2022
-
Angelica Lungociu – Femeia de la Lisa și inima vâltorilor
Nașterea într-o familie de meșteșugari
Angelica Lungociu s-a născut la 27 iulie 1964 în Lisa, un sat de la poalele Munților Făgăraș, unde apa rece de munte și lemnul de stejar au dat naștere unor ocupații vechi cât lumea. Provenea din familia Greavu, cunoscută în sat pentru instalațiile tradiționale pe care le stăpâneau și pentru meșteșugurile pe care le păstrau cu îndârjire.
Tatăl, Viorel Greavu, era tâmplar și mecanic, priceput la tot ce ține de lemn, roți hidraulice și mecanisme țărănești, iar mama, Maria, era țesătoare iscusită. Strămoșii lor ridicaseră încă din secolul al XIX-lea primele instalații de prelucrare a lânii din zona Lisei, sistem ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele „La vâltori”.
Angelica a crescut în această lume a apei în mișcare, a lemnului sculptat manual, a lânii spălate în vârtejul vâltorii și a stativelor la care mama ei lucra ore în șir. Până să împlinească zece ani, știa deja cum se acționează roata, cum se trece lâna prin darac, cum se îngroașă straiele și cum se împletesc toate muncile dintre ele.
Ucenicia din copilărie
În anii copilăriei și adolescenței, Angelica a învățat de la bunicul ei, Victor Greavu, și de la tatăl său tot ceea ce ține de mecanica instalațiilor. De la mama, a învățat să toarcă, să țese, să împletească și să vopsească lâna.
Complexul instalat pe marginea râului Lisa — vâltoarea, dârstele, daracul de scărmănat, joagărul și presa de ulei — nu erau pentru ea doar locuri de muncă, ci parte din viața de zi cu zi. La vârsta la care alte fete învățau doar regulile gospodăriei, Angelica urma deja fluxul complet al prelucrării lânii: de la lâna nespălată până la țesătura finită.
La optsprezece ani lucra cot la cot cu părinții, capabilă să pornească orice instalație, să repare, să curețe, să pregătească materialul lemnos sau să finalizeze o țesătură la stativ.
Viața de familie și continuarea tradiției
În 1983, Angelica s-a căsătorit cu Dan Lungociu, un bărbat harnic și priceput, care s-a dovedit a fi partenerul ideal pentru administrarea ansamblului meșteșugăresc. Dan s-a ocupat de partea tehnică: întreținea roata hidraulică, repara mecanismele, pregătea lemnul la joagăr și asigura aprovizionarea gospodăriei. Astfel, cuplul a continuat, împreună, tradiția familiei și a asigurat funcționarea instalațiilor fără întrerupere.
Angelica a transmis tainele meșteșugului mai departe fiului ei, Viorel Dan, și nurorii Camelia, pregătind astfel o nouă generație de continuatori ai tradiției.
Un patrimoniu tehnic unic
Instalațiile din Lisa sunt considerate astăzi printre cele mai valoroase monumente tehnice tradiționale din România. Evoluate în timp, ele păstrează structura de bază stabilită de strămoși.
Vâltoarea, construită în 1848 de un înaintaș pe nume George Greavu, este inima ansamblului. Apa este adusă din râul Lisa printr-un canal atent calculat, iar roata hidraulică verticală pune în mișcare întregul mecanism. În vârtejul ei se îngroașă țesăturile de lână — straie, țoale, obiele — care se spală și se compactează natural, doar prin forța apei.
Dârstele, adăugate de generațiile următoare, finisează țesăturile prin păruială și îngroșală, trecându-le prin mărăcini și apoi printr-o încăpere încălzită unde sunt bătute mecanic până când devin dense și uniforme.
Joagărul adăugat ulterior taie lemnul necesar întreținerii instalațiilor și construirii componentelor noi. Presa de ulei, realizată de tatăl Angelicăi în secolul trecut, funcționează tot prin forța roții și produce ulei de floarea-soarelui presat la rece.
În final, daracul mecanic, urzitoarea și războaiele de țesut completează ciclul, transformând lâna brută în fire și apoi în țesături.
Întregul ansamblu rămâne un exemplu de ingeniozitate rurală, o tehnologie țărănească unde resursele locale — apa, lemnul și lâna — sunt puse în valoare fără risipă.
O moștenire vie
Complexul de la Lisa nu este un muzeu, ci un loc care funcționează zilnic. Sub mâna Angelicăi Lungociu, vâltoarea, dârstele și daracul sunt folosite pentru comunitate, pentru gospodinele care aduc la îngroșat țesături și pentru vizitatorii curioși.
Ea nu s-a limitat doar la a primi moștenirea, ci a și întreținut-o cu grijă, a reparat instalațiile, a modernizat unele elemente de siguranță și a păstrat tradiția exact așa cum a învățat: cu respect pentru materiale și cu înțelegere pentru ritmul naturii.
Recunoașterea unei vieți de meșter
Astăzi, Angelica Lungociu este considerată continuatoarea unei linii impresionante de meșteșugari. A dus mai departe instalațiile, meșteșugurile și spiritul locului.
Pentru întreaga sa activitate, pentru pricepere, rigoare și pentru faptul că a salvat un complex tehnic tradițional unic în România, i s-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu.
În Lisa, lângă apa care nu obosește niciodată, Angelica Lungociu rămâne păstrătoarea unui patrimoniu viu, în care fiecare roată învârtită, fiecare țesătură îngroșată și fiecare fir tors duc mai departe istoria unei familii și identitatea unei comunități întregi. -
Aurica Cojocariu – Cojocărița din Ungureni și alfabetul țesut al lumii țărănești
O copilă crescută lângă stative
Aurica Cojocariu s-a născut la 4 iulie 1951 în comuna Ungureni, județul Botoșani. A venit pe lume într-o familie de oameni simpli, legați de pământ și de ritmurile satului: tatăl, Ion Bezede, era agricultor, iar mama, Verona, ținea gospodăria și împletea îndeletnicirile domestice cu cele tradiționale.
În casa lor, lâna, fuiorul, suveica și războiul de țesut nu erau obiecte izolate, ci parte din viața de zi cu zi. Copil fiind, Aurica privea cu atenție cum mama ei transforma lâna în fir și firul în pânză. Acele gesturi repetate, ordonate, aproape muzicale, au devenit pentru ea prima formă de învățare. A înțeles că țesutul nu este doar o muncă, ci o moștenire pe care fiecare femeie din sat o duce mai departe.
Școala primară și gimnaziul le-a urmat în satele apropiate, dar cea mai importantă școală a rămas stativul din odaia mamei.
Tinerețea și meșteșugul care nu a părăsit-o niciodată
De la vârsta la care multe fete se ocupau de treburi mărunte ale gospodăriei, Aurica a început să lucreze singură la război. A deprins întâi țesăturile simple, în două ițe, apoi a trecut la cele în patru ițe, mai dificile, în care ritmul se complică, iar suveica trebuie stăpânită cu precizie.
Pe măsură ce treceau anii, în mâinile ei au apărut macaturi cu vrâste, ștergare albe, brâie înguste, pături groase și lăicere în culori calde. Fiecare piesă purta un semn al locului: motivele geometrice, vegetale sau zoomorfe specifice zonei Ungurenilor, unde țesuturile au rămas nealterate de influențe moderne.
Pentru Aurica, toate aceste motive reprezintă un adevărat alfabet simbolic. Fiecare linie, romb, floare sau pasăre are o poveste. În spatele fiecărui desen se află, de fapt, experiența unei comunități care a învățat să își pună viața în țesături.
Anii maturității – când meșterul devine reper
Ajunsă la maturitate, Aurica Cojocariu a continuat să țese zi de zi, cu aceeași răbdare. La peste șapte decenii de viață, lucrează încă la război cu agilitatea unei femei tinere.
Este cunoscută în sat drept „Cojocărița”, nu doar pentru numele de familie, ci și pentru faptul că a devenit un simbol al meșteșugului local. În fiecare țesătură a sa se regăsesc tradițiile moștenite de la străbunii care au populat acest colț al Botoșanilor.
În jurul ei, țesutul nu este o activitate izolată, ci un act de continuitate. Ea reface, cu fiecare bucată de pânză, zestrea unei lumi vechi care încă respiră.
Comunitatea și generațiile pe care le-a format
Aurica participă activ la viața satului. Este prezentă la șezători, la ateliere pentru copii și adolescenți, la evenimente culturale unde își aduce stativul și îi lasă pe cei mici să atingă firul, să vadă cum funcționează suveica, să audă sunetul ritmic al pedalelor.
Două dintre nepoatele sale au învățat deja țesutul, mergând alături de bunica lor la festivaluri, expoziții și întâlniri meșteșugărești din zonă. Pentru ele, stativul nu este doar un obiect vechi, ci un instrument viu, așa cum l-au cunoscut în copilărie.
De-a lungul timpului, Aurica a inițiat numeroase generații de copii și tineri în arta țesutului. Uneori le arată cum se pregătește lâna, cum se vopsește cu plante, cum se întinde urzeala pe sul, cum se schimbă ițele sau cum se construiește o compoziție decorativă.
Nu face lucrurile pe grabă, ci cu o calmă înțelepciune, convinsă că meșteșugurile nu se pot învăța altfel decât prin răbdare.
Țesături ca mărturii ale unei lumi
Scoarțele, țoalele, lăicerele, fețele de masă sau cămășile lucrate de Aurica Cojocariu sunt apreciate pentru coloritul lor discret, în nuanțe calde, obținute prin vopsire vegetală.
Lucrările ei au ajuns în expoziții locale și regionale. Sunt piese care păstrează sobrietatea țesăturilor de Botoșani, dar și delicatețea gesturilor cu care sunt realizate.
În fiecare lucrare, Aurica pune o parte din sufletul ei. Pentru ea, munca nu este doar un exercițiu tehnic. Este un mod de a vorbi despre viață, despre oameni, despre sat, despre trecut.
Prețuirea comunității
Comunitatea o respectă profund. Este considerată un reper de modestie, talent și bun-simț, o femeie înzestrată cu har, care nu a încetat niciodată să lucreze, să învețe și să predea mai departe.
Numeroși specialiști în artă populară au remarcat valoarea muncii sale, subliniind rolul ei esențial în păstrarea tehnicilor tradiționale de prelucrare a lânii și a țesăturilor de interior din Botoșani.
În ultimii ani, a participat la activități desfășurate în Botoșani, Iași și alte localități, unde a fost invitată să prezinte meșteșugul, să țină demonstrații și să explice simbolurile pe care le folosește.
O viață dedicată stativelor
Astăzi, Aurica Cojocariu este una dintre cele mai importante țesătoare din nordul Moldovei. Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște ceea ce satul știa deja de zeci de ani: că prin mâinile ei trece nu doar firul, ci identitatea unei întregi comunități.
Ea este dovada vie că tradițiile nu pier dacă există oameni care să le ducă mai departe. În casa ei din Ungureni, războiul de țesut bate încă ritmic, ca o inimă veche, dar neobosită. -
Andrei Gheorghe – Olarul din Poiana și moștenirea ceramicii negre moldovenești
Originile unui meșteșug vechi
Andrei Gheorghe s-a născut la 24 martie 1938 în satul Poiana, comuna Deleni, județul Iași, într-o familie în care tradițiile locului aveau o forță aparte. Părinții săi, Neculai și Natalia Andrei, au crescut patru copii, iar meșteșugurile satului se învățau, ca în orice comunitate rurală de altădată, direct în gospodărie.
Poiana și Deleni nu sunt sate obișnuite: sunt două dintre cele mai vechi centre de ceramică din Moldova, cunoscute pentru vasele utilitare negre, nesmălțuite, realizate prin două arderi – una oxidantă și una reducătoare, tehnică ce conferă ceramicii culoarea specifică.
Aici a crescut Gheorghe, într-o lume în care roata olarului nu se oprea aproape niciodată, iar căruțele încărcate cu vase străbăteau cândva cătunele moldovenești.
Formarea unui meșter
A urmat patru clase la școala primară din sat, dar adevărata educație a primit-o în atelierul olarilor. Încă din copilărie a fost atras de lut și de roata care transforma pământul în obiecte folositoare. În comunitate circulă un principiu pe care îl repetă și astăzi: oala nu se face „din privire”, ci din cunoaștere, răbdare și experiență.
Acestea au fost temeliile formării sale ca meșter.
Ceramica din Poiana-Deleni a fost consacrată în întreaga regiune datorită unor olari celebri, între care Toader Nica ocupa un loc aparte. În acest mediu exigent și competitiv s-a format și Andrei Gheorghe, devenind, în timp, unul dintre ultimii și cei mai reprezentativi continuatori ai acestei tradiții.
Ceramica neagră – identitatea unei comunități
Vasele create de el sunt recunoscute prin culoarea gri închis și prin decorurile albe realizate cu var, numite „înflorături” sau „închistrituri”. Contrastul puternic dintre negru și alb conferă fiecărei piese un caracter sobru, dar elegant, ușor de recunoscut în gospodăriile moldovenilor.
Aceste vase au fost folosite generații la rând pentru apă, lapte, ciorbă, dar și în contexte rituale. Unele dintre cele mai căutate sunt „moșoaicele”, vase destinate pomenilor dedicate strămoșilor. În imaginarul local, combinația dintre negru și alb trimite la solemnitate, dar și la speranță, un echilibru simbolic care reflectă ciclul vieții.
Produsele realizate de Andrei Gheorghe au ajuns în colecții particulare și în muzeele etnografice din țară, devenind martori ai unei vetre de olari care, altfel, risca să se stingă odată cu timpul.
Atelierul și locul său în comunitate
Gheorghe a lucrat zeci de ani la roată. Cei care l-au întâlnit vorbesc despre răbdarea și rigoarea cu care modelează lutul, dar și despre felul în care explică tinerilor fiecare etapă a procesului.
În fiecare vară, atelierul lui primește vizitatori, copii și tineri care vor să înțeleagă cum ia naștere oala de Poiana. Fiecare dintre ei învață direct de la meșter, punând mâna pe lut, simțind rotația discului și descoperind tehnica veche de generații.
Prin aceste întâlniri, el a contribuit la formarea noilor generații din sat, transmițând un meșteșug aflat în prag de dispariție.
Târguri, expoziții și recunoașteri
Ani la rând, Andrei Gheorghe a fost o prezență constantă la târgul național de ceramică „Cucuteni 5000” de la Iași, eveniment ce reunește cei mai importanți olari ai țării. Vasele sale erau printre cele mai căutate, iar meșterul era privit cu respect de către specialiști și de către publicul larg.
Munca lui a fost recompensată prin numeroase premii și diplome oferite de instituții culturale și organizații de profil, confirmând calitatea și autenticitatea activității sale.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, la categoria prelucrarea lutului, recunoaștere ce marchează o carieră de peste șapte decenii.
Transmisia meșteșugului către viitor
Andrei Gheorghe a format generații de tineri, prin tabere de creație organizate în sat și prin îndrumarea directă oferită celor atrași de olărit. A împărtășit cu generozitate toate etapele meșteșugului și a rămas un reper pentru comunitate.
În Poiana, numele lui este rostit cu respect. În lipsa unor școli formale, el a devenit un „profesor” pentru cei dornici să ducă mai departe tradiția ceramicii utilitare moldovenești.
O viață dedicată lutului
Andrei Gheorghe este unul dintre ultimii mari olari ai Moldovei și un simbol al unei lumi în care lucrurile se făceau cu migală, responsabilitate și bucuria muncii bine făcute.
Prin vasele sale negre, decorate cu var, prin talentul transmis generațiilor tinere și prin rolul său în păstrarea identității locale, el rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al Moldovei. -
Ileana Hotopilă – Fata din Lupcina care a aprins lumina în ouă
O copilărie trăită în gospodăria de la munte
Ileana Hotopilă s-a născut la 29 martie 1961, în satul Lupcina, un cătun aflat la marginea pădurilor din comuna Ulma, în nordul Sucevei. A venit pe lume într-o familie numeroasă, în care munca începea devreme și în care tradițiile se învățau firesc, fără lecții, fără ceremonii, doar prin imitarea celor mari.
Tatăl, Simion, și mama, Elisaveta, erau gospodari adevărați, iar casa lor răsuna de vocile celor paisprezece copii. Într-un asemenea univers, fiecare mână era de folos, iar fiecare copil trebuia să știe ceva: să coasă, să țese, să împletească, să hrănească animalele, să curețe gospodăria.
La șapte ani, Ileana știa deja să coasă și să țese părți din cămășile femeiești. Învățase aceste gesturi ușor, așa cum învață un copil să respire, crescând într-o lume în care frumosul era făcut cu mâna, nu cumpărat.
Întâlnirea cu meșteșugul care o va defini
La zece ani, Ileana a descoperit încondeierea ouălor. În Lupcina trăia o femeie renumită pentru măiestria ei — mătușa Parasca. Era cunoscută în tot satul pentru ouăle sale împodobite cu o răbdare și o delicatețe aproape ritualică.
În fiecare zi, după școală, Ileana se abătea câțiva pași spre casa mătușii. Stătea lângă ea, îi privea mâinile, o ajuta cât putea, iar încet-încet ceara încinsă, chișița și băile de culoare au devenit prelungiri firești ale propriilor ei gesturi.
Primele motive le-a învățat la vârsta la care alți copii abia învățau tabla înmulțirii: calea răsucită, frunza stejarului, laba gâștii. Era fascinată de liniile care se nășteau din combinația dintre răbdare, foc, culoare și un strop de curaj.
În scurt timp, în sat se vorbea deja despre fetița care „știe ca bătrânele”.
O viață dedicată închistririi
Anii au trecut, iar meșteșugul nu doar că a rămas cu ea, ci s-a adâncit. Ileana Hotopilă s-a transformat într-o meșteriță ale cărei ouă se recunosc imediat: prin precizia desenului, prin echilibrul culorilor, prin finețea liniilor care parcă respiră.
Devenită adult, a participat la târguri ale meșterilor populari din întreaga țară: la Florii, la sărbători pascale, la expoziții de artă populară. A fost invitată să reprezinte Bucovina la evenimente culturale din marile orașe, fiind apreciată de etnografi, artiști plastici și iubitori ai tradițiilor.
Apoi, drumul ei a trecut hotarele țării. A dus meșteșugul în Olanda, Germania, Franța, Belgia, Austria, Bulgaria, Ucraina. A ajuns până în Statele Unite, unde a stat luni de zile pentru a le arăta străinilor cum se face un ou închistrit adevărat.
Indiferent unde mergea, lua cu ea aceeași simplitate, aceeași smerenie și o bucurie luminoasă de a arăta lumii ceva ce nu se poate învăța din cărți.
Ouăle ca formă de memorie
Ouăle închistrite ale Ilenei păstrează semne vechi, unele moștenite din generație în generație. Fiecare motiv are un rost: spirala e drumul vieții, frunza stejarului e puterea, laba gâștii e protecția, crucea e credința, iar liniile încrucișate sunt alegerile care ne schimbă destinul.
Pentru ea, oul nu este suport, ci univers.
Ileana nu încondeiază niciodată la întâmplare. Fiecare piesă trece prin mai multe băi de culoare, fiecare linie e trasată cu răbdare, fiecare motiv are un loc și o logică. Iar la final, oul devine poveste.
Ucenici, doruri și frustrări
De-a lungul anilor, Ileana și-a învățat fetele să încondeieze ouă. Apoi a inițiat treisprezece fete din clasa a VIII-a, într-o încercare de a da mai departe ceea ce ea însăși primise în copilărie.
Regretul ei este că doar trei dintre acestea au continuat meșteșugul după ce s-au măritat. Restul au renunțat, luate de vâltoarea vieții moderne, de lipsa de timp și de tentația lucrurilor rapide.
Ileana și-ar fi dorit să predea oficial în școala satului. Ar fi vrut să aibă ore de încondeiat, să facă din meșteșug o disciplină, să le dea copiilor din Lupcina șansa de a învăța ceva ce nu se poate găsi în manuale. Însă, neavând studii liceale, nu i-a fost permis.
Această rană a rămas în sufletul ei, dar nu i-a oprit dragostea față de meșteșug.
Recunoaștere și sens
Munca Ilenei Hotopilă a devenit cunoscută și în presă, și în mediul cultural. Oamenii au fost atrași nu doar de frumusețea ouălor ei, ci și de povestea unei femei care a crescut paisprezece copii lucrând cu ceară topită și culori, într-o lume în care timpul trebuie să se oprească pentru câteva ore ca să se nască un singur ou.
Titlul de Tezaur Uman Viu a venit ca o încununare firească. A confirmat ceea ce comunitatea din Ulma știa de mult: că Ileana Hotopilă este una dintre păstrătoarele autentice ale tradiției bucovinene.
O femeie și focul din mâinile ei
Astăzi, Ileana continuă să încondeieze ouă cu aceeași răbdare de altădată. În casa ei din Lupcina, chișițele stau aliniate pe masă, ceara se topește în vase mici de metal, iar culorile sunt mereu pregătite.
Nu lucrează niciodată mecanic. Fiecare ou trece prin ea. Fiecare linie e parte din viața ei.
În felul acesta, Ileana Hotopilă nu doar creează artă, ci păstrează o lume întreagă.
În mâinile ei, un ou devine lumină. -
Iosif Bordea – Cărbunarul din Muntele Rece și focul care nu se stinge
Un destin legat de munte
Iosif Bordea s-a născut la 18 iunie 1958 în Muntele Rece, un sat de munte din comuna Măguri Răcătău, județul Cluj. În această lume izolată și grea, unde iernile par mai lungi decât în restul țării, iar viața se învârte în jurul pădurii, al lemnului și al ritmurilor montane, copilul a crescut într-o familie mică, dar puternic ancorată în tradiție. Tatăl său, Iosif, era cărbunar, iar mama, Saveta, era casnică, dar prezentă în toate etapele vieții gospodărești.
În comunitatea din Muntele Rece, ocupațiile se transmiteau cu strictețe din tată în fiu. Nu exista o altă școală în afară de aceea a muncii, nici alt manual în afară de exemplul părintelui. Așa a învățat și Iosif meșteșugul cărbunăritului. Își amintește adesea că nu i-a fost pe plac la început, pentru că munca era extrem de grea: fum gros, zile întregi petrecute lângă bocșă, treziri în toiul nopții pentru a verifica arderea. Dar în timp, greul a devenit mândrie, iar mândria s-a transformat într-o viață întreagă petrecută alături de foc și de lemn.
Primele lecții și drumul spre meșteșug
În tinerețe a lucrat alături de tatăl și bunicul său, Nicolae. Cei doi i-au arătat cum se ridică o bocșă, cum se așază lemnul în conic, cum se acoperă cu frunze și pământ și cum se supraveghează arderea astfel încât lemnul să se transforme în cărbune fără să ardă complet.
Meșteșugul cere vigilență. De aceea, în fiecare noapte, cărbunarul trebuie să se trezească de câteva ori ca să vadă dacă focul nu scapă de sub control. Este o muncă de o răbdare colosală, în care nu există grabă, doar ritmul constant al fumului care iese din bocșă.
Așa a fost crescut Iosif Bordea: în tăcerea muntelui, în mirosul de fum și în disciplina care transformă lemnul în cărbune de calitate.
O viață de cărbunar
La maturitate, Iosif Bordea a devenit singurul cărbunar cu activitate constantă din zona Măguri Răcătău – Gilău. Este un rol care poartă cu sine responsabilitate, pentru că de focul bocșelor depind și meșteșugurile conexe, precum fierăriile de munte, și ele pe cale de dispariție.
Alături de soția sa, Ileana, Iosif a continuat munca neîntrerupt, ridicând bocșe în aproape toate anotimpurile. Cei care urcă la Muntele Rece îl găsesc adesea lângă una sau două bocșe fumegânde, lucrând cu o naturalețe dobândită în peste patruzeci de ani de practică.
Privindu-l, ai impresia că ridicarea unei bocșe este un gest simplu. Dar așa cum observă și specialiștii, această ușurință ascunde o experiență uriașă, formată din mii de ore de muncă și o viață întreagă dedicată meșteșugului.
Cei pe care i-a format
Pentru Iosif Bordea, meșteșugul nu este doar o ocupație, ci și o datorie față de comunitate. Și-a crescut cei nouă copii practicând această muncă, iar primii pe care i-a învățat „să facă cărbunare” au fost fiul său Daniel și fiica sa Maria.
În urmă cu câțiva ani, doi vecini din apropiere, Vasile și Florin Pleșa, s-au arătat dornici să învețe. Iosif i-a primit mai întâi în gospodăria sa, unde au învățat ajutându-l la lucru. Mai târziu a mers chiar el la casele lor pentru a-i îndruma direct. În prezent, cei doi se descurcă singuri, ducând mai departe această ocupație tradițională.
În 2021, un alt tânăr din sat, Tudor Chechedi, în vârstă de optsprezece ani, i-a devenit ucenic. Dragostea acestuia pentru tradițiile din zonă l-a convins pe Iosif că meșteșugul mai are încă viitor.
Recunoașteri și aprecierea celor care l-au studiat
Specialiștii în etnografie îl descriu ca pe un meșter exemplar. Vizitele repetate făcute de cercetători între 2020 și 2022 au arătat că Iosif Bordea ridică bocșe cu o ușurință rar întâlnită.
În toți acești ani, a avut mereu cel puțin una funcțională, semn că este căutat, că produce cărbune bun și că meșteșugul lui este încă viu.
Activitatea sa a fost recunoscută prin distincții oferite de instituții culturale, între care se numără Diploma de excelență acordată de Muzeul Etnografic al Transilvaniei în 2021 și Diploma de recunoștință primită în cadrul unui proiect cultural dedicat zonei montane din județul Cluj în 2020.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, consacrându-l astfel ca unul dintre ultimii mari cărbunari ai Munților Apuseni.
Un meșteșug rar, o viață întreagă
Iosif Bordea rămâne un reper pentru comuna Măguri Răcătău și pentru întreaga zonă montană a Clujului. Este omul care a păstrat aprins focul unei ocupații vechi, pe care mulți o credeau dispărută.
Viața lui este o poveste despre perseverență, despre rezistența unei comunități și despre modul în care un meșteșug dur și aparent neînsemnat devine esențial pentru identitatea locului.
În fumul bocșelor de la Muntele Rece se simte încă respirația unei tradiții vechi, iar numele lui Iosif Bordea rămâne legat definitiv de această lume în care lemnul și focul nu mint niciodată. -
Istvanfi Gheza – Olarul din Vama și dialogul cu lutul
Un copil născut în Ajun, într-o lume a focului și a lutului
Istvanfi Gheza s-a născut la 25 decembrie 1957 în satul Vama, județul Satu Mare, parcă predestinat unei vieți legate de foc. În ziua lui de Crăciun, satul era învăluit de zăpadă, dar în casa familiei Istvanfi era cald: cuptoarele pentru ars vasele funcționau aproape tot anul. Acolo a crescut un copil care nu învăța doar mersul, ci și ritmul roții de olar.
Tatăl său, Laszlo Istvanfi, era un cunoscut olar, iar mama, Ileana, se ocupa de decorarea ceramicii. Bunicul, Geza Pall, fusese și el olar, astfel încât Gheza reprezintă a treia generație consecutivă de meșteri. Cu alte cuvinte, olăritul nu a fost o alegere, ci un mediu natural în care a crescut, la fel de firesc precum învață alți copii să cânte sau să alerge.
La paisprezece ani, deja lucra cot la cot cu tatăl său. În 1972, cu o siguranță care i-a uimit chiar și pe cei din familie, a ridicat singur primele vase adevărate. De atunci, nu s-a mai oprit niciodată.
Tinerețea printre roți, lut și foc
Atelierul din Vama era locul în care copilăria lui Gheza se transforma încet în meserie. A văzut, de mic, cum lutul se frământă cu tălpile, cum se curăță și cum se aduce la consistența potrivită. A învățat cum se centrează bucata de pământ pe roată, cum trebuie întinsă, ridicată, subțiată, rotunjită.
Cuptoarele, adevărate uriașe de cărămidă, erau cele care dădeau viață vaselor. Gheza își amintește și acum emoția dinaintea deschiderii cuptorului, teama că focul ar fi putut fi prea puternic sau prea slab și ar fi stricat munca depusă cu zilele.
În Vama, olăritul era o ocupație respectată. Casele aveau încăperi întregi pline de vase, iar satul era cunoscut în tot județul pentru meșterii săi. Gheza a devenit, în timp, unul dintre cei mai apreciați dintre ei.
Atelierul propriu și fidelitatea față de meșteșug
Anii au trecut, iar Gheza a continuat să lucreze cu aceeași disciplină. Astăzi, are propriul atelier în satul natal, pe strada Ion Creangă. Este locul unde meșteșugul tradițional se împletește cu rigoarea modernă și unde vasele ies din mâinile lui cu o naturalețe care trădează decenii de practică.
Lucrează atât obiecte utilitare, cât și piese decorative. Păstrează formele tradiționale ale zonei, motivele geometrice și florale specifice ceramicii locale și acea simetrie pe care doar un meșter experimentat o poate menține fără efort.
Nu a abandonat niciodată tehnicile vechi. Fiecare vas este modelat manual, ridicat pe roata tradițională și ars în cuptor, după regulile străbunicilor lui.
Generațiile pe care le-a format
Gheza a transmis dragostea pentru lut propriilor copii. Fiica lui, Maria, este cea care continuă astăzi tradiția olăritului în familie. Lucrează cu aceeași dăruire, având atelier alături de tatăl ei. Fiul său, tot Gheza, a ales alt drum, dar nu s-a desprins complet de meșteșug: atunci când îl apucă dorul copilăriei, își așază mâinile pe roată și ridică un vas „de amintire”.
Pe lângă familia sa, Gheza Istvanfi a inițiat sute de copii. A fost invitat în școli, în centre culturale, în tabere de creație, în programe ale instituțiilor locale și ale ONG-urilor. Copiii au învățat de la el nu doar tehnica, ci și răbdarea, respectul față de material și bucuria lucrului făcut cu mâna.
Pentru Gheza, fiecare copil care a pus mâna pe lut este un posibil continuator al tradiției. Știe că nu toți vor rămâne olari, dar crede cu tărie că gestul în sine, chiar o singură dată, poate aprinde în cineva o scânteie.
Un meșter recunoscut și respectat
Participarea lui Gheza la târguri și festivaluri este constantă. A fost prezent an de an la Zilele orașului Negrești Oaș, Satu Mare, Tășnad, Carei, dar și la celebrul Târg al Olarilor din Sibiu, cel mai vechi eveniment de profil din România.
A expus la târgurile de turism din București, Paris și Viena, ducând ceramica din Vama în fața unui public internațional. De fiecare dată, oamenii au remarcat talentul, modestia și tehnica lui impecabilă.
Pentru munca sa a primit numeroase distincții. A fost numit „Luminător al satelor”, a primit diplome de excelență și recunoașteri culturale din partea instituțiilor din Satu Mare. Toate aceste aprecieri reflectă statutul lui special în comunitate: un meșter care nu doar creează, ci inspiră.
O mărturie despre meșteșug și condiția umană
Cei care au urmărit felul în care Gheza lucrează vorbesc despre o simbioză perfectă între om și material. În mâinile lui, lutul pare viu.
Modelarea lui este o negociere tăcută: nu forțează materialul, ci îl ascultă, îl îmblânzește, îi cunoaște limitele. Iar deschiderea cuptorului este mereu un moment sacru, cu același amestec de teamă și bucurie — pentru că meșterul știe: focul nu iartă.
Este poate motivul pentru care cei care l-au studiat spun despre el că lucrează „într-un refugiu din fața vremurilor moderniste”. Pentru Gheza, tradiția nu e trecut, ci prezent. Un mod de a rămâne om într-o lume grăbită.
Un Tezaur Uman Viu al lutului
Astăzi, Gheza Istvanfi este considerat unul dintre ultimii mari olari ai Vămii. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă ceea ce satul știa de mult: că în mâinile acestui om se păstrează nu doar un meșteșug, ci și o parte din identitatea locului.
În atelierul lui, roata nu se oprește aproape niciodată. Lutul continuă să se lase transformat, iar vasele ies cu aceeași frumusețe liniștită, care nu se învechește niciodată. -
Liviu Balâc – Iconarul care a învățat tăcerea lemnului
Copilăria în Delta Dunării și primele gesturi ale icoanei
Liviu Balâc s-a născut la 20 martie 1963 în Tulcea, într-o familie în care îndemânarea și sensibilitatea artistică erau prezențe firești. Tatăl, originar din Chilia Veche, era chelner de profesie, iar mama, născută în Murighiol, era casnică, dar deține un rol esențial în destinul fiului: ea a fost prima care i-a pus pensula în mână. În casa lor, icoana pe lemn nu era doar un obiect de cult, ci o prelungire a credinței și a tradiției locale.
De la mama sa a învățat primele principii ale picturii de icoane, încă din copilărie, deprinzând tehnica, dar mai ales respectul pentru rânduiala acestui meșteșug. În aceeași perioadă, atmosfera orașului Tulcea, cu ritmurile sale așezate și cu tradițiile ortodoxe puternic înrădăcinate, a format cadrul în care sensibilitatea lui artistică a prins contur.
Formarea tehnică și intrarea în lumea iconarilor
A urmat Liceul Industrial de Marină din Tulcea, unde s-a calificat ca electromecanic naval, dar dorința de a picta icoane nu l-a părăsit. Pasiunea i-a fost atât de puternică încât, în 1983, a reușit să intre în atelierul de pictură pe lemn al Cooperativei „Delta”, unul dintre puținele locuri din acea perioadă unde se lucra după tehnicile tradiționale ale iconarilor.
Timp de un an a deprins acolo modul corect de preparare a lemnului, șlefuirea atentă a stratului de preparație, aplicarea foiței de aur, construcția compoziției și pictarea cu tempera, respectând canoanele bizantine.
Această perioadă i-a marcat definitiv parcursul profesional. A înțeles că icoana nu este doar artă, ci o disciplină spirituală, iar iconarul este chemat să transpună, cu fidelitate și rigoare, o tradiție veche de secole.
Anii de discreție și maturizarea artistică
În timpul regimului comunist, pictarea icoanelor era restricționată, astfel că Liviu Balâc a continuat să lucreze doar pentru prieteni și cunoscuți. Acești ani, deși dificili, au avut un rol paradoxal: l-au obligat să aprofundeze tehnica în tăcere, fără presiunea publicului, și să își formeze un stil personal.
După 1989, odată cu libertatea religioasă, a început să studieze în mod serios erminiile – manualele iconarilor – precum și literatura de specialitate referitoare la stilurile iconografice românești, athonite și slave. A vizitat colecții muzeale și episcopale pentru a compara compoziții, fețe, cromatici și proporții.
Acest proces de autoformare continuă l-a transformat într-un iconar complet, capabil să îmbine tradiția canonică cu o viziune artistică matură.
Atelierul din Buzău – un spațiu al lucrului și al tăcerii
După 2005, s-a stabilit la Buzău, unde și-a amenajat propriul atelier. Aici a intrat într-o perioadă de creație intensă, în care fiecare icoană era privită ca o etapă spre desăvârșire. Vorbește adesea despre sentimentul pe care îl avea după ce termina o lucrare: convingerea că mai are încă ceva de învățat.
În atelierul său, lemnul este pregătit cu aceeași metodă tradițională învățată în tinerețe. Operațiunile de preparare, aplicarea desenului, pictarea și finisarea finală sunt realizate fără compromisuri. Pentru Liviu Balâc, icoana nu este produs, ci proces; nu este obiect, ci mărturie.
Temele picturale și universul spiritual
Lucrările sale acoperă atât iconografia clasică a Maicii Domnului cu Pruncul – în variante slave și athonite –, cât și scene din Patimile Mântuitorului, chipuri ale sfinților militari precum Gheorghe, Teodor și Dimitrie, reprezentări ale Arhanghelilor Mihail și Gavriil și ale Sfântului Ioan Botezătorul.
Dintre toate însă, icoanele prăznicar sunt cele care îi pun cel mai mult în valoare rigoarea tehnică. Acestea, prin complexitatea lor teologică și iconografică, solicită un nivel ridicat de cunoaștere. Liviu Balâc reușește să le lucreze cu o armonie între detaliu și compoziție care arată nu doar măiestria sa, ci și capacitatea de interpretare a textului sacru.
Prezențe publice și apreciere profesională
De-a lungul anilor, Liviu Balâc a participat la numeroase târguri și expoziții de artă populară: la Muzeul Astra din Sibiu, la Muzeul Național al Satului din București, la târgurile OMNIA și CREART, la evenimente din Ploiești, București și alte orașe din țară.
A expus în contexte diverse, aducând în fața publicului un meșteșug care cere disciplină, atenție și o raportare profundă la patrimoniul spiritual românesc.
Aparițiile sale au fost prezentate și în presa națională, în materiale de televiziune și în reportaje care au subliniat valoarea icoanelor pe lemn lucrate de el.
Învățător și formator pentru tinerii iconari
În ultimul deceniu, Liviu Balâc a devenit unul dintre meșterii chemați an de an la tabăra „Vara pe uliță”, organizată de Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Aici le arată copiilor și adolescenților cum se pregătește lemnul, cum se aplică foița de aur și cum se construiește o compoziție iconografică.
La Buzău, desfășoară ateliere de pictură pentru elevii Școlii Gimnaziale „Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu” și pentru copiii reuniți la Catedrala Copiilor „Sfântul Sava”.
Prin această activitate, și-a transformat atelierul într-un spațiu de formare, unde meșteșugul se transmite fără grabă, în dialog direct cu cei care îl descoperă.
Un creator al tradiției iconare românești
Liviu Balâc reprezintă astăzi unul dintre cei mai importanți iconari din spațiul românesc. A primit titlul de „Tezaur Uman Viu” în 2022, recunoaștere care încununează decenii de muncă și fidelitate față de canonul icoanei.
Prin rigoare, disciplină și credință, el a reușit să păstreze vie metoda tradițională a picturii pe lemn, o artă în care tehnica și spiritualitatea se întâlnesc într-un echilibru delicat.
Pentru cei care îi cunosc lucrările, icoanele lui Liviu Balâc sunt mai mult decât obiecte. Sunt urme ale unei vieți dedicate unei tradiții care, prin el, continuă să lumineze. -
Margareta Nagy – Femeia care a îmblânzit pănușile de porumb
Rădăcini într-un sat al meșteșugarilor
Margareta Nagy s-a născut la 27 decembrie 1948 în satul Chendu, din comuna Bălăușeri, un loc unde porumbul nu era doar hrană, ci și materie primă pentru un meșteșug unic: împletitul pănușilor. A crescut într-o familie în care lucrul cu mâinile era firesc și respectat. Tatăl, Ioan Rosonczi, lucra lemnul cu pricepere, iar mama, Ecaterina, era cunoscută în sat pentru împletiturile ei fine din foi de porumb.
În această casă, Margit – cum îi spuneau cei dragi – a învățat încă de la doisprezece ani să atingă pănușa cu răbdare și delicatețe. Mama a fost prima ei învățătoare, iar atelierul lor de familie era, de fapt, o odaie simplă, încălzită de povești și de mirosul pănușilor uscate.
Drumul unei fete de doisprezece ani spre meșteșug
În satul Chendu, împletitul pănușilor se făcea în anotimpuri: iarna, în case și la șezători, vara, sub umbra porților. Femeile împleteau fără grabă, transformând un material umil în obiecte utile sau decorative.
Margareta s-a prins repede în ritmul lor. Învăța noaptea după ce își făcea lecțiile, sculptând din fâșii subțiri de pănușă primele flori, primele împletituri, primele forme care semănau a coșuri.
La optsprezece ani, meșteșugul ei era atât de bine conturat încât a fost trimisă în satele din sudul țării să-i învețe pe alții cum se lucrează pănușa. A fost o experiență care i-a dat încredere, iar oamenii o priveau cu uimire: o tânără venită din Ardeal să împărtășească un meșteșug rar, atât de diferit de împletiturile cunoscute acolo.
De la șezători la cooperativă
La douăzeci și patru de ani, Margareta a fost angajată la Cooperativa Meșteșugărească din Sighișoara. Alături de patruzeci de femei din Chendu, lucra zilnic la comenzi diverse. Făcea coșuri pentru pâine, cutii pentru suveniruri, suporturi pentru linguri sau sticle, covorașe, jucării și alte obiecte lucrate pentru a ajunge în magazine din toată țara.
Mâinile ei lucrau repede și precis. Fiecare obiect purta amprenta ei: împletitură compactă, motive echilibrate, curățenie în execuție și inventivitate în model.
Primul magazin de prezentare din Chendu
După 1990, Margareta a îndrăznit să facă un pas pe care nimeni din sat nu-l mai făcuse. A deschis primul magazin de prezentare chiar la șosea, profitând de faptul că Chendu se afla pe drumul E60. Turiștii opreau să cumpere obiectele ei, atrași de culorile calde și de perfecțiunea împletiturii.
În scurt timp, magazinul a devenit un reper local. Succesul Margaretei i-a inspirat și pe alți meșteri din sat să își amenajeze propriile puncte de vânzare. Chendu a prins viață, transformându-se într-o mică localitate-marcă, recunoscută pentru florile din pănuși și pentru obiectele unicat, create acasă.
Meșteșugul pănușilor – de la natură la artă
Pănușa de porumb, deși pare material simplu, cere atenție și pricepere. Margareta a dus tehnica tradițională la nivel de artă. Știa exact cum să usuce foile la soare, cum să le trateze cu fum de sulf pentru a nu mucegăi, cum să le înmoaie, să le taie și să le răsucească.
Fâșiile înguste, lucrate fir cu fir, deveneau urzeală și bătură, fixate pe un șablon de lemn cu cuie. Acolo începea magia: răsuciri delicate, ajururi fine, structuri elaborate care dădeau naștere coșurilor, coronițelor și florilor.
Pentru culori, apela la plante: frunze de nuc pentru maro, fructe de soc pentru violet, foi de ceapă pentru roșu închis. Niciun pigment artificial nu i se părea potrivit — natura îi era laboratorul de creație.
De-a lungul anilor, a realizat peste cinci sute de modele de flori, niciunul identic cu altul. Erau piese vii, inspirate din lumea reală, dar traduse în material vegetal cu totul special.
O familie care continuă meșteșugul
În casa Margaretei, pănușile sunt peste tot: legate în snopi, sortate pe culori, puse la uscat, pregătite pentru lucru. Întreaga familie a fost prinsă în acest univers vegetal. Soțul ei, Mihai Nagy, i-a fost alături în toate etapele, iar fiul și nora au preluat la rândul lor meșteșugul.
Astfel, ceea ce începuse cândva mama Ecaterina a devenit tradiția unei familii întregi, în trei generații.
Recunoașterea unui meșter rar
În 1993, Margareta a participat pentru prima dată la un târg național, la Muzeul Satului din București. De atunci, expozițiile și târgurile s-au succedat fără pauză. Munca ei a fost admirată în Sibiul meșterilor populari, la Tulcea, Suceava, Târgu Mureș, la festivaluri internaționale și chiar peste ocean.
A primit numeroase distincții, între care și o diplomă din partea Smithsonian Folklife Festival din Washington, semn al valorii universale a creațiilor sale.
Produsele ei au ajuns în SUA, Germania, Belgia, Franța, Anglia, Austria, Slovacia, Ungaria, Noua Zeelandă și chiar în Africa. O lume întreagă i-a cunoscut florile.
Un Tezaur Uman Viu al Mureșului
Margareta Nagy este astăzi considerată una dintre cele mai importante creatoare de împletituri din pănuși din România. A reușit să transforme un meșteșug local într-o artă recunoscută internațional, păstrând totodată simplitatea și modestia cu care a început.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este doar o distincție, ci o certitudine: prin mâinile ei trece sufletul unui sat întreg.
În Chendu, în curtea casei ei, pănușile foșnesc la fel ca altădată. Iar Margareta — Margit, cum o strigă cei dragi — continuă să le dea viață, cu aceeași frumusețe calmă cu care mama ei a învățat-o odinioară. -
Maria Băbu – Băcița Mărioara de la Stâna Ștefanu
Rădăcini în lumea oierilor
Maria Băbu s-a născut la 17 martie 1960 în satul Jieț, aparținând orașului Petrila, într-o familie de mici oieri jieni, cunoscuți și sub numele de momârlani. Părinții ei, Nicolae și Maria Nemeș, trăiau din muncă la munte, având turme de oi și un stil de viață legat de ritmurile naturii.
Primele lecții de gastronomie ciobănească le-a primit de la bunica din partea tatălui, originară din Poiana Sibiului, o veche vatră pastorală. De la ea a învățat cum se încheagă laptele, cum se pregătește brânza, cum se fierbe balmoșul la ceaun și cum se face tocana de oaie, mâncarea de rezistență a ciobanilor. În această lume, gustul nu era un capriciu, ci rezultatul direct al felului în care era trăită fiecare zi.
O familie de oieri și drumul spre Ștefanu
În 1978, Maria s-a căsătorit cu Gheorghe Băbu, cioban ungurean din Novaci. Căsătoria a unit două lumi pastorale aparent diferite, dar înrudite prin aceeași relație cu muntele. Ea venea dintr-o familie de oieri jieni, el dintr-o familie de ungureni, cu tradiție la stână.
Împreună, au hotărât să-și trăiască viața lângă oi și să ducă mai departe meșteșugul vechi al păstoritului. Așa au ajuns pe Muntele Ștefanu, în zona de creastă a Carpaților, deasupra Transalpinei. Acolo au ridicat stâna care avea să devină „Stâna Ștefanu”, locul unde astăzi mii de oameni vin să guste bucătăria lor.
Două tradiții într-o singură bucătărie
Gastronomia Mariei Băbu poartă amprenta celor două comunități din care provine. Din familia de la Jieț a păstrat modul de a găti balmoșul, brânzeturile, laptele covăsât, jintița și scloiul de oaie. De la soțul ei și de la socrii ungureni a preluat felul de a pregăti tocana de oaie și modul de organizare a stânii.
La Jieț, sloiul de oaie se făcea din carne fără os, fiartă și conservată în grăsimea proprie, uneori cu ceapă. La Novaci, tocana de oaie se pregătea în alt fel: bucăți mari de carne, cu os, fierte îndelung doar cu apă și sare, în ceaun de tuci, până când carnea se frăgezește, iar sosul capătă gustul intens al cărnii. Maria a preluat această tehnică și a dus-o la perfecțiune.
În tinerețe, a prins încă un obicei vechi: conservarea tocanei în burta oii, asemenea tobei. Ciobanii pregăteau astfel hrana pentru perioada de iernat, când turmele erau plecate departe de casă. Aceste gesturi, repetate ani la rând, au rămas parte din memoria ei culinară.
Bucate ajunse embleme
De-a lungul timpului, unele dintre preparatele Mariei Băbu au fost recunoscute oficial. Tocana de oaie a fost atestată ca produs tradițional, iar apoi tăiețeii de casă au primit aceeași recunoaștere. Pe lângă acestea, numeroase produse realizate la stână – telemea de oaie, brânză de burduf, bulz ciobănesc, scloi de oaie, pastramă, lapte covăsât, jintiță, unt bătut la putinei, siropuri și dulcețuri din fructe de munte – sunt certificate ca produse montane.
Fiecare rețetă este lucrată în spiritul vechi: laptele este muls dimineața și seara, brânza se face la fața locului, în putini sau bărbânțe de lemn, iar mâncărurile se fierb la foc de lemne, în ceaune grele, așezate direct pe vatră.
Stâna Ștefanu – loc de popas și de învățătură
Stâna de pe Muntele Ștefanu a devenit, în timp, un punct de reper pe Transalpina. Ceea ce la început era doar o stână de munte, cu strictul necesar pentru păstori, s-a transformat într-un loc de popas pentru cei care traversează drumul.
Turiștii vin să mănânce balmoș, să guste tocana și să vadă cum arată o stână adevărată. Nu găsesc farfurii sofisticate, ci castroane și bliduri simple, porții mari, gusturi curate și o atmosferă care păstrează ceva din stilul de viață al ciobanilor. Maria este prezentă peste tot: supraveghează ceaunele, vorbește cu oaspeții, explică rețetele, povestește despre munte și despre drumurile de altădată.
Transmiterea meșteșugului
Pentru Maria Băbu, bucătăria nu este doar meserie, ci și responsabilitate față de cei care vin după ea. Le-a transmis copiilor și nepotului toate rețetele pe care le știe. I-a învățat cum se pregătește laptele, cum se păstrează brânza, cum se dozează sarea, cât trebuie lăsată la fiert carnea pentru tocana de oaie, când se pune mălaiul în balmoș și cât se bate untul în putinei.
Nu are secrete față de cei din familie, ci doar o singură condiție: să nu renunțe niciodată la calitate. Pentru ea, compromisul în gust înseamnă trădarea tradiției.
Recunoaștere și rolul în comunitate
Munca ei a fost remarcată și în afara stânei. A primit diplome și distincții pentru contribuția la promovarea gastronomiei tradiționale și a fost numită Ambasador al Zonei Montane. Presa locală și națională a prezentat de multe ori povestea Băciței Mărioara, iar imaginea ei a devenit sinonimă cu Transalpina și cu bucătăria ciobănească autentică.
Titlul de Tezaur Uman Viu a venit ca o confirmare a rolului ei de păstrătoare a unei culturi gastronomice care, fără oameni ca ea, s-ar fi pierdut sau ar fi fost diluată.
Un destin legat de munte și de gust
Astăzi, Maria Băbu este mai mult decât o gazdă la stână. Este o figură centrală a identității montane din această parte a țării. A transformat o stână obișnuită într-un loc al memoriei și al gustului, unde vizitatorii nu vin doar să mănânce, ci să înțeleagă cum trăiesc oamenii muntelui.
Prin felul în care gătește, prin seriozitatea cu care respectă rețetele vechi și prin generozitatea cu care le transmite mai departe, Băcița Mărioara de la Stâna Ștefanu rămâne una dintre cele mai puternice voci ale gastronomiei pastorale românești. -
Ilyés Mihály – Olarul din Corund și respirația lutului
Copilăria petrecută lângă roata olarului
Ilyés Mihály s-a născut la 10 februarie 1954 în Corund, unul dintre cele mai prolifice centre de ceramică din Transilvania. A crescut într-o familie în care olăritul era nu doar o meserie, ci o tradiție de sânge, transmisă din generație în generație. Bunicii lui lucrau lutul, părinții la fel, iar pentru el, atelierul era un fel de a doua casă.
La vârsta la care un copil abia prinde curaj să modeleze o minge din plastilină, Mihály frământa lutul adevărat, cu mirosul lui umed și textura care se lăsa învinsă doar de mâini sigure. La patru-cinci ani știa deja cum se pregătește materia, iar la paisprezece ani ridica singur vase la roată. Tata îl supraveghea discret și intervenea doar când era nevoie. În rest, îl lăsa să învețe din propriile greșeli — așa cum o făcuseră toți bărbații din neamul lor.
În Corund, tradiția era împărțită clar: bărbații modelau, femeile decorau. Mihály a crescut cu această rânduială, învățând de la tată cum să dea formă lutului și de la mama cum să-i dea suflet.
Formarea unui meșter într-un sat de olari
Tinerețea lui Mihály a fost o înșiruire de zile petrecute în atelier. Lutul venea pe atunci din hotarul satului, din locuri bine cunoscute de olari, unde pământul avea calitatea potrivită pentru ceramică. Era un efort fizic considerabil: lutul trebuia cărat acasă, lăsat la „dospit”, frământat cu piciorul, curățat de impurități, iar abia apoi putea fi urcat pe roată.
Mihály a învățat toate aceste etape, iar roata, fie tradițională, fie mecanică, i-a devenit un instinct. Pentru el, modelarea unui vas — fie cană, ulcior, farfurie, oală mare pentru sarmale sau clopoței decorativi — era un dialog între mâini și materie. Nu se grăbea niciodată. Vasele bune nu se ridică în viteză, ci în ritmul lor.
Atelierul în care tradiția se întâlnește cu modernitatea
De-a lungul anilor, lucrul s-a schimbat. Lutul nu se mai ia din hotar, ci se cumpără din fabrici specializate, unde este mai curat și mai sigur pentru consum. Coloranții și smalțurile sunt ecologice, iar arderea se face și în cuptoare electrice, fără riscurile fumului sau ale temperaturilor instabile.
Mihály nu a privit aceste schimbări cu suspiciune. Le-a înțeles utilitatea, le-a integrat, dar fără să renunțe la esențial. Vasele lui poartă încă forma, ornamentica și cromatica veche, împletite cu detalii moderne care dau subtilitate.
În familia lui, decorarea vaselor rămâne tradiție feminină. Soția sa, Rozalia, și fiicele — Enikő și Helga — desenează cu pensule din păr de veveriță, folosesc cornul de ceramică cu pană de gâscă pentru motive fine și culori specifice Corundului. Uneori, adaugă influențe săsești sau motive inspirate din vechile colecții de modele transilvănene.
În atelierul lor, ceramica nu este doar obiect utilitar, ci punte între epoci.
Drumul olăritului prin lume
Mihály a participat la numeroase târguri de ceramică din țară: la Sibiu, la Iași, la evenimente dedicate tradiției, dar și la festivaluri unde olarii gătesc în oale de lut, ducând tradiția încă un pas mai departe. Târgul „Cucuteni-5000” a fost unul dintre locurile unde a fost remarcat în mod repetat, iar la Sibiu, la Târgul Olarilor, a primit diplome de excelență pentru calitatea estetică a ceramicii sale.
Nu s-a limitat însă la spațiul românesc. Vasele lui au ajuns în colecții private, în muzee, în târguri internaționale, iar demonstrațiile sale la roată au atras public din toate colțurile lumii.
Un meșter care formează oameni
Mihály Ilyés nu este doar un olar care produce și vinde. Este un meșter care arată cu generozitate cum se modelează un vas, cum se simte lutul bun, cum se taie vasul de pe roată cu firul de gută.
Pe lângă propriii copii — ambii învățați să continue tradiția —, Mihály a inițiat numeroși vizitatori, elevi și curioși. Îi place să demonstreze, să explice, să pună omul lângă el la roată. Pentru el, meșteșugul nu se păstrează prin tăcere, ci prin împărtășire.
Vocea specialiștilor și recunoașterea comunității
Cei care l-au observat în atelier spun că Mihály păstrează spiritul ceramicii tradiționale, chiar dacă folosește tehnologii moderne. Ceea ce contează este fidelitatea față de formă, ornament și sens — și pe acestea le duce mai departe cu rigoare.
Comunitatea îl consideră un creator autentic și unul dintre cei care au menținut Corundul pe harta olăritului tradițional. Este invitat an de an la manifestări culturale, iar autoritățile locale văd în el un reper identitar, un păstrător de patrimoniu viu.
Titlul de Tezaur Uman Viu a consfințit o realitate demult cunoscută: Mihály Ilyés este unul dintre ultimii mari olari ai Transilvaniei care încă trăiesc între lut și foc cu aceeași bucurie de copil.
Un meșteșug care nu obosește niciodată
Astăzi, în atelierul din Corund, roata olarului încă se învârte. În jurul ei, se simte aceeași liniște de altădată, aceea a unui meșteșugar care pune în fiecare vas un strop din trecut și un strop din viitor.
Pentru Mihály, olăritul nu este profesie, ci moștenire. Este un fel de a trăi în care timpul nu se scurge grăbit, ci se modelează, se netezește, se coace în cuptor și se întărește în fiecare vas pe care îl lasă în lume. -
Neculai Comăneciu – Meșterul din Cașin și poarta care ține satul laolaltă
Copilăria unui băiat cu briceagul în buzunar
Neculai Comăneciu s-a născut la 20 februarie 1933 în satul Cașin, județul Bacău, într-o familie simplă, în care munca pământului și viața așezată erau lege. Tatăl, tot Neculai, era agricultor, iar mama, Victoria, ținea gospodăria.
Încă din copilărie, băiatul avea o pasiune neobișnuită pentru lemn. Avea doar douăsprezece ani când a impresionat școala cu îndemânarea sa. Într-o zi, profesoara de lucrări practice le-a cerut elevilor să creeze, fiecare, un obiect în miniatură. Fetele urmau să coasă sau să împletească, băieții să cioplească.
Nicolae – cum îl striga toată lumea – a făcut un război de țesut în miniatură, după modelul celui la care lucra mama sa. Profesorul a refuzat să creadă că el este autorul și a bănuit că tatăl i-ar fi făcut lucrarea. Atunci, copilul, cu un curaj firesc, i-a spus simplu: „Pot face unul numai cu briceagul, acum.”
Demonstrația pe care a făcut-o în curtea școlii, în fața mai multor profesori, a înlăturat orice îndoială. De atunci, nimeni nu a mai subestimat mâna lui sigură.
Ucenicia nevăzută și drumul spre porțile monumentale
După terminarea celor șapte clase, Nicolae nu a părăsit satul. A rămas acolo și a învățat tâmplăria, o meserie care avea să-l însoțească toată viața. Lucrul cu lemnul îi venea firesc, iar tehnica sculpturii o deprinsese odată cu jocul din copilărie.
Pe la începutul secolului al XX-lea, în Cașin apăruseră porțile monumentale cu trei stâlpi, un element arhitectural care a devenit repede semnul de prestanță al gospodăriilor înstărite. Doar poarta mică era acoperită, pe unde treceau oamenii; cea mare, destinată carului încărcat, rămânea descoperită.
Fiind un sat de cărăuși, Cașinul avea oameni care își permiteau să comande asemenea porți, iar meșterii sculptori erau la mare căutare.
La optsprezece ani, Nicolae a hotărât să-și încerce norocul și să facă singur o poartă mare, cu trei stâlpi și acoperiș în două ape. Avea deja mâna formată, iar lucrul a ieșit atât de bine, încât a devenit imediat cunoscut în sat. Aceea a fost prima lui poartă și începutul unei cariere de peste șapte decenii.
Arta stâlpilor sculptați
În timp, Nicolae s-a specializat în sculptura stâlpilor de poartă. Motivul funiei, rozeta solară, steaua, rombul, florile centrale – toate aceste simboluri tradiționale erau lucrate cu migală, uneori zile întregi pentru un singur element. Poarta trebuia să transmită ceva despre omul care locuia dincolo de ea: statornicie, rânduială, demnitate.
Lucrările lui au ajuns nu doar în Cașin, ci și în satele Poieni, Bogata și Buciumi. Fiecare comandă era o provocare, iar meșterul lucra cu aceeași atenție, fie că ridica o poartă pentru un consătean, fie pentru o instituție importantă.
Inovația care a schimbat satul
La un moment dat, Nicolae a avut o idee care avea să definească meșteșugul local pentru generații. Observând modul în care stâlpii de beton erau turnați în cofrag, a adaptat procesul la porțile tradiționale. A creat un cofrag din lemn sculptat, care reproducea motivele tradiționale.
Prin turnarea betonului în această matriță, se obțineau stâlpi identici cu cei din lemn, dar mult mai rezistenți, adaptați gospodăriilor moderne.
Într-un sat care creștea și se transforma, această soluție a devenit salvatoare. Porțile din beton podoabă au păstrat estetica veche, dar au rezistat mai bine în timp.
Astfel s-a născut „generația a patra” de porți din Cașin, model care avea să domine peisajul satului vreme de mai bine de cincizeci de ani.
Ucenicii și moștenirea
Nicolae Comăneciu nu a lucrat niciodată doar pentru el. De-a lungul timpului, a format șapte ucenici, bărbați din zonă care au ajuns la rândul lor meșteri pricepuți. Unii au lucrat alături de el ani de zile, alții și-au deschis propriile ateliere, ba chiar au ajuns să-i facă „concurență”, semn că măiestria învățată era solidă.
Și astăzi, când în multe sate din România porțile monumentale dispar, în Cașin numărul lor a crescut datorită muncii acestui meșter. Nicolae însuși a realizat optzeci și cinci de porți, un număr impresionant pentru un singur om.
Un sat transformat de mâna unui singur meșter
Munca lui Nicolae a schimbat fața localității. Porțile monumentale au devenit semn distinctiv al Cașinului, iar frumusețea lor a atras atenția specialiștilor.
Localitatea a fost inclusă în rutele turistice dedicate satelor cu arhitectură tradițională și a primit distincția „Cele mai frumoase sate din România”.
Pentru priceperea lui, pentru rolul său în păstrarea identității arhitecturale și pentru modul în care a transmis meșteșugul mai departe, Nicolae Comăneciu a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Un creator al porții ca simbol
Astăzi, la o vârstă înaintată, Nicolae Comăneciu rămâne una dintre figurile emblematice ale Bacăului. În satul Cașin, oamenii încă îl strigă Nicușor și îl salută cu respect. Pentru ei, el este omul care a dat satului un chip.
Prin porțile pe care le-a creat, a sculptat în lemn și piatră povestea unei comunități. Fiecare stâlp, fiecare acoperiș de poartă, fiecare motiv repetat cu migală poartă o parte din sufletul lui.
Nicolae Comăneciu nu a fost doar un meșter în lemn. A fost arhitectul tăcut al unui sat întreg, un om care a înțeles că o poartă nu este doar o intrare, ci un semn de identitate. -
Nicolae Bacea – Cojocarul din Tureac și lunga poveste a pieptarelor de pe Valea Bârgăului
Rădăcini și începuturi
Nicolae Bacea s-a născut la 30 noiembrie 1943 în Mureșenii Bârgăului, într-o familie numeroasă, cunoscută în sat prin poreclele „Țolan” și „Țolănica”, transmise de la tatăl său, tâmplar de meserie, și de la mama sa, țesătoare. Într-o gospodărie în care se lucra cu lemnul, cu lâna și cu țesăturile, Nicolae a crescut văzându-și părinții lucrând manual zi de zi.
Era un copil firav, motiv pentru care tatăl său a decis să-l trimită să învețe cojocărie la un prieten de familie. Acolo a petrecut un an, într-o perioadă în care munca ucenicului însemna treburile casei, nu tehnica meșteșugului. Doar iarna, când stăpâna îl lăsa să toarcă, mai reușea să observe câte ceva din tainele prelucrării pieilor. Cu toate dificultățile acelui început, și-a însușit primele etape ale meseriei.
Dorul de a înțelege cum se fac cojoacele l-a însoțit constant. A urmărit cu atenție fiecare gest al celor care lucrau pielea și a încercat mereu să prindă orice detaliu pe care nu era lăsat să îl învețe direct. Așa a început drumul lui într-un meșteșug care avea să-i definească întreaga viață.
Primii ani de lucru și conturarea meșteșugului
Nicolae Bacea a realizat primul pieptar la vârsta de cincisprezece ani. A fost un moment pe care l-a privit ca pe o confirmare a faptului că, deși nu a avut parte de o ucenicie clasică, simțul și răbdarea îl pot duce pe drumul corect. A lucrat vreme de zeci de ani în atelierul său din Tureac, transformând meșteșugul cojocăritului într-o adevărată formă de artă.
Pieptarele sale sunt recunoscute pentru rigoare, pentru broderiile fine și pentru cromatica specifică Văii Bârgăului. Respectă modele vechi, dar le lucrează cu mâna sigură a unui meșter ajuns la maturitate artistică. Piesele create de el cuprind o varietate de tipuri: pieptare de sărbătoare deschise în față, pieptare înfundate cu bumbi laterali, pieptare ciobănești albe sau cu lâna în afară, pieptare de lucru fără motive ornamentale, precum și cojoace lungi sau trei sferturi, realizate pe fond negru sau maro.
Broderia este caracteristica definitorie a lucrărilor sale: motive florale, trifoaie, combinații de mătase neagră pe fond alb sau culori vii pe piele închisă. Totul este executat manual, cu o răbdare formată în decenii de practică.
Atelierul – un spațiu al răbdării și al tradiției
Casa și atelierul lui Nicolae Bacea din Tureac au devenit un reper cultural. Cei care îi trec pragul descoperă nu doar un meșter, ci și un povestitor al tradiției. În încăperile pline de pieptare, cusături și unelte, se simte atmosfera satului de altădată, în care meșteșugurile nu erau doar profesii, ci esența vieții comunitare.
Nicolae Bacea a trăit în comuniune cu natura, așa cum o arată fiecare etapă a muncii sale. Pielea trebuie pregătită, spălată, întinsă, tăiată, iar apoi lucrată în ritm domol, fără grabă. Fiecare cusătură cere atenție și răbdare. În spatele obiectelor sale se află nu doar tehnică, ci și o disciplină interioară, un respect autentic pentru frumusețea lucrului manual.
Prezență la târguri și recunoaștere profesională
De-a lungul anilor, Nicolae Bacea a participat la târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară și manifestări culturale din țară și din străinătate. Piesele realizate de el au atras atenția publicului datorită eleganței, autenticității și rafinamentului lor.
În 2022, i-a fost acordat titlul „Excelență în Cultură” pentru întreaga activitate, distincție oferită de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură, confirmând astfel o carieră remarcabilă.
Învățarea meșteșugului și continuatorii
Nicolae Bacea este tatăl a opt copii, pe care i-a învățat treptat tainele cojocăriei. Toți au cunoscut, în copilărie, tehnicile de bază ale lucrului pe piele, iar munca lor a contribuit la realizarea pieselor pe care meșterul le semna cu numele său.
Unul dintre fiii săi, Zaharia, îi continuă astăzi profesia, ducând mai departe tradiția familiei. Alt ucenic al lui Nicolae Bacea, Vasile Serețan din Mureșenii Bârgăului, și-a deschis propriul atelier în 2022, sub îndrumarea meșterului.
Generozitatea cu care a transmis meșteșugul reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale sale la patrimoniul cultural al zonei.
Portretul văzut de specialiști
Etnologi și cunoscători ai tradiției l-au descris ca pe un model autentic de păstrător al cojocăritului de pe Valea Bârgăului. În ochii lor, Nicolae Bacea este meșterul care a reușit să păstreze vie o ocupație străveche, să o transmită generațiilor tinere și să o ridice la rang de artă, prin responsabilitate, simț estetic și respect pentru cultura locală.
O viață întreagă dedicată cojocăritului
Nicolae Bacea a lucrat peste șase decenii în același ritm, cu aceeași seriozitate și cu aceeași pasiune cu care a început în copilărie. Pieptarele, cojoacele, căciulile și mănușile sale sunt mărturii ale unei vieți închinate muncii, într-o zonă în care tradițiile se păstrează prin oameni care își găsesc rostul în artă.
Pentru comunitatea din Tureac și pentru întreaga Vale a Bârgăului, el rămâne un reper al meșteșugului, un om care a transformat cojocăritul într-o meserie nobilă și o filă vie din identitatea locului. -
Petru Borza – Olarul din Obârșa și lutul unei lumi care nu piere
Un început într-o iarnă grea
Petru Borza s-a născut la 6 decembrie 1932, în satul Obârșa, județul Hunedoara, într-o zi de iarnă aspră, sub semnul Sfântului Nicolae. În satul său, toată lumea îl știa drept „Pătru lu’ Vălean”, o poreclă moștenită, la fel ca meșteșugul. Tatăl său, cunoscut ca Vălean „Bujac”, era olar, iar mama sa, Victoria, era casnică, dar prezentă în toate treburile gospodăriei.
În copilăria lui Pătru, Obârșa era un sat al olarilor. Peste șaizeci de familii trăiau atunci din modelarea lutului. Oamenii își câștigau traiul din munca la roată, din arderea cuptoarelor și din drumurile lungi prin țară, unde vasele erau vândute sau schimbate pe cereale, făină, cartofi sau chiar pe îmbrăcăminte. Pentru o oală bună, obârșenii primeau două sau trei măsuri de mălai.
În acea lume, copilul Petru a crescut cu miros de lut umed, cu sunetul roții și cu lumina portocalie a cuptoarelor care ard ore în șir.
Formarea meșterului într-o comunitate de artizani
După opt clase făcute la Baia de Criș, tânărul Pătru a rămas acasă, învățând meșteșugul direct de la tatăl său. A lucrat mai întâi la pregătirea lutului, la căratul pământului, la amenajarea cuptoarelor – etape grele, dar esențiale.
Obârșa era un sat în care olăritul se învăța „cu ochii și cu mâinile”. Fiecare palmă de pământ, fiecare mișcare a roții, fiecare proces de ardere era supravegheat de bătrânii satului, care nu acceptau neglijențe.
În timp, Pătru a devenit el însuși unul dintre acei meșteri în care satul își punea încrederea.
Drumul lutului: din pământ până în cuptor
Pentru a lucra oale bune, meșterul mergea cu căruța câțiva kilometri până în locul numit Valea lui Opriș, unde scotea pământul de la adâncimi între unu și patru metri. Din acest lut, temperat, bătut și lăsat la „răcorit” în pivniță, se năștea o ceramică cu forme arhaice, specifice Țării Zarandului.
Procesul era întotdeauna același. Lutul era zdrobit pe scămoi – un scăunel special –, trecut prin malaxor și împărțit apoi în bucăți potrivite pentru mărimea vasului. Pe roată, sub mâinile meșterului, lutul prindea viață: se înălța, se rotunjea, se lungea, se subția.
După uscare, urma vopsirea cu caolin alb, cu pământ negru sau cu litargă galbenă. Ornamentica era simplă, cu motive geometrice, linii, vârstre sau brâuri alveolare, care dădeau identitatea ceramicii de Obârșa.
Apoi venea arderea: două etape, patru ore prima dată, șase sau șapte a doua oară, la peste nouă sute de grade. Cuptoarele erau construite din piatră și lut, iar în vârful lor, peste oalele așezate atent, erau puse cioburi – „hârburile” – prin care meșterul urmărea culoarea flăcării și starea glazurii.
Doar după ce vedea acel semn știa că vasul e „făcut”.
Un sat care trăia din oale
În anii tinereții sale, Obârșa era o comunitate pe cât de săracă, pe atât de solidară. Oamenii plecau cu căruțele pline, ocolind satele din Ardeal, din Banat și chiar din Oltenia, schimbând vasele pe tot ce le lipsea acasă. Era o lume a negoțului simplu, cinstit, în care oalele făcute de mâna unui om erau moneda de schimb.
Pătru Borza nu doar făcea oale: el ducea mai departe un sistem economic și social care definise satul timp de generații.
Meșterul nonagenar care încă lucrează la roată
La peste nouăzeci de ani, Petru Borza continuă să lucreze. Fiul său, Iulian, l-a însoțit ani la rând, învățând meșteșugul și ajutându-l să ridice cuptoare, să pregătească lutul, să modeleze vase.
Cei doi au participat la târguri de meșteșugari din Sibiu, Cluj, Deva, Craiova, Timișoara și din alte orașe, ducând cu ei tradiția satului lor. Muncesc împreună, povestesc vizitatorilor despre rostul oalelor, iar meșterul explică de ce vasele de Obârșa nu sunt lucioase și nu urmează moda: ele sunt „cum au fost de când lumea”.
Munca sa este apreciată de specialiști, care îl consideră un creator autentic, recunoscut de comunitate și de instituțiile culturale. Numeroase diplome și distincții stau mărturie unei vieți dedicate lutului.
Recunoaștere națională
În anul 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, o recunoaștere firească pentru ultimul mare olar din Obârșa, un sat care altădată fremăta de roți și de focuri de cuptor.
Un om și un meșteșug fără de moarte
Petru Borza rămâne un personaj emblematic al Țării Zarandului. În fața roții sale, timpul pare să curgă altfel. Vasele sunt create cu gesturi lente și sigure, cu respect pentru material, cu o înțelepciune dobândită în peste șapte decenii de lucru.
El reprezintă o lume care nu vrea să se stingă, o lume în care lutul nu este doar pământ, ci memorie, continuitate și identitate. -
Vasile Șușca – Meșterul măștilor și povestitorul din Săcel
Copilăria într-o casă cu multe meserii
Vasile Șușca, născut la 28 mai 1961 în Săcel, Maramureș, vine dintr-o familie în care priceperea era un mod de a trăi. Tatăl său, Ioan, cunoscut în sat ca „de-a Ioanei”, era în același timp morar, croitor, tâmplar și agricultor, iar mama, Ileana, îi împărtășea aceeași rânduială harnică.
În atelierul tatălui a descoperit copilul Vasile mirosul blănurilor, răbdarea lucrului cu mâna și farmecul obiectelor modelate cu precizie. Aduna bucățile de piele rămase de la croitul pieptarelor și le păstra ca pe niște comori, fără să știe că din ele își va construi, ani mai târziu, o lume întreagă.
Avea o fire veselă și o inteligență iute, atent la oameni, la obiceiuri, la felul în care țăranul își ascunde slăbiciunile sub glume sau gesturi spectaculoase. Toate acestea aveau să se transforme, în timp, în materia primă a măștilor sale.
De la croitorie la descoperirea unei vocații
Tânărul Vasile a urmat zece clase la școala din Săcel, apoi doi ani la Școala de Cooperație din Târnăveni, unde s-a pregătit ca croitor. Cunoștea meseria, stăpânea tehnica, dar simțea că sufletul lui nu stă acolo. Mărturisea că lucra bine, dar fără pasiune.
Schimbarea a venit neașteptat, odată cu întâlnirea lui Ioan Ardelean Pruncu, director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației. Acesta i-a cerut să confecționeze câteva măști pentru dracii din Viflaim, teatrul popular specific satelor maramureșene.
Cererea îl surprinsese, dar modelele le avea deja în minte, conturate din amintirile copilăriei și din chipurile oamenilor din sat. A început să lucreze și, din acel moment, nu s-a mai oprit. Descoperise vocația care îl așteptase în tăcere.
Limbajul măștilor – portrete și metehne
Măștile lui Vasile Șușca sunt un amestec de tehnică, intuiție și observație umană. Lucrează cu blană de oaie, postav, coarne, colți, pânză, boabe de fasole, coji de nucă și fire de lână, materiale simple pe care le transformă în chipuri ce par vii.
Fiecare mască este o poveste. Bătrânii blânzi, bețivii satului, harnicii și trândavii, femeile mândre, bărbații hâtri, cei buni și cei răi — toți își găsesc locul în creațiile sale.
Vasile vede în măști o modalitate de a reprezenta caracterul omului: de la bonomie la răutate, de la veselie la violență, de la umor la grotesc. Chipurile sunt exagerate, dar în ele stă adevărul satului, cu tot ce are el mai omenesc.
Le probează mereu pe propriul chip, lăsând starea lui din ziua respectivă să treacă în lucrătură. Dacă e trist, masca iese încruntată. Dacă e vesel, îi iese un chip jucăuș, cu ochii mari și mustăți răsucite.
În felul acesta, măștile lui nu sunt doar obiecte, ci un fel de oglindă a lumii în care trăiește.
Un meșter născut actor
Cei care l-au văzut la târguri și festivaluri spun că Vasile Șușca nu expune doar măști, ci joacă alături de ele. Are umor, autoironie și un fel de a povesti care cucerește spontan.
Nu stă retras în spatele mesei, ci intră în scenă, își pune masca și transformă demonstrația într-un spectacol viu. Copiii îl adoră, adulții îl ascultă, iar cei de la oraș descoperă, prin el, energia autentică a Maramureșului.
Este, în același timp, creator și interpret. Fiecare mască devine personaj, iar el devine liantul dintre lumea de azi și teatrul popular de odinioară.
Un om care a „umplut lumea de draci”
Până la vârsta de șaizeci și unu de ani, spune că a făcut mii de măști și că a „umplut lumea de draci din blană de oaie”.
Creațiile lui au ajuns în toată țara și dincolo de granițe, la expoziții, târguri și festivaluri, fiind apreciate de public și de specialiști. A participat la manifestări în Sighetu Marmației, Baia Mare, Timișoara, Oradea, Sighișoara, București, Sibiu, Cluj-Napoca și în multe alte locuri unde tradiția este celebrată și studiată.
A primit numeroase diplome, recunoașteri și aprecieri, dar cea mai importantă rămâne admirația comunității sale, care îl consideră un continuator legitim al tradițiilor din Săcel.
Meșteșugul dus mai departe
Vasile Șușca a înțeles că măștile nu pot trăi doar prin el. De aceea i-a învățat mai întâi pe băieții săi, Bogdan Ionuț și Vasile, pe care îi vede drept moștenitorii firești ai tradiției.
A predat apoi copiilor de la școala din Săcel și, timp de opt ani, a organizat un atelier-școală la Căminul Cultural, unde i-a inițiat pe cei mici în tainele Viflaimului.
Mai târziu, a lucrat cu grupuri internaționale de copii, în tabere organizate la Sighetu Marmației. Pentru toți, lecțiile lui erau mai mult decât simple demonstrații: erau întâlniri cu spiritul unei comunități.
Tezaurul viu al măștilor maramureșene
Vasile Șușca este considerat astăzi cel mai important creator de măști tradiționale din Maramureș, un om care a transformat un meșteșug vechi într-o formă de artă recunoscută.
Este un povestitor, un personaj în sine, un interpret al tradiției, un constructor de chipuri care îmbină elementele arhaice cu sensibilitatea contemporană.
Titlul de Tezaur Uman Viu îi încununează munca, dar nu o încheie. În casa lui din Săcel, între blănuri, coarne, fire de lână și zeci de chipuri agățate pe pereți, Vasile Șușca continuă să creeze.
Și, cu fiecare mască nouă, pare că mai spune o poveste despre lume: crudă, amuzantă, cinstită și profund umană. -
Viorica Olivotto – Țesătoarea din Nucșoara și veghea unei lumi de pânză
Copilăria într-o casă plină de fete și de fire textile
Viorica Olivotto s-a născut la 31 ianuarie 1955, în satul Slatina din comuna Nucșoara, în inima Argeșului de munte. A crescut într-o familie numeroasă, cu cinci fete și trei băieți, într-o casă în care munca se împărțea firesc și unde țesutul eram mai mult decât o îndeletnicire: era o rânduială transmisă din mamă în fiică. Tatăl ei, Gheorghe Milea, era muncitor forestier, obișnuit cu pădurile și cu lemnul, iar mama, Floarea, ținea gospodăria și știa meșteșugurile femeilor din zonă.
Într-un asemenea mediu, Viorica a învățat foarte devreme să lucreze. A deprins țesutul încă de mică, ajutând la stativ, pregătind firele, urmărind cu ochii larg deschiși cum mama ei transforma lâna în pânză de casă. A fost o ucenicie naturală, așa cum se întâmpla în satele românești de odinioară.
Tinerețe și destinul unei țesătoare
La șaptesprezece ani, Viorica s-a căsătorit cu Ion Olivotto, nepotul unei familii cu rădăcini italiene stabilite de generații în zona Nucșoarei. A intrat astfel într-o altă ramură de tradiții, dar nu a părăsit niciodată meșteșugul cu care crescuse.
În gospodăria proprie, a continuat să țese zilnic. Avea talent pentru structuri, compoziții, combinații cromatice, dar și pentru tehnicile complicate ale țesăturilor din Argeș. În câțiva ani, devenise deja recunoscută în sat pentru frumusețea pieselor pe care le lucra — cămăși femeiești și bărbătești, fote, ciupage, veste, prosoape, macate sau fețe de plapumă.
Fiecare piesă era o declarație de autenticitate. Viorica păstra strict rânduielile vechi, motivul local, simetria și culorile curate ale zonei Muscelului. Între timp, familia creștea: Ecaterina-Cătăluța, Florin, Ionică și Ileana au fost martori ai modului în care meșteșugul se împletea cu viața însăși.
Meșteșugul transmis ca o datorie
Viorica Olivotto a învățat țesutul în cele două ițe și patru ițe, a înțeles de timpuriu cum se urzește, cum se năvădește și cum lucrează fiecare componentă a războiului. A devenit o cunoscătoare desăvârșită a pieselor de port din Argeș și Muscel, un teritoriu celebru pentru bogăția decorativă a costumelor sale.
A lucrat exclusiv cu materiale naturale, a păstrat structurile tradiționale și a dezvoltat, în timp, o tehnică impecabilă. Cămășile create de ea se remarcă prin compozițiile echilibrate, motivele străvechi, cusăturile fine și cromatica luminoasă. Multe dintre ele amintesc de rafinamentul textilelor bizantine, prin modul în care firul este dus și modelat.
În sat, Viorica devenise deja reper. Oamenii o căutau pentru lucrări, pentru sfat sau pentru că aveau nevoie de o camasă făcută „ca la carte”. Iar ea îi primea cu aceeași răbdare, explicând, corectând, arătând.
Lucrul cu generațiile tinere
Unul dintre cele mai importante capitole ale vieții sale a început odată cu implicarea în activitatea Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A fost mai întâi instructor la Nucșoara, apoi, din 2018, la sediul instituției din oraș.
A format copii, tinere, femei venite din medii diferite, inclusiv de la oraș. Le-a învățat să coasă, să țeasă, să înțeleagă simbolurile, să respecte costumul popular. Le supraveghea ținuta, le explica diferența dintre podoabă și exces, dintre autentic și improvizat.
În scurt timp, a devenit „al treilea ochi” al școlii. Toți cei care urcau pe scenă, de la cursanți la profesori, erau verificați de ea: dacă portul era corect, dacă ansamblul era armonios, dacă simbolurile erau respectate.
Era exigentă, dar caldă. Copiii o iubeau, iar profesorii o respectau.
O prezență inconfundabilă la evenimente și șezători
Activitatea ei nu s-a oprit niciodată la atelier. A organizat și a participat la zeci de șezători în comunele argeșene, dedicându-se torsului, confecționării iilor, țesutului la război și tuturor tehnicilor tradiționale pe care le stăpânea.
Era invitată la festivaluri, expoziții, evenimente ale comunității. A dus costumele din Argeș și Muscel în fața publicului urban, a participat la demonstrații la nivel european și a contribuit la numeroase proiecte culturale dedicate patrimoniului textil.
Un port popular care poartă semnătură
Piesele create de Viorica Olivotto sunt ușor de recunoscut. Cămașa are compoziție ordonată, luminoasă, echilibrată, în care motivele sunt amplasate după tradiția exactă a zonei. Fota este lucrată cu răbdare și precizie, cu ornamentică specifică Muscelului. Vesta poartă cusături fine, țolurile și macatele au geometrie clară, iar ștergarele respectă ritmul tradițional al firelor.
Peste toate plutește un sentiment de rânduială. Nimic nu e lăsat la întâmplare.
Recunoașterea unei vieți de muncă
Munca Vioricăi Olivotto a fost apreciată de instituțiile culturale ale Argeșului, de specialiști în port tradițional și de comunitate. A primit distincții pentru contribuția la expoziții, pentru activitatea de formator, pentru promovarea costumului tradițional și pentru prezențele sale de la festivaluri.
A fost considerată nucleul spiritual al mai multor proiecte culturale majore și unul dintre cei mai importanți creatori de port din Argeșul contemporan.
Tezaurul viu al Nucșoarei
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu a venit firesc. Viorica Olivotto reprezintă un întreg filon de tradiție argeșeană. Prin ea respiră o lume: țesutul, portul, șezătorile, simbolurile vechi, învățăturile femeilor din Muscel și limbajul firelor care spun povești.
Astăzi, rămâne una dintre cele mai puternice personalități din aria meșteșugurilor textile românești. În casa ei din Nucșoara, războiul de țesut nu tace niciodată, iar prin mâinile ei trec, în fiecare zi, fire ale unei continuități de neclintit.