2023
-
Rădăcinile unui meșteșug de familie
În satul Joldești din comuna Vorona, județul Botoșani, s-a născut la 25 mai 1959 Constantin Ciubotarița, cunoscut astăzi în toată țara sub numele de „Badea Costică de la Joldești”. A venit pe lume într-o familie în care meșteșugul prelucrării pieilor era vechi de generații. Tatăl său, Dumitru Ciubotarița, era un cojocar apreciat, iar mama, Zanfira, o femeie așezată, care ținea gospodăria și sprijinea această tradiție.
În casa lor, pieile nu erau simple materiale, ci o lume întreagă: mirosul sării, sunetul cuțitelor fine, bucuria lucrului bine făcut. Băiatul a crescut în acest univers, urmărindu-l pe tatăl său, dar și pe unchii Mihai și Neculai, care lucrau cu aceeași pricepere. Pentru Constantin, meșteșugul nu a fost o lecție urmată la școală, ci un ritm de viață deprins încă de copil.
Tinerețe între tradiție și drumuri noi
A urmat opt clase în sat, apoi trei ani la școala profesională din Suceava, unde s-a pregătit în prelucrarea lemnului. Însă oricâte drumuri i-ar fi oferit viața, pieile l-au chemat înapoi spre rădăcinile sale.
În Botoșani, meșteșugul cojocarilor era renumit: odinioară, în anii ’30, existau peste o sută de meșteri, dar timpurile s-au schimbat, iar astăzi abia dacă mai sunt câțiva.
În acest context, Constantin a rămas unul dintre ultimii oameni care cunosc și practică tehnicile vechi, păstrate de cinci generații.
În atelierul lui Badea Costică
În gospodăria lui din Joldești, pieile trec printr-un drum lung până să devină căciuli moldovenești, chimire sau costume de urși.
Începutul este întotdeauna același: pielea crudă trebuie să fie curățată, sărată, ținută la dubit, apoi spălată, uscată, rasă, cromată și vopsită, în funcție de tipul și de culoarea dorită. Este o muncă de răbdare și precizie, în care mâna meșterului trebuie să simtă fiecare fir.
Rezultatul sunt obiecte lucrate integral manual: căciuli înalte sau cu bordură, pălării, chimire din piele groasă, accesorii pentru portul tradițional, dar și celebrele capete și costume de urs care dau viață obiceiurilor din nordul Moldovei.
Fiecare piesă păstrează proporțiile și tehnicile vechi, pe care Constantin le-a învățat prin observație, exercițiu și tradiție orală.
O lume transmisă mai departe
Badea Costică nu lucrează doar pentru el. A transmis meșteșugul copiilor săi, Ovidiu Ionuț, Ionela și Cristian Florin. În casa lor, copiii știau de mici să scuture pieile, să coasă dosuri, să pregătească materialele.
În ultimii ani, Constantin a început să amenajeze un atelier adevărat, un spațiu în care elevi, tineri și oameni interesați să poată învăța direct de la el. Este un vis care prinde contur treptat — un loc deschis în care oamenii să vadă cum se lucrează pieile, să atingă uneltele tradiționale, să înțeleagă tehnicile pierdute.
Participă des la târguri ale meșterilor populari din toată țara. Acolo, nu doar expune, ci face și demonstrații, arătând, cu răbdarea celor obișnuiți cu lucrul manual, etapele care transformă o piele brută într-un obiect purtat cu mândrie.
De ce meșteșugul lui este unic
Pentru specialiști, Constantin Ciubotarița întruchipează nu doar un meșteșugar rar, ci și o memorie vie a unei bresle aproape dispărute. Tehnicile lui poartă în ele o întreagă istorie: metode tradiționale de prelucrare, gesturi transmise din tată în fiu, continuitatea unui meșteșug care a definit identitatea culturală a Botoșanilor de-a lungul secolelor.
În jurul lui, satul Joldești păstrează încă amintirea cojocarilor de altădată, iar prezența sa dă sens acestei moșteniri.
Recunoașterea publică și moștenirea pe mai departe
Pentru munca sa, Constantin Ciubotarița a devenit membru al Asociației Meșterilor Populari din Moldova și este prezent constant la manifestări culturale și expoziții. Comunitatea îl cunoaște drept „Badea Costică”, un om blând, muncitor și mereu dispus să povestească.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, nu a venit ca o surpriză pentru cei care îl cunosc, ci ca o confirmare firească a valorii sale.
Astăzi, Badea Costică reprezintă una dintre ultimele punți dintre lumea de ieri și cea de azi, între tehnicile vechi și nevoile moderne. În atelierul lui încă miroase a piele proaspăt lucrată, iar mâinile lui continuă să transforme materia brută în obiecte care vor dăinui zeci de ani.
În Joldești, printre dealuri liniștite și gospodării vechi, Constantin Ciubotarița lucrează în ritmul unei tradiții pe cale de dispariție. Iar prin el, această lume încă respiră. -
Începuturile unei vieți țesute cu grijă
Emilia-Zamfira Grosoș s-a născut la 2 septembrie 1956 în satul Soconzel, județul Satu Mare, într-o familie în care lucrul cu mâna nu era doar o necesitate, ci o formă de identitate. Tatăl ei, Mihai Goste, cunoscut în sat ca „Mihaiu lui Irimie”, era un om cumpătat și respectat, iar mama, Florica, era țesătoare iscusită, purtătoare a unei moșteniri pe care avea s-o transmită mai departe fiicei.
Copilăria Emiliei a stat sub semnul muncilor tradiționale. Din toate îndeletnicirile bunicii din partea mamei, țesutul a fost cel care i s-a lipit de suflet. De la unsprezece-doisprezece ani s-a așezat pentru prima dată la războiul de țesut — moment de revelație, care i-a schimbat întreaga viață. De atunci nu s-a mai desprins niciodată de fire, ițe și spată.
Mama ei a fost prima și cea mai importantă învățătoare. Sub privirea ei atentă, Emilia a deprins fiecare etapă: torsul caierului, urzitul, năvăditul, confecționarea ițelor, trecerea firelor prin spată și, în final, țesutul propriu-zis.
Era un drum lung, dar Emilia îl străbătea cu răbdare, ca pe un ritual.
De la războiul de țesut la straiele întregii zone
Pe măsură ce a crescut, Emilia Grosoș a devenit una dintre cele mai talentate țesătoare ale satului. În odaia ei se nășteau pânze de casă, fote, cămăși, fețe de masă, ștergare, podoabe textile și costume populare specifice zonei Codrului.
Țesătura ei era recunoscută după densitate, regularitate și cromatică. Folosea doar materiale naturale, iar firele le pregătea după metodele vechi, moștenite din familie.
În timp, creațiile ei au depășit granițele satului — și ale țării. Piese lucrate la Soconzel au ajuns în colecțiile unor oameni din toată România și din afara ei.
„Emica Cantorului”, cum îi spune satul, a rămas fidelă tradiției, dar nu s-a temut niciodată de complexitate. Unele dintre piesele ei sunt adevărate capodopere: zadii bogat ornamentate, cămăși cu motive codrenești minuțios reconstruite, podoabe cu mărgele realizate în tehnica veche de împletit „în chiara”, specifică zonei.
Odaia mândră – muzeul viu al unei vieți
În casa ei din Soconzel, Emilia Grosoș și-a amenajat „o odaie mândră”, tipic codrenească, plină de straie, țesături și podoabe, toate lucrate în timp cu mâinile ei.
Patul înalt, încărcat cu perne brodate, țoalele așezate cu grijă, ștergarele albe, războiul de țesut, mănunchiurile de lână, lada de zestre – toate compun un spațiu care nu este muzeu, ci viață trăită.
Această odaie a devenit mândria familiei și un loc căutat de vizitatori, specialiști și oameni care vor să vadă cum arată, în forma ei autentică, o gospodărie tradițională din Codru.
Generația pe care a crescut-o
Emilia-Zamfira Grosoș nu a păstrat meșteșugul doar pentru sine. Din dorința de a duce mai departe tradiția familiei – și poate cu o ușoară nostalgie că nu a avut și o fiică – i-a insuflat nepoatei sale, Mirela Goste, dragostea pentru țesut.
Mirela a învățat tainele meșteșugului încă de mică, stând lângă mătușa ei și urmărindu-i fiecare gest.
În plus, Emilia a răspuns mereu chemărilor instituțiilor culturale și de învățământ din Satu Mare. A participat la tabere, proiecte și ateliere, inițiind sute de copii și tineri. Pentru ei, războiul de țesut nu a mai fost o relicvă, ci un instrument viu, accesibil, frumos.
Festivaluri, târguri și recunoaștere
Prezența ei la târgurile meșteșugarilor este constantă. A fost nelipsită de la Sâmbra Oilor de la Huta Certeze, de la târgurile din Satu Mare, Negrești Oaș, Tășnad, Carei și din numeroase comune din județ.
A participat, de asemenea, la Festivalul folclorului codrenesc de la Oțeloaia și la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Negrești Oaș.
Distincțiile au venit firesc: titlul de „Luminător al satelor” acordat de Consiliul Județean Satu Mare, Diploma de Excelență acordată de Muzeul Județean și recunoașterea Asociației Codrenii.
Pentru specialiști, Emilia este una dintre cele mai puternice păstrătoare ale identității Codrului.
Meșteriță, creatoare, purtătoare de patrimoniu
Specialiștii afirmă clar: Emilia Zamfira Grosoș este una dintre principalele continuatoare ale tradițiilor codrenești. Are o colecție impresionantă de straie și textile vechi, le valorifică, le reproduce și le transmite mai departe.
În ochii comunității, este o femeie blândă, generoasă și foarte harnică — exact profilul meșteriței de altădată, care lucra nu pentru ea însăși, ci pentru frumusețea lumii din jur.
Tezaur Uman Viu al Sătmarului
În 2023, Emilia-Zamfira Grosoș a primit titlul de Tezaur Uman Viu pentru meșteșugul țesutului și al producerii costumului popular codrenesc.
Nu titlul o face însă importantă, ci viața ei: zecile de ani de muncă, sutele de țesături, dar mai ales generațiile pe care le-a orientat spre tradiție.
În Soconzel, războiul de țesut se aude și astăzi, iar în sunetul lui se recunosc pașii unei femei care a hrănit identitatea unei regiuni întregi.
Iar prin mâinile Emiliei Grosoș, Codrul continuă să fie o lume în care firele se adună, se împletesc și devin frumusețe. -
Rădăcini într-o familie de ceterași
Francisc-Vasile Rîza s-a născut la 22 februarie 1968 în Soporu de Câmpie, comuna Frata, într-o familie în care muzica nu era un hobby, ci o identitate. Tatăl său, Vasile Rîza, era unul dintre cei mai cunoscuți primași din zona Văii Largi, iar mama, Margareta, aducea în casă liniștea și ordinea unei gospodării țărănești.
În familia Rîza, vioara era obiect sacru. Sunetul ei însoțea sărbătorile, nunțile, clăcile și zilele obișnuite. Băiatul a crescut înconjurat de muzicanți, de repetiții, de hore și de cântări. Nu putea scăpa de muzică nici dacă ar fi vrut. Dar n-a vrut niciodată.
La șapte ani deja învăța vioara de la tatăl său. Apoi, în paralel, l-a ascultat cu religiozitate pe bunicul său, Ciurcui Francisc, ceteraș vestit în Soporu. De la ei a primit cele două direcții care aveau să-i contureze stilul: rigoarea tehnică a tatălui și focul interior al bunicului.
Primii pași pe scenă
Copilul de altădată a prins drag de vioară atât de repede, încât la paisprezece ani a fost trimis pentru prima dată să cânte la o nuntă tradițională. Era proba de maturitate pentru orice tânăr muzicant din zonă. Dacă treceai de prima nuntă fără să clatini ritmul, însemna că drumul în taraf îți era deschis.
Francisc-Vasile nu doar că a trecut proba, ci a uimit prin siguranța cu care a mânuit arcușul. Acolo, în noaptea aceea, s-a născut „Șandorică”, nume care avea să-l însoțească pe scene, la concursuri, în sate și la festivaluri.
În taraful tatălui
Tinerețea lui a însemnat drumuri lungi prin satele câmpiei, zile și nopți în care taraful condus de tatăl său era chemat la joc, la sărbători sau la evenimente mari. A cântat românești rare și românești iute, purtate, ponturi, hărțag și melodii de joc din Valea Largă, repertoriu vechi și bine definit, păstrat din generație în generație.
Pentru Șandorică, vioara nu era doar instrument, ci limbaj. Prin ea spunea ce nu putea rosti altfel. Îi plăceau nuanțele, schimbările de intensitate, pauzele care țineau oamenii în suspans. Publicul simțea asta și îl urmărea.
Anii aceștia au însemnat experiență, maturizare artistică și consolidarea locului său ca primaș. Când tatăl său n-a mai fost, taraful a rămas în mâinile lui — o responsabilitate care l-a onorat și l-a obligat.
Respectul pentru tradiția locului
Francisc-Vasile Rîza cântă astăzi exact așa cum au cântat tatăl și bunicul său. Nu modernizează linia melodică, nu adaugă artificii străine de stilul local, nu diluează ritmul, nu schimbă formulele care fac muzica câmpiei recognoscibilă.
Pentru el, tradiția este un legământ. Sunetul viorii trebuie să rămână curat, curgător și, mai ales, adevărat. A înțeles că rolul unui primaș nu este doar să impresioneze, ci și să păstreze.
De aceea, repertoriul său este astăzi considerat unul dintre cele mai fidele pentru zona Văii Largi.
Trofee și recunoaștere
De-a lungul carierei, Șandorică a adunat o serie impresionantă de distincții. Festivalurile de la Gherla, Târgu-Mureș, Valea Largă și Zau de Câmpie i-au confirmat talentul. A primit Marele Premiu „Arcușul de Aur”, Marele Premiu al Festivalului Trio Transilvan, premii I și II la concursuri dedicate tarafurilor și soliștilor instrumentiști, precum și numeroase diplome de excelență pentru contribuția adusă culturii tradiționale.
Însă, dincolo de trofee, cea mai importantă recunoaștere vine din partea oamenilor simpli. Când intră într-o sală și ridică arcușul, publicul tace.
Asta este măsura adevărată a unui primaș.
Meșter al generațiilor care vin
Ca în marile familii de muzicanți, Șandorică nu a păstrat meșteșugul doar pentru el. Își învață nepoții, își învață rudele, își învață elevii din sat. David Rîza, unul dintre nepoții săi direcți, este astăzi cel mai avansat ucenic și continuă stilul familial.
Pe lângă familie, Șandorică îi inițiază și pe alți tineri, precum Covaci Cristian din Cluj sau Gheți Mădălin din Soporu de Câmpie. Au mai fost și alții: Alex Ciurcui, Moldovan Șerban — tineri care, pentru o vreme, au avut privilegiul de a învăța vioara exact așa cum se cântă în Câmpia Transilvană.
În felul acesta, lanțul nu se rupe.
Privirea specialiștilor
Etnomuzicologii îl consideră astăzi unul dintre cei mai importanți urmași ai marilor viori țărănești din Transilvania. Stilul lui este comparat cu cel al lui Efta Botoca, Alexandru Țitruș, Ciurcui Francisc, Ion Albeșteanu, Alexandru Bidirel sau Florea Cioacă.
Vioara lui Șandorică are un timbru rar: curat, direct, cald și în același timp tăios, capabil să ridice un sat întreg la joc.
În ochii specialiștilor, el nu este doar un muzicant talentat, ci un continuator autentic al unui stil muzical greu de păstrat în vremurile de astăzi.
Tezaurul Uman Viu al Câmpiei
Titlul de Tezaur Uman Viu acordat în 2023 nu este o recompensă târzie, ci o confirmare a unei vieți dedicate.
Șandorică este mai mult decât un primaș. Este un liant între generații, un păstrător de repertorii vechi, un muzicant-călăuză care duce înainte sunetul unei întregi zone etnografice.
Astăzi, în Valea Largă, când arcușul lui începe să cânte, câmpia întreagă pare să prindă glas. Iar în acel glas se aud tatăl său, bunicul său și toți cei care, înaintea lui, au ținut vioara ca pe o lumină care nu trebuie, nicicând, să se stingă. -
Gheorghe Olteanu – „Averescu”, omul care ține viu Jocul Căluțului din Pârcovaci
Un copil crescut în ritmul măștilor de Anul Nou
Gheorghe Olteanu, născut la 29 martie 1958 în satul Pârcovaci, din județul Iași, provine dintr-o familie în care jocurile de iarnă cu măști erau mai mult decât o distracție. Ele reprezentau o identitate, un mod de a celebra timpul, comunitatea și trecerea dintre ani.
Tatăl său, Ion Olteanu, agricultor respectat în sat, era cunoscut pentru felul în care juca „Căluțul” la sărbătorile de Anul Nou. În anii copilăriei, Gheorghe îl urmărea cu admirație. Îi învăța gesturile, ritmul, pașii, felul în care masca prindea viață în mâinile unui om care știa să o poarte.
În acele zile de iarnă, satul întreg se transforma. Erau sunete, culori, alaiuri, strigături și personaje fantastice. Pentru micul Gheorghe, era lumea în care voia să rămână pentru totdeauna.
Drumul către rolul de performer
A terminat cele opt clase ale școlii din Pârcovaci, iar mai departe destinul său a ținut de pământ și de agricultură. A muncit, și-a întemeiat familie, a crescut doi băieți și trei fete.
Dar, indiferent de ocupație, jocul din copilărie nu l-a părăsit niciodată.
De la opt ani a început să joace și el „Căluțul”, la început în preajma casei, apoi alături de tatăl său și de alți bărbați ai satului. În timp, învățase nu doar mișcările, ci și toată încărcătura simbolică a obiceiului. Jocul era parte din el.
Obiceiul Căluțului – un ritual cu rădăcini vechi
Pârcovaciul este una dintre comunitățile cele mai active din zona Hârlăului în privința jocurilor de iarnă cu măști. Dacă „Cerbul de la Pârcovaci” este simbolul cel mai cunoscut al satului, „Jocul Căluțului” rămâne prezența discretă, dar constantă, în rânduiala locală.
Tipul de joc pe care îl practică Gheorghe Olteanu este specific unei arii culturale largi care unește Iașul cu Botoșaniul. Este un dans-ritual ce presupune îndemânare, rezistență fizică și un fel de relație intimă între purtător și mascoidă.
Căluțul nu este doar o mască, ci un personaj. Un simbol al forței, al fertilității și al ciclului naturii.
Povestea măștii pierdute în incendiu
În copilărie, Gheorghe purta o mască veche, confecționată din batiste cusute de fetele de măritat din sat. Era o piesă unicat, transmisă din generație în generație. Însă aceasta a fost distrusă într-un incendiu la căminul cultural al localității.
Sătenii au refăcut masca. Au păstrat formele, proporțiile, expresivitatea. Au cusut din nou bucăți de ștergare și de cămăși vechi, au adăugat mărgele, oglinzi, panglici și nasturi. Capul mascoidei a fost sculptat din lemn, iar coama, bogată și colorată, a fost împletită după tradiție, din brâie și fire viu colorate.
Astfel, masca de azi poartă amprenta comunității – este un obiect născut din solidaritate și din dorința de a salva un simbol.
Singurul continuator al Jocului Căluțului din sat
Astăzi, Gheorghe Olteanu este singurul deținător al activității de jucat calul în Pârcovaci.
În alte sate din Moldova, există cete întregi de „Căiuți”, dar la Pârcovaci jocul este individual, iar masca este singulară, de un tip rar, cu o identitate distinctă.
Faptul că această tradiție nu s-a pierdut se datorează în totalitate lui. De zeci de ani participă la festivaluri, la colindatul de Anul Nou, la evenimente culturale în toată țara. Este văzut ca un simbol al satului, iar prezența lui în alaiuri dă o greutate aparte întregii sărbători.
Participări, festivaluri, recunoaștere
Trecerea timpului nu i-a diminuat nici energia, nici bucuria de a juca.
Gheorghe Olteanu a dus „Căluțul” în numeroase festivaluri din țară, reprezentând satul Pârcovaci și căminul cultural din localitate.
Pentru comunitate, fiecare apariție a lui a însemnat prestigiu, vizibilitate și un plus de valoare culturală.
Primăria Hârlău, referenții culturali și specialiștii din domeniu îl consideră un model pentru generațiile tinere. Este omul care a ținut viu un obicei, fără sprijin instituțional direct, doar prin puterea exemplului personal.
Tradiția transmisă mai departe
Gheorghe Olteanu nu a lăsat jocul să se oprească la el. L-a învățat pe fiul său, Ionuț, exact așa cum îl învățase tatăl său altădată. Iar Ionuț, la rândul lui, i-a învățat pe propriii copii.
Astfel, obiceiul a trecut deja în a treia generație modernă. Nu este doar o moștenire, ci un legământ: că Jocul Căluțului va continua și atunci când Gheorghe nu va mai fi cel care îl poartă.
Tezaurul viu al unui sat moldovenesc
În 2023, Gheorghe Olteanu a fost recunoscut oficial ca Tezaur Uman Viu, distincție acordată celor care întruchipează patrimoniul spiritual al României.
În cazul lui, titlul consfințește nu doar un performer excepțional, ci un păstrător al unui obicei unic, o punte între generații și un reper al comunității.
Astăzi, în Pârcovaci, când vine iarna și oamenii se pregătesc de colindat, lumea întreagă știe că „Averescu” va ieși iar în față, purtând masca de cal cu demnitate și bucurie.
Iar în gesturile lui, în ritmul jocului și în strălucirea oglinzilor de pe mascoidă se simte vechimea unei tradiții care, prin el, continuă să respire. -
Petruț Chirteș – Meșterul lemnului care a ridicat din răbdare și credință o lume de forme
Rădăcini într-un sat de la poalele Gurghiului
Petruț Chirteș s-a născut la 11 octombrie 1947, în Ibănești, satul Dulcea, o așezare din județul Mureș în care lemnul a fost dintotdeauna materie vie.
Tatăl, Vasile Chirteș, era muncitor forestier, obișnuit cu muntele și cu fibra copacilor. Mama, Sânziana, era casnică, păstrătoare a rânduielilor și a liniștii din gospodărie.
Într-un asemenea mediu, copilul Petruț a crescut înconjurat de sunetul topoarelor, al ferăstraielor și al lemnului care se desface, se taie, se cioplește.
Încă de mic a arătat o atracție aparte pentru formele care se pot desprinde dintr-un trunchi. La șapte ani, unchiul său, Ioan Chirteș, l-a așezat pentru prima dată la masa de lucru, punând în mâinile lui primele unelte de sculptat.
A fost începutul unei povești care avea să dureze o viață.
Drumul către meșteșug
Educația formală a însemnat șapte clase la școala din Ibănești Pădure, urmate de specializări tehnice. A făcut un curs de calificare la Curtea de Argeș ca mecanic de utilaje terasiere și a urmat școala profesională la Oradea, în domeniul motoarelor grele.
Specializările tehnice nu i-au șters însă chemarea pentru lemn. Dimpotrivă, i-au oferit o înțelegere mai profundă asupra structurii materialelor, asupra rezistenței și proporțiilor.
Cât timp a lucrat la utilaje, se întorcea mereu la vatra satului pentru a ciopli, a desena, a încerca forme noi.
Prima perioadă a lucrat în casa vecinului Ioan Gliga, într-un atelier improvizat. Mai târziu și-a deschis propriul atelier, care avea să devină centrul vieții sale profesionale.
Trecerea de la tehnic la artă
Primele obiecte ieșite din mâinile lui au fost utilitare: furci de tors, greble de fân, draniță pentru acoperișuri. Lemnul, pe atunci, era mai întâi un material de lucru, nu un suport artistic.
Trecerea de la tehnic la artă s-a produs treptat. Dincolo de funcționalitate, Petruț Chirteș simțea nevoia de a sculpta, de a lăsa o urmă personală în suprafața lemnului. În timp, piesele lui au început să îmbine utilul cu frumosul, apoi au devenit, pur și simplu, lucrări de artă.
A devenit meșter în realizarea porților sculptate, a stâlpilor din stejar cu motive tradiționale, a lăzilor de zestre, ramelor decorative, troițelor și mobilierului rustic.
Pentru biserici a creat sfeșnice, obiecte liturgice și cruci lucrate cu mare rafinament.
Momentul de maturitate artistică a venit odată cu lucrările mari: case tradiționale de lemn, anexe gospodărești, instalații de tehnică populară și reconstrucții de elemente specifice satului vechi.
Prin aceste proiecte, Petruț Chirteș a devenit unul dintre cei mai importanți meșteri ai lemnului din Transilvania.
Sculptor al credinței și al locurilor
Una dintre direcțiile predilecte ale muncii sale este realizarea crucilor din stejar, cu imaginea Răstignirii. Acestea sunt așezate lângă biserici, la răscruci, la marginea drumurilor și în curțile oamenilor.
Pentru Petruț Chirteș, crucea nu este doar simbol, ci și legătură între oameni și locurile în care trăiesc.
Fiecare cruce are menirea de a ocroti, de a marca un spațiu, de a aduce pace și continuitate spirituală.
Lucrările sale se găsesc în numeroase județe: Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Neamț și Sălaj. Astfel, amprenta lui artistică s-a extins mult dincolo de comunitatea natală.
Meșterul care a crescut o familie de continuatori
Petruț Chirteș nu a lucrat niciodată doar pentru sine. A considerat meșteșugul o responsabilitate și a făcut tot posibilul ca acesta să nu se piardă.
Și-a învățat copiii, Petru și Dana, care au preluat tehnicile de sculptat.
I-a format pe nepoții Dan Antonio și Răzvan Chirteș.
I-a inițiat pe ginerii Ioan Chirteș și Dănuț Dan.
A transmis meșteșugul și Danielei Dan, dorind ca arta lemnului să meargă mai departe.
În familia Chirteș, sculptura este o tradiție vie, continuată cu aceeași pasiune.
Meșter al târgurilor și festivalurilor
Timp de zeci de ani, Petruț Chirteș a fost prezent la numeroase festivaluri și manifestări culturale: Târgul fetelor de la Gurghiu, Zilele Reghinului, evenimentele „Love Reghin” și „Zilele Mureșene”, festivaluri din Lunca Bradului, Ațintiș, Seleuș, Râciu, Tăureni, Șapartoc, Fâncel, Răstolița și multe altele.
Fiecare participare a însemnat întâlnire cu oamenii, dialog, demonstrații de lucru și expunerea unor piese care au atras admirația publicului și a specialiștilor.
Privirea specialiștilor
Etnografi și manageri culturali din mai multe județe îl consideră pe Petruț Chirteș un artist complet.
Este apreciat pentru rigoarea tehnică, pentru viziunea sculpturală și pentru capacitatea de a transforma lemnul într-un limbaj expresiv, plin de simboluri.
Este văzut ca un meșter care unește tradiția cu sensibilitatea contemporană.
Tezaur Uman Viu
În 2023, Petruț Chirteș a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Distincția recunoaște o viață întreagă dedicată lemnului, comunității, credinței și răbdării.
Recunoaște un meșter care a ridicat în lumină case, cruci, porți, obiecte și povești.
Astăzi, în Ibănești, atelierul lui rămâne un loc în care lemnul respiră și se transformă, în care tradiția se transmite ca o moștenire firească și în care, încă, se aude ciocanul lovind ritmic dalta — sunetul unui destin trăit în deplină armonie cu fibra copacilor -
Copilăria într-un sat de munte
Constantin Vasile, cunoscut astăzi în întreaga zonă sub numele de Tică, s-a născut la 24 aprilie 1961 în comuna Brăduleț din județul Argeș, pe Valea Vâlsanului. Provenea dintr-o familie în care munca, simțul artistic și rânduiala satului se împleteau firesc. Tatăl, Vasile Gh. T. Vasile – poreclit Vasile Tron – era un om al zonei, respectat pentru felul în care își purta tradiția, iar mama, Constanța Tomeci, îi oferea copiilor liniștea și disciplina unei gospodării de munte.
În această lume, băiatul care avea să devină „țiterașul de la Galeș” a crescut printre păduri, biserici de lemn, obiceiuri păstorești și sunete de fluier, învățând de mic diferența dintre zgomot și muzică, dintre o simplă bucată de lemn și lemnul care poate vibra.
Întâlnirea cu țitera
Tică a descoperit instrumentul care avea să-i schimbe viața în copilărie, privind pe furiș la fratele mai mare, care învățase câteva tehnici de la unchiul lor, Tomeci Constantin, membru într-un mic grup local de țiterași. Instrumentul nu era unul comun în Argeș, dar în familia lui existase o tradiție discretă de folosire a acestuia.
Pentru copilul de atunci, țitera nu era doar un obiect, ci o enigmă. Era atras de simplitatea ei, de sunetele care păreau că vin din alt timp și, pe măsură ce creștea, instrumentul devenea din ce în ce mai familiar. A învățat singur, experimentând, imitând, greșind și încercând din nou, până când a început să stăpânească tehnica.
Drumul nu a fost unul liniar. A urmat zece clase la liceul din Domnești, apoi doi ani de ucenicie la meșterul Petre Donescu și serviciul militar la Constanța. Însă, indiferent de loc, țitera îl însoțea mereu, discret, ca o chemare pe care nu avea s-o ignore niciodată.
Meșterul care a reconstruit un instrument pierdut
În 1996, Tică a reprodus prima lui țiteră, după modelul celei vechi, păstrate în familie. A folosit lemn de paltin creț pentru cutia de rezonanță, nuc sau stejar pentru grif și corzi din sârmă oțelită.
De atunci, a construit zeci de instrumente, fiecare cu configurația lui, fiecare adaptată pentru mână și temperamentul celor care urmau să cânte la ele.
Lemnul îl alegea cu grijă, ascultându-l aproape ca pe un om. Îl șlefuia fără grabă, îl tăia astfel încât să rămână viu, capabil să vibreze. În mâinile lui, instrumentul nu era doar obiect, ci partener de creație.
O viață trăită pe scenă
Din 1976, Tică este prezent pe scenă. Cântă la țiteră și la fluier, cântă vocal, predă, povestește, improvizează. Formația de țiterași pe care a format-o la Galeș a devenit în timp o prezență spectaculoasă, atrăgând atenția publicului prin originalitatea timbrului și prin faptul că instrumentul, atât de rar în România, era dus în lumină de o întreagă generație de tineri.
Au urmat turnee în Elveția, Spania, Franța, Belgia, Italia, iar unul dintre momentele cele mai emoționante a fost invitația la deschiderea concursului de muzică ușoară de la San Remo. Acolo, într-un spațiu dedicat muzicii moderne, țitera argeșeană a sunat ca o voce uitată, readusă la viață.
Festivalurile la care a participat sunt numeroase și acoperă întreaga țară: evenimente păstorești, concursuri de muzică veche, festivaluri ale tradițiilor populare, întâlniri internaționale. Prezența lui este mereu remarcată, iar premiile obținute vorbesc singure despre valoarea muncii sale.
Profesorul care formează generații
Poate partea cea mai importantă din viața lui Tică Vasile este aceea de pedagog. De peste douăzeci de ani, îi învață pe tinerii din Galeș și din împrejurimi să cânte la țiteră și să construiască instrumentul.
Mulți dintre elevii lui au devenit, la rândul lor, interpreți respectați. Într-o lume în care tradițiile se pierd ușor, el a reușit să formeze nu doar muzicieni, ci și oameni care înțeleg cultura locului.
Are astăzi cincisprezece ucenici, reprezentând deja a patra generație formată sub îndrumarea lui.
Pentru mulți, el nu este doar profesor, ci mentor, un om cu răbdare, cu memorie muzicală excepțională și cu o capacitate rară de a transmite nu doar tehnica, ci și dragostea față de instrument.
Tehnica și repertoriul
Tică este un interpret complet. Cântă hore și sârbe din Argeș, dar și melodii păstorești venite de peste munți. Are capacitatea rară de a reproduce cu precizie un cântec după o singură audiție, dar și libertatea de a adapta repertoriul în funcție de instrument.
Țitera, în interpretarea lui, capătă o dimensiune aparte: nu rămâne doar un instrument arhaic, ci devine vehiculul unei muzici vii, ancorate în prezent, dar fidelă originilor.
Recunoaștere și valoare culturală
Specialiștii vorbesc despre el ca despre un artist desăvârșit, un autodidact cu talent nativ și cu o modestie care îi definește întreaga existență. Este considerat unicul meșter din Argeș capabil să construiască și să interpreteze la țiteră la nivel de scenă, un om rareori întâlnit în peisajul tradițional românesc.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, recunoaște nu doar munca lui, ci și contribuția imensă la cultura românească. Faptul că un instrument aproape dispărut trăiește astăzi prin zeci de tineri se datorează în mare parte lui.
Un om între datorie și pasiune
Astăzi, Tică mărturisește că se gândește la retragere, dar o spune cu blândețea celui care nu poate părăsi scena cât timp mai are ceva de dăruit. Știe că ștafeta va fi preluată. Și totuși, continuă să pregătească elevi, să construiască instrumente noi, să apară pe scenă și să păstreze vie o tradiție pentru care altfel nu ar mai exista urmași.
În Valea Vâlsanului, unde muntele se întâlnește cu apele repezi, Constantin Vasile rămâne un punct fix: un meșter, un rapsod, un profesor și un om care, prin țitera lui, a readus la viață o parte din memoria culturală a Argeșului.