturale din Cut, era un reper – cine avea nevoie de un text, de o formulă de strigare, de un bocet autentic, apela la ea.
În paralel, a fost implicată în proiecte comunitare, inclusiv în reconstituirea tradițiilor locale pe scenă sau în activitățile culturale ale bisericii și școlii.
De la familie la scena satului
Debutul ei ca horitoare a fost în propria familie, însă trecerea către viața comunitară a fost naturală. Începând cu vârsta de 21 de ani, a devenit parte a tuturor momentelor importante ale satului.
În timp, vocea ei a fost percepută ca un element de stabilitate. Nu doar cânta, ci și transmitea modele de comportament și de respect față de obiceiuri. Prin modul în care se implica, oferea un tip de continuitate socială greu de înlocuit.
Îndrumarea tinerilor
Un aspect esențial al activității ei este relația cu tinerii.
În ansamblul folcloric al comunei, a colaborat constant cu generațiile noi, ajutându-le să înțeleagă diferența dintre o interpretare scenică și una tradițională, dintre un text inventat și unul potrivit contextului.
A lucrat cu răbdare, explicând rolurile fiecărei părți din repertoriu: strigătura, cântecul, horitul, bocetul.
Munca aceasta a contribuit la păstrarea unui patrimoniu oral care riscă să dispară rapid în absența unor astfel de figuri.
Portretul unui personaj comunitar
Ana Neamțu este unul dintre acei oameni al căror rol nu poate fi măsurat doar prin numărul aparițiilor publice.
Importanța ei vine din alt loc: din prezența constantă în viața satului, din capacitatea de a menține echilibrul unei tradiții și din încrederea pe care comunitatea o are în vocea ei.
Pentru locuitorii din Cut, este o figură de bază în păstrarea identității locale.
Pentru cei mai tineri, este un model de implicare.
Pentru cei mai în vârstă, este continuarea firească a unei lumi în care horitul avea valoare ritualică și socială. -
Eugen Gavrilă – Sculptorul de stâlpi funerari din Munții Sebeșului
Origini și identitate
Eugen Gavrilă s-a născut în 18 august 1968, în satul Pianu, județul Alba, într-o familie de țărani din zona Munților Sebeșului. A crescut în apropierea pădurilor de stejar și salcâm, într-un spațiu în care lemnul era nu doar resursă, ci parte a vieții cotidiene.
În sat era cunoscut după vechiul nume al neamului său – „Jenu lu’ Ionu lu’ Matei” – o formă tradițională de identificare care păstrează genealogia comunității.
A urmat opt clase, apoi a rămas în gospodărie, unde a început să lucreze cu lemnul de la vârste mici. De la părinți, Ioan și Elisabeta, a moștenit respectul pentru muncă, iar mai târziu, împreună cu soția sa, Silvia, a crescut trei copii: Ioan-Silviu, Gabriela și Ștefan.
Formarea meșterului
Sculptura în lemn nu a venit către Eugen printr-un învățător direct, ci prin întâlnirea repetată cu vechile cruci și stâlpi funerari din cimitirele satelor Pianu și Loman. Le observa, le studia îndeaproape și încerca să înțeleagă logica formelor: liniile adânci, motivele geometrice, păsările sculptate în vârf, simbolistica lor.
A început să lucreze singur, cu unelte simple, exersând până când mâna a început să urmeze firesc ritmul lemnului. De atunci, fiecare piesă realizată de el păstrează ceva din aceste începuturi autodidacte: o rigoare a detaliului, dar și o intuiție puternică a proporțiilor.
Stâlpul funerar – centru al unui meșteșug unic
Zona Munților Sebeșului păstrează un obicei funerar distinct: la mormântul bărbaților neînsurați se ridică stâlpi funerari, nu cruci. Stâlpul, văzut ca „coloană a vieții”, este încheiat cu o pasăre – simbol al sufletului.
Femeilor li se așază cruci ornate cu motive geometrice sau vegetale, sculptate în lemn.
Eugen Gavrilă este astăzi considerat ultimul meșter care lucrează în mod tradițional acest tip de stâlpi funerari. Lucrează în stejar, salcâm, nuc, tei și paltin, fiecare lemn fiind ales pentru o anumită proprietate: duritate, flexibilitate, finețea fibrei sau rezistența în timp.
În opera sa se regăsesc:
– stâlpi funerari cu pasărea-suflet;
– cruci sculptate cu motive vechi;
– troițe;
– linguri, panoplii și obiecte gospodărești;
– ciubere, putini și butoaie;
– construcții din lemn pentru diverse gospodării din zonă.
Prin tot ceea ce lucrează, el asigură continuitatea unui meșteșug cu statut identitar în comunitate.
Lucrări pentru sat și pentru regiune
De-a lungul anilor, Eugen Gavrilă a realizat sute de piese pentru satele din împrejurimi – Loman, Tonea, Pleși – și pentru gospodari din întreaga zonă montană.
Stâlpii și crucile lui sunt ușor de recunoscut prin simetria motivelor, precizia sculpturii și acuratețea stilului vechi.
Fiecare lucrare este făcută manual, fără prelucrări industriale, iar tehnica folosită păstrează tradiția cimitirelor din Munții Sebeșului, unde simbolurile sculptate nu sunt elemente decorative, ci repere ale unei cosmologii locale.
Transmisia meșteșugului
Un aspect esențial pentru definirea lui Eugen Gavrilă ca meșter tradițional îl reprezintă relația cu fiul său cel mic, Ștefan.
Acesta îl însoțește la lucru, învață cu el tehnicile de prelucrare, înțelege simbolistica stâlpilor și modul în care se construiește o piesă durabilă.
Prin această formă directă de ucenicie, meșteșugul stâlpilor funerari are șansa de a continua, într-o perioadă în care astfel de practici se pierd rapid.
Recunoaștere și activitate publică
Pe parcursul carierei, Eugen Gavrilă a primit aprecierea comunității și a specialiștilor.
A fost distins cu diplome onorifice și a participat la proiecte culturale și interviuri, fiind adesea invitat să vorbească despre tradițiile funerare specifice zonei.
Activitatea sa a fost prezentată și în cadrul emisiunilor culturale regionale, fapt ce a contribuit la înțelegerea mai largă a meșteșugului pe care îl practică.
Un meșteșug păstrat în formele lui originare
În atelierul său din Pianu, Eugen Gavrilă lucrează în continuare cu aceeași rigoare cu care a început în tinerețe.
Nu urmărește variații moderne ale meșteșugului.
Nu simplifică procedurile pentru a câștiga timp.
Rămâne fidel tehnicii tradiționale, care cere răbdare, atenție la detalii și respect pentru simbolurile vechi.
Pentru comunitatea din Munții Sebeșului, el reprezintă păstrătorul unei practici care altfel ar fi dispărut. Iar pentru generațiile viitoare, munca lui rămâne o mărturie solidă despre felul în care o cultură poate fi apărată prin perseverență și fidelitate față de formele ei originare. -
Florin Nicolae Poenariu – Iconarul din Laz și continuitatea unei tradiții transilvănene
Origini și formare
Florin Nicolae Poenariu s-a născut la 25 noiembrie 1973, în satul Laz, din comuna Săsciori, un loc cunoscut de peste două secole pentru tradiția sa iconografică pe sticlă. Provenit din familia Poenariu, una dintre cele mai importante familii de iconari ai zonei, Florin a crescut în proximitatea unor modele puternice.
A urmat cursurile liceale la Sebeș, dar reperele decisive ale formării sale au rămas cele primite acasă.
Drumul lui în iconografie s-a conturat prin apropierea de mătușa sa, Maria Deac Poenariu, de la care a învățat tehnica specifică satului Laz. În această familie, tradiția nu a fost transmisă prin școală formală, ci prin repetiția gesturilor: pregătirea sticlei, folosirea culorilor, conturul inversat, aplicarea foiței de aur, montarea ramelor sculptate.
Meșteșugul picturii pe sticlă
Icoana pe sticlă de la Laz are propriul ei limbaj vizual: culori vii, linii ferme, compoziții simetrice și un anumit tip de luminozitate dat de sticla suflată manual.
Florin Poenariu lucrează exclusiv cu materiale tradiționale:
– sticlă manufacturată,
– foiță de aur autentică,
– lemn cioplit manual pentru rame,
– brânee sculptate în stilul vechi,
– pene de îmbinare și dosuri din lemn, realizate chiar de el.
În atelierul său din Laz, deschis în anul 2007, îmbină pictura cu sculptura în lemn, continuând astfel specificul meșteșugului familiei Poenariu. Ramele sunt la fel de importante ca icoana în sine, fiind tratate ca parte integrantă a operei, nu ca un accesoriu decorativ.
Continuitatea unei familii de iconari
Legătura cu tradiția nu este doar genealogică; este și una profesională.
Florin Poenariu păstrează tiparele iconografice ale satului, reproduce modele vechi și, în același timp, aduce interpretări personale, păstrând însă spiritul tradiției. Consideră pictura pe sticlă un act de respect față de înaintași și vede în fiecare icoană o formă de continuitate culturală.
În familie, tradiția merge mai departe prin cei doi copii ai săi, Alexandru și Mara, alături de care lucrează în atelier. În mod firesc, aceștia cresc în contact cu meșteșugul, învățând elementele tehnice și simbolistica.
Distincții și confirmări
Munca lui Florin Poenariu a fost remarcată în contexte profesionale importante.
A obținut premii la competiții naționale dedicate icoanei ortodoxe și a primit o medalie de recunoaștere din partea Patriarhiei Române.
A participat la expoziții tematice și proiecte culturale organizate în diverse orașe din țară, unde publicul a putut vedea atât procedeul picturii, cât și tehnicile de sculptură folosite pentru rame.
Prin aceste prezențe, Florin a întărit statutul centrului iconografic Laz ca unul dintre cele mai active și autentice din Transilvania contemporană.
Atelierul de la Laz – spațiul unei tradiții vii
Atelierul în care lucrează este o încăpere modestă, adaptată nevoilor meșteșugului: masă de pictură, suport pentru sticlă, unelte vechi pentru tăierea și șlefuirea lemnului, vopsele pregătite manual.
Deși lucrează în condiții tradiționale, performanța tehnică este constantă, iar procesul este același pe care l-au urmat înaintașii săi.
Florin primește aici vizitatori în cadrul programelor educative și al evenimentelor culturale, explicând fiecare etapă celor interesați. Această deschidere contribuie la înțelegerea și aprecierea unui meșteșug care, fără asemenea gesturi, ar rămâne ascuns.
Rolul său în comunitate și în patrimoniu
Prin activitatea sa, Florin Nicolae Poenariu nu doar conservă o tehnică veche, ci și întărește identitatea satului Laz.
Fiecare icoană traduce în limbaj vizual o parte din istoria zonei, iar fiecare ramă sculptată aduce în prezent un motiv decorativ specific locului.
Într-o epocă în care iconarul tradițional este tot mai rar, Florin Poenariu reprezintă o continuitate sigură, o punte între meșteșugul familiei sale și generațiile viitoare. -
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
Ion Crețeanu – Glasul Oltului și maestrul cobzei
Origini și mediul formării
Ion Crețeanu s-a născut la 17 iulie 1958, în comuna Voineasa din județul Olt, într-o familie în care cântecul tradițional era prezent în mod firesc. Copilăria i-a fost marcată de vocile puternice ale tatălui și bunicului său, oameni care cunoșteau balade vechi, doine, strigături și povești transmise pe cale orală.
De la ei a moștenit atât pasiunea pentru muzica populară, cât și primele noțiuni de interpretare. Încă de la 3–4 ani cânta în casă, iar la 8 ani era deja ghidat în mod direct de bunicul și tatăl său, care l-au ajutat să înțeleagă structura cântecului tradițional și importanța respectării formei autentice.
A urmat liceul la Craiova, apoi Facultatea de Electrotehnică, însă parcursul profesional nu l-a îndepărtat de rădăcini. Muzica a rămas centrul formării sale.
Primele apariții și apropierea de cobză
Debutul în fața publicului a avut loc în 1967, pe scena Căminului Cultural din Voineasa, când era încă elev în școala primară.
A urmat, în 1972, obținerea locului I la o tabără națională, unde a concurat la secțiunea de muzică populară.
În paralel cu interpretarea vocală, Ion Crețeanu s-a apropiat treptat de cobză, instrument rar și dificil, cu tehnică specifică. Între 1981 și 1985 a fost ucenicul cobzarului Ioan Șerban, muzicant renumit din Craiova. Experiența alături de acesta a reprezentat momentul decisiv în formarea sa ca instrumentist.
Ulterior, a primit îndrumare și de la cunoscutul cobzar Dan Voinicu, consolidându-și repertoriul și tehnica.
Păstrarea repertoriului vechi
Unul dintre elementele definitorii ale activității lui Ion Crețeanu este interesul pentru cântecele bătrânești – baladele, doinele și melodiile lente sau ritualice din Oltenia de Jos. Încă din adolescență a început să culeagă astfel de piese de la bătrâni și lăutari, salvând melodii care riscau să se piardă.
Repertoriul său include cântece proprii, doine moștenite din familie, dar și piese învățate de la marii lăutari olteni. Modul în care le interpretează rămâne fidel stilului arhaic: frazare clară, expresie reținută, accent pe autenticitate.
Activitatea didactică și lucrul cu ucenicii
Ion Crețeanu este unul dintre puținii interpreți tradiționali care au lucrat sistematic cu ucenici.
În perioada 2005–2020, a format tineri și adulți cu vârste și profesii diferite – preoți, elevi, studenți, juriști, copii și adolescenți care doreau să învețe cobza sau cântul tradițional oltenesc.
Fiecare elev a beneficiat de îndrumare individuală, cu accent pe:
– înțelegerea tiparelor melodice,
– tehnica specifică cobzei,
– respirația și frazarea în doină,
– respectul pentru tradiția locală.
Prin această activitate, a reușit să transmită un meșteșug rar, aflat în pericol de dispariție.
Rolul în lumea artistică și în comunitate
Ion Crețeanu este o figură activă în spațiul cultural al zonei.
A colaborat cu tarafuri importante din Oltenia, a cântat la nunți și la evenimente de comunitate, fiind o prezență constantă în viața socială locală. De asemenea, este implicat ca interpret, jurat sau coordonator în festivaluri, concursuri și manifestări culturale.
Activitatea sa se extinde și în cadrul ansamblului profesionist „Doina Oltului”, unde a susținut includerea unor piese tradiționale fundamentale precum doina și călușul. Prin aceste intervenții, a contribuit la menținerea repertoriului autentic în contextul scenelor profesioniste.
Recunoaștere profesională
De-a lungul carierei, Ion Crețeanu a primit numeroase distincții și diplome de excelență, atât din partea instituțiilor culturale din România, cât și din străinătate.
Printre momentele importante se numără premiile din cadrul festivalurilor, recunoașteri din partea muzeelor, instituțiilor ecleziastice sau culturale, precum și apariții la evenimente internaționale.
Aceste aprecieri confirmă calitatea activității sale și rolul său în promovarea muzicii oltenești tradiționale.
Un păstrător al identității locale
Ion Crețeanu rămâne unul dintre cei mai importanți interpreți ai Oltului de Jos.
Prin voce, repertoriu și măiestria cobzei, el reprezintă o punte între generațiile vechi de lăutari și publicul de astăzi.
A reușit să păstreze vie o tehnică rară, să transmită cântece bătrânești și să formeze noi interpreți care duc mai departe tradiția muzicală oltenească. -
Maria Dulău – Vocea Biiei și repertoriul unei comunități vii
Rădăcini într-o familie tradițională
Maria Dulău s-a născut la 9 aprilie 1947 în satul Biia, comuna Șona, județul Alba, într-o familie cunoscută în zonă pentru respectul față de tradiții și viața comunitară.
Părinții ei, Gheorghe și Eugenia Groza, erau oameni simpli, dar legați profund de obiceiurile satului. În casă se cânta des, iar cântecele vechi, doinite sau de joc, se transmiteau firesc între generații.
De mică, Maria a fost atrasă de muzica populară. La sărbători, la lucrările câmpului sau în contexte de familie, vocea ei era remarcată pentru claritate și expresivitate. În școală participa la serbări și momente artistice, fiind una dintre prezențele constante ale spectacolelor din sat.
Formarea unei cântărețe tradiționale
Primii ei dascăli au fost părinții și oamenii bătrâni ai comunității. De la ei a învățat doine, balade, colinde religioase și laice, jocurile satului, strigăturile și formulele specifice evenimentelor tradiționale.
În serile de iarnă sau în timpul activităților din gospodărie, mama ei doinea cu un timbru aparte, iar Maria repeta aproape instinctiv, urmărind inflexiunile și stilul.
Această învățare naturală, fără partituri sau explicații tehnice, a format-o ca interpret al repertoriului autentic al zonei.
Debutul și primele recunoașteri
Debutul Mariei Dulău a avut loc în copilărie, pe scena Școlii Generale din Biia.
A fost remarcată atât în spectacolele școlare, cât și în corul bisericii – două spații esențiale pentru formarea tinerilor din sat.
Momentul care i-a confirmat statutul de rapsod popular a fost anul 1981, când a reprezentat comuna Șona la Festivalul Național „Cântarea României”, desfășurat la Alba Iulia. A obținut locul I la secțiunea Rapsozi Populari, performanță rară pentru o interpretă venită direct dintr-o comunitate rurală.
În anul următor au urmat primele ei înregistrări oficiale la Radio București, realizate cu orchestra condusă de dirijorul George Vancu – un pas important în afirmarea repertoriului său.
Repertoriul: între doină, joc și colind
Repertoriul Mariei Dulău este divers și reprezentativ pentru zona Târnavelor. Include:
– doine cântate cu intensitate și expresie interioară,
– cântece de joc, ritmate și vesele,
– strigături,
– balade,
– colinde religioase și laice,
– formule ritualice din obiceiurile comunității.
Pentru ea, muzica tradițională exprimă stări profunde:
– în doine transmite trăiri apăsate sau nostalgice;
– în cântecele de joc se dezvăluie plină de vitalitate.
Este, astfel, o interpretă completă, stăpânind atât registrul liric, cât și pe cel dinamic.
Transmiterea tradiției
Maria Dulău este un reper pentru generațiile tinere din Biia.
A transmis cântece, balade, colinde și strigături tinerilor interpreți ai satului, contribuind direct la continuitatea tradiției locale.
Printre cei formați sau inspirați de repertoriul ei se numără tineri care au reprezentat comunitatea în concursuri naționale de folclor. Aceștia au preluat de la ea nu doar melodiile, ci și modul de interpretare, ritmul, pauzele, expresia și autenticitatea intonației.
Această activitate de transmitere este una dintre cele mai importante contribuții ale ei la patrimoniul imaterial.
Prezență în spațiul public
Maria Dulău a participat la numeroase festivaluri și concursuri folclorice, unde a obținut distincții de-a lungul timpului:
– premii la concursuri județene și naționale,
– locuri fruntașe în competiții dedicate rapsodilor populari,
– apreciere din partea specialiștilor în folclor,
– diploma „Tezaur Folcloric” din partea TVR.
Activitatea ei a fost prezentată în emisiuni de televiziune și materiale dedicate tradițiilor locale, contribuind la recunoașterea patrimoniului muzical al zonei Biia.
O voce care reprezintă comunitatea
În toate etapele vieții sale, Maria Dulău a rămas legată de satul natal și de oamenii lui.
Către ea se îndreaptă comunitatea atunci când este nevoie de cântec la o sărbătoare, de o strigare la nunți, de colinde la marile praznice sau de o doină la un moment solemn.
Prin repertoriul său, prin autenticitatea interpretării și prin disponibilitatea de a forma tineri, Maria Dulău este una dintre cele mai importante păstrătoare ale tradițiilor muzicale ale Biiei și un reper pentru întreaga zonă a Târnavelor. -
Marius Mihuț – Constructorul de viori cu goarnă și continuatorul unui simbol bihorean
Origini și formarea timpurie
Marius Mihuț s-a născut la 4 septembrie 1971, în localitatea Cihei, comuna Sânmartin, județul Bihor. A crescut într-o familie modestă, formată din părinții Nicolae și Elvira, într-un mediu în care munca și autodisciplina erau parte firească din educație.
A urmat zece clase profesionale la Oradea, la secția de tăbăcărie, formare care i-a oferit primele noțiuni despre prelucrarea materialelor, însă adevăratul drum avea să-l găsească mult mai târziu.
Un accident i-a schimbat definitiv parcursul, obligându-l să își caute o nouă direcție profesională. Atașamentul pentru muzica populară și talentul de instrumentist l-au condus către ideea de a construi vioara cu goarnă – instrument definitoriu al Bihorului.
Nașterea unui meșter lutier
Primele încercări le-a făcut singur, fără un îndrumător specializat. Construcția viorii cu goarnă este extrem de complexă: presupune lucrul manual al lemnului, realizarea corpului instrumentului, a sistemului de rezonanță și adaptarea goarnei metalice în ansamblu.
Marius Mihuț a învățat fiecare etapă prin exercițiu, încercări repetate și ajustări continue.
Primele instrumente construite i-au demonstrat că nu este suficient să reproducă formele existente, ci trebuie să perfecționeze modelul. De-a lungul anilor a depășit dificultățile tehnice, ajungând să creeze instrumente apreciate pentru:
– calitatea sunetului,
– timbrul puternic,
– echilibrul dintre corp și goarnă,
– durabilitatea construcției.
Până astăzi a realizat aproximativ 250 de viori cu goarnă, instrumente care se află în colecțiile unor muzicieni și colecționari din țară și din străinătate – Ungaria, Germania, Austria, Italia, Statele Unite și Japonia.
Inovație în tradiție
Deși respectă tehnica veche de construcție, Marius Mihuț nu s-a limitat la reproducerea modelelor tradiționale.
A dezvoltat un instrument nou, asemănător unui violoncel cu goarnă, adaptând principiul viorii bihorene la un registru mai grav. Această abordare demonstrează flexibilitatea sa profesională și capacitatea de a integra inovația în parametrii tradiției.
Munca din atelier
Atelierul său este locul în care meșteșugul a devenit profesie.
Aici, Marius Mihuț lucrează zilnic, atât la construcția instrumentelor, cât și la reparații pentru muzicienii din zonă.
Lăutarii și interpreții de muzică populară apelează la el pentru probleme tehnice pentru care nu există ateliere specializate. Prin cunoștințele sale teoretice și practice, le oferă soluții precise, uneori esențiale pentru a salva un instrument.
Această activitate constantă l-a transformat într-un reper tehnic pentru întreaga regiune.
Cobza și legătura cu tradiția familială
Pe lângă construcția viorii cu goarnă, Marius Mihuț este și instrumentist tradițional. Cântatul la vioară l-a învățat de la bunicul din partea tatălui, care i-a transmis primele melodii și primele tehnici.
Această legătură afectivă cu tradiția a rămas motorul principal al activității sale: pentru el, instrumentul nu este doar obiect muzical, ci parte a identității bihorene.
Ucenici și transmiterea meșteșugului
În peste trei decenii de activitate, Marius Mihuț a format trei ucenici:
– George Sîrb,
– Cristian Crăciun,
– Narcis, nepotul său.
Aceștia au învățat atât tehnica construirii viorii cu goarnă, cât și arta interpretării.
Prin ei, meșteșugul are continuitate, iar instrumentul bihorean își păstrează locul în tradiția muzicală contemporană.
Prezență culturală
Marius Mihuț este colaborator constant al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor. Participă la târguri de meșteri populari și la numeroase evenimente culturale din țară, atât ca lutier, cât și ca instrumentist.
Prin demonstrații practice, explicații tehnice și momente muzicale, contribuie la popularizarea unui meșteșug unic în România.
Un simbol al identității bihorene
Prin activitatea sa, Marius Mihuț a reușit să ducă mai departe un instrument emblematic al Bihorului.
Viorile cu goarnă construite de el sunt apreciate de profesioniști și reprezintă pentru muzicieni garanția unui sunet autentic și puternic.
Marius Mihuț rămâne un reper al tradiției muzicale bihorene: un constructor de instrumente cu o tehnică desăvârșită și un interpret dedicat. -
Olguța Alexandrina Filip – Meșterița din Cezieni și povestea cusăturilor românești
Copilăria în casa cu război de țesut
Olguța Alexandrina Filip s-a născut la 17 iulie 1959 în Corlătești, comuna Cezieni, județul Olt, într-o familie în care lucrul cu acul, cu iglița și cu războiul de țesut făcea parte din ritmul firesc al vieții. Mama și bunica au fost primele ei profesoare. A crescut în preajma lor, pe genunchii mamei, privind atent cum se formează cusăturile, cum se țese pânza, cum se ordonează firele. Această învățare directă, prin observație și repetiție, a devenit fundația meșteșugului pe care îl va perfecționa toată viața.
De la vârsta preșcolară lucra deja cu acul, cu cârligele și cu iglița. Războiul de țesut era nelipsit din casă, iar iernile erau dedicate lucrului. Povestea mamei, rămasă orfană de ambii părinți înainte de vârsta de zece ani și obligată să muncească devreme, a modelat-o profund. Alături de ea, Olguța a învățat că tradiția nu este doar îndeletnicire, ci și formă de rezistență și continuitate.
Formarea meșteriței și primele apariții
A urmat școala primară la Cezieni și liceul industrial la Slatina, însă formarea esențială a rămas cea din familie. Prima dată a meșteșugit în mod organizat în clasa întâi, în 1967, la o serbare școlară. De atunci, lucrul manual a devenit o prezență constantă în viața ei.
Meșteșugul cusutului l-a moștenit direct de la mama și bunica sa. Mama a fost premiată în anii 1945–1946 de Principesa Nicolette Brâncoveanu, cea care, în prima jumătate a secolului XX, a inițiat celebra „Sărbătoare a iilor de la Cezieni”. Această legătură istorică dintre comunitate și tradiție a însoțit-o pe Olguța întreaga viață, oferindu-i un cadru de continuitate culturală.
Artista iilor și țesăturilor tradiționale
Olguța Alexandrina Filip este meșter popular în arta cusăturilor tradiționale și în arta țesutului la război. Lucrează ii, costume populare, țesături decorative și țesături de gospodărie, folosind procedeul clasic, fără substituiri moderne. Fiecare piesă este construită cu rigoare, cu respect pentru tiparele vechi și cu o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu.
Cusătura tradițională specifică zonei Romanați, cu ornamente geometrice și cromatică echilibrată, se regăsește în lucrările ei. Piesele create păstrează structura tradițională a costumului oltenesc, iar motivele vechi sunt valorificate printr-o interpretare personală, dar fidelă spiritului local.
Participarea la viața culturală și târgurile de meșteșugari
De-a lungul anilor, Olguța Filip a reprezentat Cezienii și România la numeroase târguri, expoziții și evenimente culturale. A participat la manifestări organizate la București, Sibiu, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Bistrița, Drobeta Turnu Severin și în mari orașe europene, precum Bruxelles, Paris, Praga, Strasbourg, Nuremberg, Ruse, Milano și Torino. În toate aceste contexte, a prezentat cusătura tradițională oltenească prin demonstrații practice, dialog cu publicul și expunerea pieselor realizate în atelierul ei.
Distincții și recunoaștere
Activitatea sa a fost premiată în repetate rânduri. A primit premii pentru păstrarea și perpetuarea meșteșugului cusutului și țesutului la Slatina, la Gala Premiilor CJCPCT; distincții pentru costumul popular la Izbiceni; și Placheta de Merit pentru contribuția la continuitatea Sărbătorii iilor de la Cezieni. Aceste recunoașteri confirmă rolul ei esențial în păstrarea identității textile a zonei.
Maestru și formator pentru sute de ucenice
Din 2001 este instructor la clasa externă de cusături și țesături a Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina. De-a lungul timpului, a pregătit peste trei sute de fete și femei, atât din Cezieni, cât și din alte zone ale țării. Pentru multe dintre ele, întâlnirea cu Olguța Filip a reprezentat începutul unei căi profesionale sau redescoperirea legăturii cu tradiția familiei.
În cadrul atelierului ei, pe lângă îndrumarea tehnică, transmite și o filozofie de lucru: răbdare, atenție la detaliu, respect pentru formele vechi și pentru sensul cultural al fiecărei piese.
Un mic muzeu al identității locale
În jurul atelierului din gospodăria sa, Olguța Filip a creat un mic muzeu al costumului popular din Cezieni și din întreaga zonă Romanați. Colecția cuprinde piese vechi, țesături din gospodăria tradițională, obiecte de uz casnic și elemente de costum transmise din generație în generație. Acest spațiu, vizitat de elevi, turiști și iubitori ai tradițiilor, reprezintă o formă de documentare vie a culturii locale.
O creatoare situată în centrul tradiției oltenești
În prezent, Olguța Alexandrina Filip este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai cusăturilor și țesăturilor tradiționale ale județului Olt. Lucrările ei reprezintă atât memoria meșteșugului transmis de la bunici, cât și o formă de expresie contemporană a tradiției textile românești.
Prin rigoare, dedicare și dragoste pentru arta populară, Olguța Filip rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al zonei Romanați. -
Petre Măsală – Vătaful din Stolnici și viața trăită în ritmul Călușului
Copilăria și primele întâlniri cu ritualul
Petre Măsală s-a născut la 2 octombrie 1940, în comuna Stolnici din județul Argeș. A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Elena și cu patru copii pe care, mai târziu, îi va crește alături de soția sa: Anton, Florina, Gabriela și Dana.
Primele lui amintiri se leagă de jocul călușăresc practicat de bătrânii satului. De copil îi urmărea cu o fascinație pe care timpul nu avea să o stingă niciodată. În fiecare an, de Rusalii, îi însoțea prin bătăturile caselor și învăța, în taină, pașii, ritmul și puterea acestui dans ceremonial.
Își amintește adesea că s-a „legat” de mic să practice cu sfințenie ritualul. Nu avea voie să intre în ceată înainte de vreme, dar asta nu l-a împiedicat să învețe dansul, aproape furându-l de la cei care îl jucau pe ulițele satului. La cincisprezece ani a fost primit pentru prima dată în ceată, moment care i-a schimbat definitiv destinul.
Vătaful care a ridicat stolnicenii în fruntea țării
Anul 1955 marchează debutul său ca dansator călușar. De atunci și până astăzi, viața lui Petre Măsală a fost legată indestructibil de Căluș. În 1962, la scurt timp după ce se căsătorise, s-a alăturat formației de la Pădureți, o echipă premiată la nivel național. Împreună cu opt tineri din satul său și cu alți patru călușari destoinici de la centrul Stolnici, au format o ceată unică, care avea să devină reper pentru întreaga zonă a Argeșului.
Datorită pasiunii și disciplinei sale, Petre Măsală a ajuns vătaf, conducând ceata cu autoritate și echilibru. În comunitate este cunoscut și sub numele de „Sbinghili”, o poreclă care îl însoțește de decenii.
Proverbul lui personal a rămas același, rostit cu aceeași energie la peste optzeci de ani: „Eu, la etatea mea, joc mai bine decât ăia tineri uneori. Mie mi se pare ușor și am să joc cât oi putea, cât m-or ține picioarele, nu mă las de Căluș.”
Un parcurs presărat cu distincții
Cariera sa include momente de recunoaștere importante la nivel local și național. În 1969, formația de călușari condusă de el a obținut Premiul I și titlul de laureat la faza finală a Concursului formațiilor artistice de amatori de la orașe și sate, desfășurat la București.
În 1977, la prima ediție a Festivalului „Cântarea României”, călușarii din Stolnici, avându-l vătaf, au obținut Premiul II. A urmat apoi Trofeul festivalului „Jocul din Bătrâni”, câștigat în 1986 la Târgu Mureș, și alte premii în anii care au confirmat valoarea și autenticitatea formației.
În 2002 i s-a acordat titlul de cel mai bun instructor al formațiilor artistice populare, distincție oferită de Centrul Creației Populare.
În 2020, statul român i-a recunoscut contribuția prin acordarea titlului de „Tezaur Uman Viu” la categoria spiritualitate – dansator și performer de Căluș.
Călușul ca ritual și practică identitară
Pentru Petre Măsală, Călușul nu este doar dans, ci un ritual complex. Știe fiecare regulă, fiecare interdicție și fiecare responsabilitate a vătafului.
Ritualul începe la răsăritul soarelui și se încheie la apus. Scopul său este vindecarea și protecția comunității. De aceea, ceata trebuie să intre în fiecare gospodărie. Numărul jucătorilor poate fi 7, 9, 11, 13 sau 33, fiecare structură fiind încărcată de semnificație.
În activitatea sa, Petre Măsală vorbește despre trei categorii de jocuri legate de Căluș: cele exclusiv rituale, cele adaptate ritualului și cele importate, care nu se regăsesc în tradiția locală, dar apar uneori în manifestările populare.
Moștenire transmisă generațiilor
În ultimele două decenii, Petre Măsală a devenit instructor la clasa externă din Stolnici a Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A învățat copii, tineri și chiar părinți să joace Călușul, continuând o tradiție pe care o consideră esențială pentru identitatea comunității.
În Stolnici, aproape fiecare gospodărie care are copii de școală are și reprezentanți în grupele de călușari formate sub îndrumarea sa. Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi ale continuității ritualului.
Specialiștii l-au descris drept cel mai longeviv vătaf de Căluș din țară, capabil să joace cu aceeași forță atât pe scenă, cât și în vatra satului. Este apreciat pentru modestia, tenacitatea și dăruirea sa, fiind considerat de mulți un „patriarh” al călușului argeșean.
O viață închinată tradiției
Astăzi, Petre Măsală rămâne figura centrală a Călușului din Stolnici. Continuă să joace, să conducă ceata și să transmită ritualul către copii și nepoți ai satului.
Pentru oamenii locului, el nu este doar un dansator, ci simbolul vieții tradiționale care încă respiră în comunitate. În fiecare Rusalii, când pașii călușarilor răsună pe ulițe, prezența lui Petre Măsală amintește tuturor că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care nu renunță la ea. -
Ștefan Harabagiu – „Fănică Doldor” și puterea jocului chipărușul
Rădăcini și copilărie
Ștefan Harabagiu, cunoscut în satul Nereju și sub numele de „Fănică Doldor”, s-a născut la 4 aprilie 1939, în Jilavele, județul Ialomița. Destinul lui a fost însă legat de Vrancea. La vârsta de trei ani a fost înfiat de mătușa sa și a crescut în satul Paltin, în atmosfera tradițională a unei comunități în care jocul și cântul aveau rol esențial în ritmurile vieții.
Aici a descoperit universul social al satului, cu obiceiurile sale, cu momentele de sărbătoare, de bucurie și de doliu. De mic a participat la toate etapele existenței comunitare, de la botezuri și nunți până la înmormântări, învățând repertoriul tradițional la fel cum învață copiii limba maternă: prin expunere, repetiție și imitație.
Încă de când abia rostea primele cuvinte, își amintește că bunicii îl îndemnau să joace, dându-i monede ca să țopăie prin casă. Acesta a fost începutul unui drum care avea să devină vocația sa de o viață.
Formarea dansatorului și primele apariții
În școală a fost remarcat pentru talentul său nativ. Participa la jocuri, cânta, improviza și atrăgea atenția prin energie și creativitate. Debutul său autentic a avut loc în cadrul comunității, unde a fost văzut ca un tânăr cu aptitudini excepționale.
Pe măsură ce a crescut, a început să joace la clăci, șezători, hore și nunți, fiind chemat adesea pentru a conduce momentele ritualice. A fost vornic și vătaf la nunți, roluri care presupun cunoașterea profundă a tradiției și capacitatea de a coordona ceremonialul.
Chipărușul – dansul care i-a definit destinul
Chipărușul este un dans ritualic funerar, specific zonei Nereju, cu origini foarte vechi. Este un dans care se transmite în contextul înmormântărilor și care presupune o implicare totală a dansatorilor.
Ștefan Harabagiu a devenit în timp cel mai important interpret al acestui dans. Se remarcă prin forța, rezistența și expresivitatea interpretării, fiind considerat punctul de intensitate al ansamblului „Chipărușul”, pe care l-a condus mulți ani în calitate de coregraf.
Talentul său, modul în care știe să treacă de la ritmurile lente la cele alerte și felul în care folosește strigătura, bătăile din palme, plesnetul din degete și jocul de glezne îl fac inconfundabil.
Dansul său are o expresivitate aparte, un mod personal de a transmite energia momentului funerar, păstrând în același timp structura tradițională.
Maestrul formator al Nerejului
Ștefan Harabagiu a pregătit de-a lungul anilor numeroși tineri dansatori în cadrul secției externe din Nereju a Școlii Populare de Artă. A lucrat cot la cot cu Ștefan Puțoi, unul dintre discipolii săi apropiați, care a preluat alături de el conducerea ansamblului.
Generații întregi au învățat de la el nu doar tehnică, ci și respectul pentru dans. Le-a transmis ritmul, atitudinea, relația dintre muzică și mișcare și felul în care chipărușul funcționează ca act de solidaritate comunitară.
Mulți dintre cei pe care i-a format au devenit la rândul lor dansatori apreciați, contribuind la păstrarea unuia dintre cele mai complexe dansuri rituale vrâncene.
Recunoaștere și realizări
Ștefan Harabagiu a obținut numeroase premii în țară și în străinătate. În 1999, a primit Marele Premiu al Festivalului Folcloric de la Bordeaux, în Franța. În 2001 a fost laureat al Festivalului Internațional de Folclor Tradițional de la Sibiu. În 2003, a câștigat Marele Premiu al Festivalului „Mugurel de Cântec” de la Focșani, iar în același an a obținut Marele Premiu la Festivalul Național „Tradiții uitate” de la Mamaia.
Aceste distincții arată nu doar talentul, ci și constanța activității sale de peste jumătate de secol.
Titlul de „Tezaur Uman Viu” i-a fost acordat în anul 2020, la categoria spiritualitate – dansator, recunoaștere care confirmă rolul său de păstrător al unei tradiții unice în spațiul cultural vrâncean.
Portretul unui interpret emblematic
Specialiștii în folclor îl descriu ca fiind un om de mare caracter, cu temperament puternic, rezistență, forță și stil inconfundabil. Este un dansator cu instinct scenic și cu o rară capacitate de a transmite, prin mișcare, imagini și emoții.
În jocurile vrâncene – hora, brâul, burduiul, dansul de doi, dar mai ales chipărușul – se remarcă prin vitalitate și expresivitate. La vârsta senectuții rămâne un bărbat viguros, plin de viață și de pasiune pentru dans.
El însuși preferă să nu fie numit „maestru”, considerându-se doar un păstrător al tradiției. Această modestie nu diminuează însă importanța rolului său cultural.
O viață dedicată jocului
Întreaga sa existență este legată de dansul popular vrâncean. Continuă să cânte, să joace și să conducă activități culturale, fiind punct de sprijin pentru ansamblurile din zonă.
În satul Nereju, numele lui Ștefan Harabagiu este sinonim cu chipărușul. Pentru comunitate, el reprezintă continuitatea unei tradiții care a rezistat timpului datorită oamenilor care au trăit-o cu devotament.