2021
-
Cornel Salvator Palladi – Făurarul de sunet care a înnobilat lemnul
Lemnul ca început de drum
În Beiuș, orașul în care sunetul instrumentelor se amestecă firesc cu forfota târgurilor de altădată, a crescut Cornel Salvator Palladi. Pentru el, lemnul nu a fost niciodată un material oarecare. A fost de la început o promisiune.
Copil fiind, privea cu uimire cum meșterii bătrâni transformă bucăți aparent simple în obiecte cu personalitate, fiecare cu sufletul lui. Așa s-a născut curiozitatea, iar curiozitatea s-a transformat în chemare.
Goarna care schimbă vocea viorii
Cornel Palladi aparține unei categorii rare de creatori: cei care nu se mulțumesc să păstreze un meșteșug, ci îl duc mai departe.
Vioara cu goarnă, un instrument cu identitate puternică în zona Bihorului, a devenit pentru el piatra de încercare.
Nu l-a imitat pe nimeni. Nu a pornit din cărți. A pornit din simț.
A căutat lemnul potrivit cu răbdare: paltin cu fibră dreaptă, nuc dens, cireș cu tonuri calde.
A cioplit, a șlefuit, a lăsat materia să se usuce ani de zile, până când vibrația ei a devenit stabilă.
Apoi a început să construiască instrumente care nu doar cântă, ci vorbesc.
Vioara realizată de el nu este o simplă unealtă muzicală; este un organism.
Goarna îi amplifică nu doar sunetul, ci și identitatea.
Este un instrument născut din tradiție, dar adus în lume cu o tehnică aparte, proprie.
Atelierul – un templu al sunetelor neterminate
Atelierul lui Cornel Palladi nu seamănă cu un spațiu modern de lucru.
Este o încăpere în care timpul pare să aibă alt ritm.
Pe pereți, instrumente în diferite stadii.
Pe masă, unelte vechi, ascuțite de sute de ori.
Pe jos, pulberi fine de lemn.
Îi place să lucreze singur, în liniște.
Spune adeseori că lemnul nu trebuie forțat.
Că fiecare piesă are un moment în care este gata să se lase modelată.
El doar îl așteaptă.
În acest spațiu apropiat, se nasc instrumente pe care muzicienii le recunosc imediat: nu prin aspect, ci prin vibrația lor.
O vioară cu goarnă realizată de el are o voce limpede, ascuțită, capabilă să umple o sală fără încordare.
Meșter, muzicant, povestitor
Cornel Palladi nu este doar constructor de instrumente; este și musician.
A cântat ani la rând la saxofon și clarinet, știind exact ce așteaptă un interpret de la un instrument.
De aceea, când construiește o vioară cu goarnă, nu se gândește la obiect, ci la corpul celui care o va ține în brațe, la respirația lui, la ritmul jocului popular bihorean.
Este un făurar de sunete, dar și un om cu o generozitate ieșită din comun.
A povestit și a arătat tuturor ce știe, sperând să găsească un ucenic pe măsură.
Nu a căutat profit, ci continuitate.
Ucenicia care nu s-a lăsat prinsă
Mulți tineri au trecut prin atelierul său, dar puțini au rămas.
Meșteșugul cere răbdare, iar răbdarea este o virtute tot mai rară.
El nu a încetat însă să spere.
Privirea i se luminează când vorbește despre nepotul său, singurul în care vede o posibilă continuare.
Îi arată cum se ascultă lemnul, cum se curbează arcușul, cum se testează un sunet.
În ochii lui se vede dorința de a nu rămâne ultimul.
Instrumente duse departe, dar născute acasă
Deși a lucrat într-un atelier modest, instrumentele lui au ajuns în locuri de prestigiu.
Nu prin marketing, ci prin merit.
O vioară cu goarnă Palladi poate fi ascultată în săli celebre, departe de Bihor.
Și totuși, fiecare piesă păstrează în ea ceva din liniștea atelierului din Beiuș: un fel de vibrato interior care nu poate fi reprodus industrial.
Instrumentele lui sunt, de fapt, ambasadori ai unei culturi locale.
Fiecare sunet dus la New York sau Paris este o mărturie a unei tradiții păstrate cu încăpățânare de un singur om.
Demnitatea lucrului făcut cu mâna
Cornel Salvator Palladi aparține ultimei generații de meșteri pentru care munca nu este o profesie, ci un fel de a fi.
Nu grăbește.
Nu reduce procese.
Nu simplifică pentru eficiență.
Construiește instrumente pentru că orice altceva i-ar trăda firea.
A lucrat zeci de ani fără pauze mari, cu aceeași precizie, cu aceeași dorință de a da lemnului o voce.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu l-a transformat.
L-a confirmat.
Este un meșter care nu se teme de timp.
Știe că, atunci când el nu va mai fi, instrumentele sale vor continua să vorbească pentru el. -
Cosana Vinca – Glasul Pădurenilor și memoria vie a colindului
O copilărie crescută în sunetul colindului
În satul Cerișor, din inima Ținutului Pădurenilor, vocea Cosanei Vinca s-a format nu în școli și nu în coruri, ci în propriul ei cămin. Tatăl ei, Nicolae Poantă, cantor bisericesc, aduna în fiecare iarnă cetele de feciori pentru repetițiile colindelor. Casa devenea atunci o sală de pregătire, plină de vocile tinerilor, de sunetul fluierului și al dobei, pregătind urările de Ajun.
Cosana, copil încă, asculta din prag. Nu avea nevoie să i se explice nimic: colindul intra în ea ca un dar moștenit. Acele seri, repetate an de an, au rămas fundația pe care și-a construit apoi întregul repertoriu.
Un glas care a crescut pe câmp
Adevărata ei scenă n-a fost podiumul. A fost câmpul.
Când ieșea cu vacile la pășunat, rămânea ore întregi singură cu dealurile, iar acolo cânta tot ce știa. Era un exercițiu fără martori, o formă de libertate. În sate, oamenii spuneau adesea că vocile cu adevărat puternice sunt cele care se aud bine în aerul larg al pășunilor. Cosana și-a format timbrul acolo, în felul ei, fără îndrumări, fără tehnici, doar cu instinct și cu memorie.
Și memorie avea din plin. Aproximativ 25 de cântece trăgănate învățate de la bunică, de la mama și de la femeile din șezători i-au intrat în voce și nu au mai ieșit niciodată.
Cântecul ca legătură între lumi
Cosana Vinca nu este doar o interpretă. Este o purtătoare de ritualuri.
Cântecele de mireasă, colindele și, mai ales, Cântecul bradului – acel moment rar și solemn al comunității pădurenești – au făcut parte din identitatea ei.
În cântecele de viață, vocea ei era caldă.
În colinde, devenea limpede ca un fir de gheață.
În cântecele funerare, glasul ei căpăta o gravitate care nu se putea învăța, ci doar trăi.
Era un tip de cântat care nu punea accent pe ornamentație, ci pe sens. Fiecare vers era rostit ca o mărturie. Fiecare melismă avea un motiv. Fiecare tăcere dintre două rânduri spunea ceva despre sat, despre oameni, despre trecerea lor.O creatoare în interiorul tradiției
Deși repertoriul ei provine din vechime, Cosana nu se mulțumea să fie doar o păstrătoare. În cântecele propriu-zise – cele care nu țineau de ritual – își permitea să modifice subtil textul sau linia melodică.
Nu pentru efect.
Nu pentru modernizare.
Ci pentru că simțea nevoia să pună o notă personală peste tiparele moștenite.
Astfel, cântecele păstrămând autenticitatea zonală, dar purtând și amprenta ei unică, au ajuns să fie recunoscute de specialiștii care au înregistrat-o pe teren.
O femeie care a știut că moștenirea trebuie dată mai departe
Cosana Vinca a înțeles devreme că un cântec nerostit dispare. De aceea, a început să-i învețe pe alții.
A inițiat femei din sat în practica Cântecului bradului, pentru ca ritualul să nu se stingă.
A transmis colindele și cântecele trăgănate tânărului interpret Bogdan Toma, care i-a înregistrat repertoriul și l-a dus în festivaluri și în evenimente locale.
A participat la activități cu caracter didactic, organizate de fundații culturale și instituții muzicale, oferind studenților prilejul de a auzi direct stilul pădurenesc.
A fost, în felul ei, o școală.
Una fără bănci, fără program, dar cu rezultate vizibile.
Recunoașterea unei vieți puse în slujba comunității
În 2021 a primit titlul de Tezaur Uman Viu, pentru spiritualitatea muzicală pe care o reprezintă. Reușita nu a mirat pe nimeni în zonă, fiindcă pentru pădureni Cosana Vinca reprezenta de mult glasul lor, trecut prin generații.
Specialiștii au privit-o ca pe o interpretă excepțională, dar oamenii din sat o priveau altfel: ca pe o femeie simplă care a știut să păstreze cântecul curat, neatins de spectacol, de artificii sau de grabă.
Un glas care rămâne
Astăzi, cântecele Cosanei Vinca există în arhive, în înregistrări, în memoria ucenicilor ei și, mai ales, în urechile celor care au ascultat-o la ea acasă, într-o lume în care autenticitatea nu se negocia.
Este una dintre acele voci care nu se pierd, chiar dacă de mult nu mai răsună zilnic pe dealurile satului.
Glasul ei continuă să deschidă o poartă către o lume în care cântecul nu era artă, ci existență. -
Dumitru „Tincu” Pop – Sculptorul care a învățat lemnul să râdă
Satul în care lemnul are glas
În Săpânța, lemnul nu a fost niciodată doar materie. Pentru oamenii locului, a fost martor, confident, uneori judecător și, rareori, răsplătitor.
Acolo s-a născut Dumitru „Tincu” Pop, într-o dimineață de august, într-un sat care știa să-și spună poveștile altfel decât restul lumii.
De copil, Tincu privea lung spre porțile sculptate, spre biserică, spre gardurile care țineau umbrele din curți. Lemnul îl urmărea la fiecare pas. Iar când a văzut prima dată o cruce în „albastrul de Săpânța”, nu a înțeles de ce oamenii mari îi spun „veselă”. Pentru el era doar diferită. Avea o lumină care nu se găsea nicăieri altundeva.
Chemarea care s-a născut dintr-o curiozitate
Vecinul care sculpta cruci lucra aproape mereu afară. Iar Tincu se strecura, cu teamă și fascinație, să-l privească. Era prea mic ca să știe ce vede, dar destul de mare ca să simtă că acolo se întâmpla ceva important.
Nu vorbea în prezența meșterului. Îl asculta.
Asculta lemnul cum trosnește sub daltă, asculta culoarea cum prinde viață, asculta liniștea din mâinile omului.
Curiozitatea l-a împins, într-o zi, să atingă o bucată de stejar.
Atunci a înțeles: lemnul nu era rece. Lemnul răspundea.
Primii ani în atelierul care mirosea a început
Tincu a intrat în atelierul marelui sculptor cu sfială. Nu era ucenic „cu acte”. Era doar copilul care nu lipsea niciodată.
Îi aduceau sătenii câte o treabă de făcut, dar el se pierdea printre unelte, învățând din priviri:
unde se apasă,
unde se lasă liber,
unde se ascunde greșeala,
unde se simte ritmul.
Mai târziu, a înțeles că un sculptor nu lucrează niciodată singur.
Daltă, lemn, lumină, umbră – toate sunt personaje egale.
Artistul doar le orchestrează.
Cum a descoperit că moartea poate fi spusă cu umor
Cimitirul din Săpânța avea o personalitate proprie. Nu era un loc al suspinelor, ci un loc al adevărurilor spuse pe șleau.
Pentru Tincu, asta a fost cea mai mare provocare.
„Cum să spui o poveste grea fără să o urâțești?”, se întreba adesea.
Nu găsea răspunsul în cuvinte. Îl găsea în culori.
Albastrul îl învăța să ridice.
Roșul – să atragă atenția.
Galbenul – să lumineze.
Negrul – să așeze totul la locul lui.
A învățat că o cruce poate fi mai sinceră decât un discurs și că un epitaf bine scris poate spune despre un om mai multe decât o carte întreagă.
Oamenii satului deveneau personaje
Cu timpul, Tincu a început să observe oamenii cu ochi de povestitor.
Nu le vedea doar trăsăturile, ci ritmul, mișcarea, gesturile mărunte. Din fiecare aduna „scena” care urma să fie pictată pe lemn.
În Cimitirul Vesel, nimeni nu rămânea doar o fotografie pe o cruce.
Fiecare om devenea un personaj cu o replică finală, cu un rol în comunitate, cu o ultimă glumă spusă lumii.
Tincu făcea mai mult decât să sculpteze.
El interpreta vieți.
Umorul ca formă de sinceritate
Mulți confundă umorul din crucile lui cu intenția de a ironiza. Dar pentru Tincu, râsul era o formă de curaj.
Satul îl vedea adesea aplecat asupra lemnului, scriind câte un vers. Nu era poet în sensul clasic.
Era observator.
Știa că oamenii nu sunt sfinți și nici nu trebuie să fie.
Știa că un om este suma ridicolului și a frumuseții sale.
Știa că, spus cu blândețe, adevărul poate deveni suportabil.
Așa s-au născut epitafurile care nu judecau, ci dezvăluiau.
Atelierul – locul unde începe memoria
Atelierul său este o încăpere lungă, cu ferestre mici și cu lumina aceea nehotărâtă de Maramureș.
Pe pereți, unelte care par vii.
Pe masă, vopsele așezate ca niște condimente.
În aer, miros de lemn crud amestecat cu stofă veche și praf de piatră.
Acolo Tincu își petrecea orele.
Nu se grăbea niciodată.
Credea că un lucru care va dăinui nu poate fi făcut în fugă.
În atelier, timpul avea altă viteză.
Ucenicii – chipurile viitorului
De-a lungul anilor, mulți au trecut pragul atelierului lui Tincu.
Unii au stat o săptămână.
Alții o vară.
Unora le-a pus pentru prima dată daltă în mână, altora le-a pus încredere.
Dar adevăratul lui vis era simplu:
ca lemnul să nu rămână singur.
Avea darul de a învăța fără să predea.
Mulți au plecat din atelier cu altă privire asupra lumii, chiar dacă nu toți au devenit meșteri.
Crucea ca oglindă a comunității
Săpânța nu a devenit faimoasă întâmplător. Crucea este acolo un fel de contract între om și comunitatea lui.
Tincu știa că fiecare lucrare pe care o făcea trebuia să fie unică.
Nu doar prin culori, ci prin poveste.
Și mai știa ceva:
cine nu ascultă oamenii cât sunt vii, nu va putea să-i povestească după. -
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
Sorin Ion Giubega – Olarul care a făcut pământul să cânte
Satul în care lutul are memorie
În Horezu, există un sunet pe care doar cei de acolo îl recunosc: clinchetul ușor al roții de olar, ca o bătaie de inimă a satului. În acel sunet a crescut Sorin Ion Giubega. A copilărit printre pulberi fine de lut, printre vase puse la uscat, printre cuptoare încălzite încet, ca pentru un ritual.
Nu a existat un moment în care să fi decis că va fi olar; meseria l-a înconjurat cu o naturalețe absolută. A fost, cum spuneau bătrânii, „crescut între roți și lut”.
Meșteșugul ca destin
Pentru Sorin Giubega, lutul nu este materie brută. Este o substanță vie, un material care cere respect, răbdare și ascultare. Mulți muncesc pământul. El l-a transformat.
În atelierul său, gesturile au rămas aceleași ca acum o sută de ani:
– frământatul lutului până devine elastic,
– centrul perfect pe roată,
– ridicarea pereților vasului cu o presiune exactă,
– decorul care apare nu din oboseală, ci din inspirație.
Lucrând, pare că nu modelează, ci dialoghează cu materialul. Lutul îi răspunde. Se supune. Se rotunjește. Se liniștește sub mâinile lui.
Estetica unui meșter care nu repetă
Vasele lui Sorin Giubega sunt recunoscute prin echilibru. Niciodată încărcate, niciodată lipsite de sens. Fiecare linie este așezată pentru a adăuga ritm, nu pentru a impresiona.
Motivul spicului, al păunului, al spiralelor, al florilor – toate sunt reinterpretări personale, nu imitații. Sorin nu copiază. Sorin traduce tradiția într-un limbaj propriu.
Multe dintre obiectele lui par să aibă o lumină interioară. Asta vine din smalțul aplicat cu măsură, din tonurile calde, din armonia dintre desen și volum. În vasele lui, utilul și frumosul coabitează fără efort.
Un atelier deschis comunității
În casa și în curtea lui Sorin Giubega, au trecut, de-a lungul anilor, tineri care au vrut să învețe meseria. El i-a primit pe toți cu aceeași generozitate.
Nu era un profesor sever. Era un meșter limpede.
Îi lăsa să privească, să atingă, să încerce, să greșească.
Le spunea doar atât:
„Lutul nu minte. Dacă ai grăbit, se vede. Dacă te-ai temut, se vede. Dacă n-ai respectat focul, se vede.”
În atelierul lui au crescut viitori olari care au mers apoi pe propriul drum. La Horezu, numele Giubega e rostit cu respect tocmai pentru această dăruire: a transmis ce știa fără să păstreze nimic doar pentru sine.
Un drum dus dincolo de hotarele satului
Sorin Ion Giubega nu a lucrat niciodată pentru expuneri sau pentru titluri. A lucrat pentru că asta era identitatea lui. Totuși, vasele sale au depășit repede pragul casei. Au ajuns în orașe mari, apoi în alte țări, purtând cu ele o parte din geometria și lumina ceramicii de Horezu.
Pentru publicul care nu cunoaște satul, vasele lui Sorin sunt frumoase.
Pentru cei care știu tradiția, ele sunt mai mult: sunt mărturii ale unei continuități.
Demnitatea unui meșteșugar adevărat
Sorin Giubega reprezintă tipul de meșter care nu vorbește mult, dar spune totul prin lucrul său. Nu s-a abătut niciodată de la tehnicile vechi. Nu a înlocuit cuptorul tradițional. Nu a simplificat decorul pentru viteză.
Și-a păstrat rigoarea chiar și atunci când lumea s-a schimbat.
A lucrat cu aceeași concentrare în fiecare zi, considerând că un vas făcut astăzi trebuie să fie la fel de bun ca unul făcut acum treizeci de ani.
Un Tezaur Uman Viu prin merit și fire
Titlul care i-a fost acordat nu i-a modificat destinul. A continuat să intre în atelier dimineața, să pornească roata, să aleagă lutul bun, să lucreze la fel de simplu și de serios ca înainte.
A ridicat, prin firea lui, lutul la rang de mărturie culturală.
Nu prin declarații, ci prin vase.
Nu prin discursuri, ci prin continuitate. -
Maria Antoneta Ciucă – Femeia care a cusut timpul în alb și negru
O copilărie în care acul era un drum
Maria Antoneta Ciucă s-a născut într-un sat de munte în care femeile nu vorbeau despre meșteșug – îl purtau în mâini. Copilăria ei a fost însoțită de sunetul firului de mătase care trece prin pânză și de un fel de disciplină care nu se preda, ci se transmitea. A descoperit acul mai devreme decât alfabetul, iar primul gest conștient al copilăriei a fost acela de a prinde două fire într-o încrucișare perfectă.
În acea lume, cusutul nu era doar lucru de casă. Era o formă de identitate. Fetele învățau de mici că o cămașă este oglinda familiei, iar broderia – măsura răbdării și a respectului pentru tradiție.
Un meșteșug crescut pe tăcere și migală
Maria Antoneta nu a învățat cusutul pentru a face comerț sau renume. A învățat fiindcă acul și pânza îi ofereau o certitudine: aceea că poate da ordine lumii cu gesturi mici și repetate.
Modul în care lucra avea ceva aproape muzical. Fiecare mișcare era ritmată, echilibrată, repetată cu un calm care părea să vină din alt timp. Lucra fără grabă, fără improvizație, știind că o cusătură făcută greșit nu strică doar un obiect, ci și povestea pe care obiectul o va purta.
În curtea ei, lângă o fereastră care primea mereu lumină bună, se nășteau piese de port popular ce păstrau simetria, rigoarea și frumusețea satelor din Marginimea Sibiului.
Albul și negrul – un limbaj
Costumele create de Maria Antoneta Ciucă aveau ceva austero și, în același timp, delicat. Folosea în mod special combinația de alb și negru – o alternanță care, în satul ei, nu era întâmplătoare.
Albul era curățenie, început, promisiune.
Negrul era seriozitate, continuitate, rădăcină.
Împreună, ele spuneau că portul nu este podoabă, ci caracter.
Maria nu repeta modele orbește. Le regândea, le interpreta, le ordona. A creat o estetică proprie, recunoscută prin claritatea liniilor, prin echilibrul compoziției și prin respectarea unui ritm vizual nealterat de mode sau influențe trecătoare.
Atelierul ca un spațiu de inițiere
De-a lungul anilor, casa Mariei Antoneta Ciucă s-a transformat într-un loc în care veniseră să învețe femei tinere, copii, nepoate, vecine. Nu dădea lecții teoretice. Își invita ucenicele să stea lângă ea și să urmărească.
Primul lucru pe care îl învățau nu era punctul de cusătură, ci răbdarea.
Al doilea era respectul pentru pânză.
Abia al treilea – tehnica.
Fiecare detaliu trebuia făcut în așa fel încât să poată rămâne în familie peste generații. Așa se nășteau cămășile de nuntă, cămășile de duminică, cămășile pentru evenimentele mari ale comunității.
O viață pusă în slujba costumului popular
Dincolo de priceperea sa, Maria Antoneta Ciucă era considerată în sat un reper moral. Era omul care nu făcea niciodată rabat la calitate și care refuza să modifice un model doar pentru a-l face „mai modern”.
Pentru ea, portul popular era o formă de continuitate.
Un fir care leagă oamenii de locul lor.
O mărturisire tăcută despre cine sunt și de unde vin.
A lucrat zeci de ani, fără să-și numere piesele, fără să caute aplauze, făcând exact ceea ce știa că trebuie făcut: să păstreze o estetică și o tehnică ce riscă să dispară odată cu generația ei.
Un Tezaur care nu a căutat niciodată titluri
Recunoașterea oficială a venit târziu, când oamenii au înțeles că munca ei nu era doar măiestrie, ci patrimoniu viu.
Dar titlul n-a schimbat-o.
A rămas aceeași femeie liniștită din Poiana Sibiului, cu ochi atenți, cu gesturi cumpătate și cu acul mereu pregătit.
Astăzi, costumele ei circulă în lume, însă esența rămâne aici, în satul care a format-o: o formă de simplitate și demnitate transmisă prin pânză.
Maria Antoneta Ciucă este dintre acei oameni rari care nu doar lucrează tradiția, ci o trăiesc. -
Maria Bucin – Femeia care a învățat satul să-și asculte sufletul
Drumul până la fântână
În Sânmihaiul de Pădure, sat ascuns între două dealuri blânde, oamenii o vedeau pe Maria Bucin înainte să o audă. Mergea legănat, cu pasul ei măsurat, purtând o găleată de apă ca pe o misiune și nu ca pe o corvoadă.
Cei mici spuneau despre ea că umblă „ca o poveste”, iar bătrânii dădeau din cap aprobator. Știau ei ce știau.
Pe uliță, Maria saluta fiecare suflet în parte, ca și cum nu trecea pe lângă oameni, ci pe lângă fire nevăzute care le uneau.
Între treburile casei și grijile fiecărei zile, avea un fel de a respira așezat. În sat se spunea că dacă vrei să știi cum o duce satul, te uiți la ea: dacă merge lin, e bine; dacă merge încordat, ceva urmează să se schimbe.
Casa în care cuvintele nu se temeau
Când intrai în casa Mariei Bucin, te lovea imediat liniștea. Nu liniștea goală, ci aceea densă, cu miros de lemn, pâine și aer răcoros. În colț, lângă sobă, era o cutie mică din lemn – acolo își ținea foile.
Nu le numea „poezii”.
Nici „scrieri”.
Spunea doar: „Astea-s gânduri puse să stea.”
Maria nu scria pentru alții. Scria ca să pună ordine în ce simțea.
Scria noaptea, uneori și dimineața devreme, când satul încă dormea.
Așternea pe hârtie ce observa la oameni, la animale, la anotimpuri. Uneori cu tristețe, alteori cu umor. Avea un mod de a vedea lumea în care nimic nu era „doar atât”. Fiecare lucru avea o poveste, iar fiecare poveste trebuia păstrată undeva.
Arta ei nu era în cuvinte, ci în privire
Maria Bucin nu era o poetă în sensul în care orășenii folosesc cuvântul.
Nu se străduia să fie lirică, nu lucra cu metafore, nu căuta imagini spectaculoase.
Dar avea o privire care vedea în profunzime.
O privire care știa să taie în două o situație și să scoată din ea exact esența.
Esența asta o punea pe hârtie, simplu, ca și cum ai așeza o ceașcă pe masă.
Unii spuneau că are dar.
Alții – că vede ce nu văd ceilalți.
Dar adevărul era și mai simplu: Maria Bucin era atentă.
Atât de atentă încât reușea să surprindă lucruri pe care noi ceilalți le trecem cu vederea.
Femeia care aduna oamenii fără să îi cheme
La sărbători, în curtea ei se strângeau vecinii, câteva rude, tinerii care voiau să stea la povești. Nu pentru că organiza ceva.
Pentru că avea o prezență care liniștea.
Povestea fără grabă, iar oamenii se așezau în ritmul ei.
Avea darul rar de a pune în cuvinte exact ce trebuie spus, nici mai mult, nici mai puțin.
Când trebuia o vorbă bună – o spunea.
Când trebuia tăcere – o păstra.
Când trebuia un sfat – îl dădea simplu, ca pe o bucată de pâine.
Așa ajunsese, fără să-și propună vreodată, reperul moral al satului.
Satul scris în carne și hârtie
Ceea ce o făcea unică nu era doar faptul că scria, ci felul în care scria satul.
Nu-l idealiza.
Nu-l judeca.
Îl observa cu ochii omului care îl cunoaște din interior.
Știa cum miroase lumina dimineții.
Știa cum se rupe o zi geroasă în sunet de zăpadă.
Știa cum vorbește un câine legat prea scurt.
Știa cum tremură mâna unui bătrân care își amintește.
Știa cum se adună un om după ce a pierdut tot ce iubea.
Când citeai ce scria Maria Bucin, simțeai că ai intrat într-o lume reală, nu una înfrumusețată.
Era un fel de a spune adevărul fără asprime, dar și fără menajamente.
Ritualul de a păstra ce altfel s-ar pierde
Pe hârtie, Maria nota multe lucruri care, pentru sat, erau firești:
cum se face nodul la funie,
cum se pregătește ciorba de buruieni,
cum se pune grinda „de noroc”,
cum se așază zestrea în ladă,
cum se plânge în șoaptă.
Aceste detalii, aparent mărunte, erau, de fapt, structura unei lumi.
Și ea știa că, dacă nu le scrie cineva, se pierd.
Nu acum.
Nu peste un an.
Dar peste o generație, da.
Și nimeni nu vrea ca un sat să rămână fără memoria lui.
Femeia care, fără să știe, a devenit poveste
Spre finalul vieții, mulți veneau la ea și îi cereau să le citească ceva.
Nu pentru frumusețea versurilor, ci pentru calmul cu care le rostea.
Avea un fel de a transforma un rând simplu într-un adevăr general.
Nu a spus niciodată că e scriitoare.
Nu a spus niciodată că face literatură.
Nu s-a gândit că va fi pusă în vreo carte.
Dar, fără să caute nimic, a devenit una dintre cele mai clare și sincere voci ale satului transilvănean.
O voce care nu venea din școli, ci din viață.
Din greutăți.
Din bucurii.
Din pierderi.
Din lumina ferestrei în care a scris o viață întreagă. -
Viorica Tripon – Țesătoarea din Negreni și continuitatea unui meșteșug de familie
Rădăcini într-o familie numeroasă
Viorica Tripon, născută la 14 iulie 1951 în Negreni, județul Cluj, provine dintr-o familie veche din sat, cunoscută sub numele „a Popii Iuănului”. A crescut într-o casă în care munca era împărțită între generații, iar obiceiurile se transmiteau direct, prin gesturi și exemple.
Mama, Tatiana, casnică, și bunica, Onița, au fost primele ei profesoare în arta prelucrării fibrelor textile, un meșteșug deprins firesc, fără întrerupere între generații. Tatăl, Petru Vereș, veteran de război, lucra la fabrica de scaune din Bucea, dar în gospodărie rămânea aceeași rigoare tradițională.
Viorica a fost unul dintre cei unsprezece copii ai familiei. Într-un asemenea cămin, fiecare știa că trebuie să contribuie. La zece-doisprezece ani, când copiii de azi abia încep școala gimnazială, ea știa deja să urzească, să pună războiul și să țeasă primele „dosuri”.
A urmat opt clase în sat, apoi s-a întors firesc la munca din familie, care în Negreni reprezenta nu doar ocupație, ci identitate.
Formarea meșteriței
Perioada formării a coincis cu anii în care în sat încă funcționau șezătorile. Pentru Viorica, acestea au fost spațiul în care meșteșugul s-a sedimentat: aici observa, întreba, exersa.
Țesutul nu însemna doar mânuirea războiului, ci întregul flux al fibrei – de la torsul lânii sau al cânepii, la rășchiet, depănat, urzit, nevedit, până la țesătura finală.
Încă de atunci, Viorica se remarca prin atenția la detalii, o calitate indispensabilă într-o zonă în care portul popular părea simplu la prima vedere, dar ascundea o tehnică riguroasă.
De-a lungul deceniilor, a devenit una dintre cele mai pricepute țesătoare ale comunității.
Moștenirea transmisă mai departe
Un meșteșug nu există cu adevărat dacă nu este transmis. În acest sens, Viorica Tripon reprezintă continuitatea firească a tradiției din Negreni.
Fiica ei, Maria Gabrian, a învățat meșteșugul de mică – la nouă ani torcea deja lâna și cânepa, iar mai târziu, sub îndrumarea mamei, a început să confecționeze straie populare din pânza țesută în casă.
Fiul, Tripon Alin Sabin, a făcut și el primii pași în atelier, ajutând la pregătirea firelor, la pusul ițelor și la pregătirea războiului.
Această transmitere bidirecțională – de la mamă la fiică, de la mamă la fiu – este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei Tripon și un motiv real pentru care meșteșugul nu s-a rupt în Negreni.
Rolul în comunitate
Viorica Tripon nu a lucrat niciodată doar pentru gospodăria proprie. O parte semnificativă a satului poartă straie care îi poartă amprenta.
În ultimii ani, tot mai mulți tineri au apelat la ea pentru cămăși, zadii sau piese necesare sărbătorilor tradiționale. Alături de alte femei din sat, a reușit să mențină portul popular viu, purtat cu mândrie la hramuri, festivaluri sau evenimente familiale.
Prezența ei discretă, dar constantă, a făcut ca meșteșugul să nu rămână doar un exercițiu individual, ci un element de coeziune comunitară.
Acest aspect este subliniat consistent și în document, unde reprezentanți ai instituțiilor culturale o descriu ca fiind un punct de sprijin al grupului tradițional din Negreni.
Participarea la evenimente și recunoașterea culturală
Pe măsură ce grupul tradițional din Negreni a început să fie invitat la festivaluri, expoziții și evenimente culturale, Viorica Tripon a avut un rol activ.
Începând cu 2010, a participat la numeroase manifestări din țară: festivaluri de iarnă, proiecte educaționale, filmări etnografice, expoziții de port popular și spectacole tematice.
Printre ele se numără:
– filmările pentru proiectul „Zestrea românilor” (2010–2011),
– prezența la „Colindul Iancului” (2012),
– participarea la „Anul Nou Bizantin” (2014),
– festivaluri de datini și obiceiuri în București, Iași, Maramureș,
– spectacole culturale la Cluj-Napoca, dedicate tradițiilor locale.
În toate aceste contexte, Viorica nu a căutat vizibilitate. A mers ca reprezentant al satului ei, aducând în fața publicului un meșteșug care, fără astfel de oameni, s-ar fi pierdut.
O prezență discretă, dar definitorie
Deși este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradiției de țesut din zonă, Viorica Tripon se bucură de respectul comunității mai ales prin firea ei cumpătată, prin rigoarea cu care lucrează și prin disponibilitatea de a învăța pe oricine îi cere ajutor.
Nu a transformat meșteșugul într-o profesie în sens comercial, ci într-o responsabilitate.
A țesut nu doar pânze, ci și continuitate – în familie, în sat, în memoria colectivă.