Alba
-
Ana Neamțu – Horitoarea din Cut și vocea comunității
Rădăcini într-o familie de oameni simpli
Ana Neamțu s-a născut la 20 martie 1953, în satul Cut, județul Alba, într-o familie numeroasă. Era mezinul casei, venită pe lume când părinții erau deja în vârstă, iar frații mai mari își pregăteau drumul spre viața de adult. A crescut într-un mediu rural în care munca era împărțită firesc, iar tradițiile își aveau locul lor clar în existența de zi cu zi.
După absolvirea celor opt clase primare, a rămas acasă pentru a-i ajuta pe părinți. Era un traseu obișnuit pentru tinerii satului, dar pentru Ana avea să devină contextul în care se va forma ca păstrătoare de obiceiuri și voce importantă a comunității.
Formarea unei horitoare
Legătura cu horitul a venit din familie, în special de la mama sa, dar și din atmosfera generală a satului. La Cut, cântatul nu era un act festiv, ci un mod de a însoți trecerile și momentele importante ale vieții.
Ana a început să cânte în familie, în contexte firești: la muncile gospodărești, la clăci, la adunări. De timpuriu a fost remarcată pentru timbrul puternic și clar, pentru ușurința cu care putea trece de la o strigare veselă la o voce de bocet sau la o intonație ritualică.
În scurt timp, oamenii din sat au început să o cheme să compună sau să rostească strigături de nuntă, să cânte bocete la înmormântări, să creeze versuri potrivite unor momente specifice – evenimente în care era nevoie de o voce sigură, cu experiență și sensibilitate.
Un repertoriu modelat de comunitate
Ceea ce o definește pe Ana Neamțu nu este doar abilitatea vocală, ci modul în care repertoriul ei este legat direct de viața satului.
A cântat în contexte dintre cele mai variate:
– nunți, unde strigăturile trebuie adaptate familiilor, situațiilor și temperamenelor;
– înmormântări, unde bocetele cer tact, echilibru și cunoașterea tradiției;
– aniversări, întâlniri, adunări comunitare;
– sărbători religioase și evenimente culturale locale.
Fiecare apariție a sa avea rolul de a păstra forma tradițională a acestor practici, într-o perioadă în care multe comunități rurale își schimbau obiceiurile sau le abandonau.
O prezență activă în viața culturală a satului
Pe măsură ce ansamblurile folclorice locale s-au dezvoltat, Ana Neamțu a devenit o prezență constantă. A participat la concursuri, festivaluri și manifestări tradiționale, contribuind nu doar ca interpret, ci și ca îndrumător al generațiilor tinere.
În cadrul grupurilor culturale din Cut, era un reper – cine avea nevoie de un text, de o formulă de strigare, de un bocet autentic, apela la ea.
În paralel, a fost implicată în proiecte comunitare, inclusiv în reconstituirea tradițiilor locale pe scenă sau în activitățile culturale ale bisericii și școlii.
De la familie la scena satului
Debutul ei ca horitoare a fost în propria familie, însă trecerea către viața comunitară a fost naturală. Începând cu vârsta de 21 de ani, a devenit parte a tuturor momentelor importante ale satului.
În timp, vocea ei a fost percepută ca un element de stabilitate. Nu doar cânta, ci și transmitea modele de comportament și de respect față de obiceiuri. Prin modul în care se implica, oferea un tip de continuitate socială greu de înlocuit.
Îndrumarea tinerilor
Un aspect esențial al activității ei este relația cu tinerii.
În ansamblul folcloric al comunei, a colaborat constant cu generațiile noi, ajutându-le să înțeleagă diferența dintre o interpretare scenică și una tradițională, dintre un text inventat și unul potrivit contextului.
A lucrat cu răbdare, explicând rolurile fiecărei părți din repertoriu: strigătura, cântecul, horitul, bocetul.
Munca aceasta a contribuit la păstrarea unui patrimoniu oral care riscă să dispară rapid în absența unor astfel de figuri.
Portretul unui personaj comunitar
Ana Neamțu este unul dintre acei oameni al căror rol nu poate fi măsurat doar prin numărul aparițiilor publice.
Importanța ei vine din alt loc: din prezența constantă în viața satului, din capacitatea de a menține echilibrul unei tradiții și din încrederea pe care comunitatea o are în vocea ei.
Pentru locuitorii din Cut, este o figură de bază în păstrarea identității locale.
Pentru cei mai tineri, este un model de implicare.
Pentru cei mai în vârstă, este continuarea firească a unei lumi în care horitul avea valoare ritualică și socială. -
Eugen Gavrilă – Sculptorul de stâlpi funerari din Munții Sebeșului
Origini și identitate
Eugen Gavrilă s-a născut în 18 august 1968, în satul Pianu, județul Alba, într-o familie de țărani din zona Munților Sebeșului. A crescut în apropierea pădurilor de stejar și salcâm, într-un spațiu în care lemnul era nu doar resursă, ci parte a vieții cotidiene.
În sat era cunoscut după vechiul nume al neamului său – „Jenu lu’ Ionu lu’ Matei” – o formă tradițională de identificare care păstrează genealogia comunității.
A urmat opt clase, apoi a rămas în gospodărie, unde a început să lucreze cu lemnul de la vârste mici. De la părinți, Ioan și Elisabeta, a moștenit respectul pentru muncă, iar mai târziu, împreună cu soția sa, Silvia, a crescut trei copii: Ioan-Silviu, Gabriela și Ștefan.
Formarea meșterului
Sculptura în lemn nu a venit către Eugen printr-un învățător direct, ci prin întâlnirea repetată cu vechile cruci și stâlpi funerari din cimitirele satelor Pianu și Loman. Le observa, le studia îndeaproape și încerca să înțeleagă logica formelor: liniile adânci, motivele geometrice, păsările sculptate în vârf, simbolistica lor.
A început să lucreze singur, cu unelte simple, exersând până când mâna a început să urmeze firesc ritmul lemnului. De atunci, fiecare piesă realizată de el păstrează ceva din aceste începuturi autodidacte: o rigoare a detaliului, dar și o intuiție puternică a proporțiilor.
Stâlpul funerar – centru al unui meșteșug unic
Zona Munților Sebeșului păstrează un obicei funerar distinct: la mormântul bărbaților neînsurați se ridică stâlpi funerari, nu cruci. Stâlpul, văzut ca „coloană a vieții”, este încheiat cu o pasăre – simbol al sufletului.
Femeilor li se așază cruci ornate cu motive geometrice sau vegetale, sculptate în lemn.
Eugen Gavrilă este astăzi considerat ultimul meșter care lucrează în mod tradițional acest tip de stâlpi funerari. Lucrează în stejar, salcâm, nuc, tei și paltin, fiecare lemn fiind ales pentru o anumită proprietate: duritate, flexibilitate, finețea fibrei sau rezistența în timp.
În opera sa se regăsesc:
– stâlpi funerari cu pasărea-suflet;
– cruci sculptate cu motive vechi;
– troițe;
– linguri, panoplii și obiecte gospodărești;
– ciubere, putini și butoaie;
– construcții din lemn pentru diverse gospodării din zonă.
Prin tot ceea ce lucrează, el asigură continuitatea unui meșteșug cu statut identitar în comunitate.
Lucrări pentru sat și pentru regiune
De-a lungul anilor, Eugen Gavrilă a realizat sute de piese pentru satele din împrejurimi – Loman, Tonea, Pleși – și pentru gospodari din întreaga zonă montană.
Stâlpii și crucile lui sunt ușor de recunoscut prin simetria motivelor, precizia sculpturii și acuratețea stilului vechi.
Fiecare lucrare este făcută manual, fără prelucrări industriale, iar tehnica folosită păstrează tradiția cimitirelor din Munții Sebeșului, unde simbolurile sculptate nu sunt elemente decorative, ci repere ale unei cosmologii locale.
Transmisia meșteșugului
Un aspect esențial pentru definirea lui Eugen Gavrilă ca meșter tradițional îl reprezintă relația cu fiul său cel mic, Ștefan.
Acesta îl însoțește la lucru, învață cu el tehnicile de prelucrare, înțelege simbolistica stâlpilor și modul în care se construiește o piesă durabilă.
Prin această formă directă de ucenicie, meșteșugul stâlpilor funerari are șansa de a continua, într-o perioadă în care astfel de practici se pierd rapid.
Recunoaștere și activitate publică
Pe parcursul carierei, Eugen Gavrilă a primit aprecierea comunității și a specialiștilor.
A fost distins cu diplome onorifice și a participat la proiecte culturale și interviuri, fiind adesea invitat să vorbească despre tradițiile funerare specifice zonei.
Activitatea sa a fost prezentată și în cadrul emisiunilor culturale regionale, fapt ce a contribuit la înțelegerea mai largă a meșteșugului pe care îl practică.
Un meșteșug păstrat în formele lui originare
În atelierul său din Pianu, Eugen Gavrilă lucrează în continuare cu aceeași rigoare cu care a început în tinerețe.
Nu urmărește variații moderne ale meșteșugului.
Nu simplifică procedurile pentru a câștiga timp.
Rămâne fidel tehnicii tradiționale, care cere răbdare, atenție la detalii și respect pentru simbolurile vechi.
Pentru comunitatea din Munții Sebeșului, el reprezintă păstrătorul unei practici care altfel ar fi dispărut. Iar pentru generațiile viitoare, munca lui rămâne o mărturie solidă despre felul în care o cultură poate fi apărată prin perseverență și fidelitate față de formele ei originare. -
Florin Nicolae Poenariu – Iconarul din Laz și continuitatea unei tradiții transilvănene
Origini și formare
Florin Nicolae Poenariu s-a născut la 25 noiembrie 1973, în satul Laz, din comuna Săsciori, un loc cunoscut de peste două secole pentru tradiția sa iconografică pe sticlă. Provenit din familia Poenariu, una dintre cele mai importante familii de iconari ai zonei, Florin a crescut în proximitatea unor modele puternice.
A urmat cursurile liceale la Sebeș, dar reperele decisive ale formării sale au rămas cele primite acasă.
Drumul lui în iconografie s-a conturat prin apropierea de mătușa sa, Maria Deac Poenariu, de la care a învățat tehnica specifică satului Laz. În această familie, tradiția nu a fost transmisă prin școală formală, ci prin repetiția gesturilor: pregătirea sticlei, folosirea culorilor, conturul inversat, aplicarea foiței de aur, montarea ramelor sculptate.
Meșteșugul picturii pe sticlă
Icoana pe sticlă de la Laz are propriul ei limbaj vizual: culori vii, linii ferme, compoziții simetrice și un anumit tip de luminozitate dat de sticla suflată manual.
Florin Poenariu lucrează exclusiv cu materiale tradiționale:
– sticlă manufacturată,
– foiță de aur autentică,
– lemn cioplit manual pentru rame,
– brânee sculptate în stilul vechi,
– pene de îmbinare și dosuri din lemn, realizate chiar de el.
În atelierul său din Laz, deschis în anul 2007, îmbină pictura cu sculptura în lemn, continuând astfel specificul meșteșugului familiei Poenariu. Ramele sunt la fel de importante ca icoana în sine, fiind tratate ca parte integrantă a operei, nu ca un accesoriu decorativ.
Continuitatea unei familii de iconari
Legătura cu tradiția nu este doar genealogică; este și una profesională.
Florin Poenariu păstrează tiparele iconografice ale satului, reproduce modele vechi și, în același timp, aduce interpretări personale, păstrând însă spiritul tradiției. Consideră pictura pe sticlă un act de respect față de înaintași și vede în fiecare icoană o formă de continuitate culturală.
În familie, tradiția merge mai departe prin cei doi copii ai săi, Alexandru și Mara, alături de care lucrează în atelier. În mod firesc, aceștia cresc în contact cu meșteșugul, învățând elementele tehnice și simbolistica.
Distincții și confirmări
Munca lui Florin Poenariu a fost remarcată în contexte profesionale importante.
A obținut premii la competiții naționale dedicate icoanei ortodoxe și a primit o medalie de recunoaștere din partea Patriarhiei Române.
A participat la expoziții tematice și proiecte culturale organizate în diverse orașe din țară, unde publicul a putut vedea atât procedeul picturii, cât și tehnicile de sculptură folosite pentru rame.
Prin aceste prezențe, Florin a întărit statutul centrului iconografic Laz ca unul dintre cele mai active și autentice din Transilvania contemporană.
Atelierul de la Laz – spațiul unei tradiții vii
Atelierul în care lucrează este o încăpere modestă, adaptată nevoilor meșteșugului: masă de pictură, suport pentru sticlă, unelte vechi pentru tăierea și șlefuirea lemnului, vopsele pregătite manual.
Deși lucrează în condiții tradiționale, performanța tehnică este constantă, iar procesul este același pe care l-au urmat înaintașii săi.
Florin primește aici vizitatori în cadrul programelor educative și al evenimentelor culturale, explicând fiecare etapă celor interesați. Această deschidere contribuie la înțelegerea și aprecierea unui meșteșug care, fără asemenea gesturi, ar rămâne ascuns.
Rolul său în comunitate și în patrimoniu
Prin activitatea sa, Florin Nicolae Poenariu nu doar conservă o tehnică veche, ci și întărește identitatea satului Laz.
Fiecare icoană traduce în limbaj vizual o parte din istoria zonei, iar fiecare ramă sculptată aduce în prezent un motiv decorativ specific locului.
Într-o epocă în care iconarul tradițional este tot mai rar, Florin Poenariu reprezintă o continuitate sigură, o punte între meșteșugul familiei sale și generațiile viitoare. -
MARIA DEAC POENARU
Păstrătoarea ultimului fir de lumină din şcoala iconarilor de la Laz
Tezaur Uman Viu – pictură pe sticlă
Rădăcini într-un sat care respira icoane
La Laz, un sat ascuns între dealurile liniștite ale Sebeșului, icoanele nu erau doar obiecte de cult, ci parte din respirația locului. Fiecare casă păstra o urmă de culoare pe sticlă, un chip de sfânt, o poveste transmisă din generație în generație. În această lume arhaică, în care arta populară își găsise un centru de greutate unic, s-a născut Maria Deac Poenaru, la 25 martie 1923.
Era ultimul mlădiț al unui neam de iconari cunoscut din secolul al XVIII-lea, când primii membri ai familiei au așezat pe sticlă culori calde și divine, definind un stil care avea să devină reper pentru întreaga Vale a Sebeșului.
În familia Poenaru, arta nu era învățată ca la școală, ci trăită ca o continuitate firească: copiii creșteau printre pensule, sticlă și foițe de aur, iar gesturile meșteșugului le intrau în sânge fără grabă, asemenea unei rugăciuni zilnice.
O copilă care asculta culorile
Copilăria Mariei a fost plină de lumina filtrată prin sticla icoanelor. A învățat repede că fiecare nuanță spune o poveste: roșul aprins, tainic și cald; albastrul adânc, protector; verdele liniștit, care desena frunzele Raiului.
În casa ei, icoanele nu erau obiecte îndepărtate, ci prezențe vii. Umbrele lor se jucau pe pereți, iar fiecare chip de sfânt era lucrat cu o grijă care se transmitea ca o responsabilitate.
În acea atmosferă, Maria a deprins arta picturii pe sticlă încă din tinerețe. Nu prin lecții formale, ci prin repetarea gesturilor pe care le văzuse la părinți și bunici. Cu timpul, mâna i s-a așezat cu precizie, iar privirea a început să distingă armonii cromatice pe care doar cineva crescut într-o lume a icoanelor le putea înțelege.
Ultima verigă a unei școli de două secole
Când familiile iconarilor au început să se împuțineze, iar lumea satului să se schimbe, Maria Deac Poenaru a rămas aproape singură în fața unui patrimoniu uriaș. Era ultima reprezentantă a școlii de pictură pe sticlă de la Laz — o școală născută în 1770, cu tehnici, motive și canoane specifice acestei zone.
Ea nu a fost doar continuatoarea tradiției, ci și depozitara unui mod de gândire artistică. Picta icoane cu aceeași rigoare cu care o făcuseră înaintașii săi, adăugând însă o delicatețe a liniei și o limpezime a culorilor care îi făceau lucrările instant recognoscibile.
A pictat mii de icoane, răspândite în toată lumea. Unele au ajuns în colecții particulare, altele în biserici, dar în fiecare dintre ele pulsează aceeași lumină provenită din satul Laz.
O casă transformată în muzeu viu
Casa Mariei a devenit, în timp, un spațiu al memoriei.
În încăperi se aflau sute de icoane unicat, fiecare cu povestea ei, uneori însoțită de obiecte țesute sau cusute chiar de Maria sau de rudele ei — costume populare, ștergare, vase de lut, obiecte de rit, podoabe vechi.
Fiecare colț al casei era o lecție despre arta populară și despre viața satului tradițional transilvănean.
Pentru zeci de ani, această casă a fost locul în care generații de tineri au învățat să picteze pe sticlă, să aleagă culorile potrivite, să înțeleagă simbolurile și tradiția. Maria Deac Poenaru nu preda ca un profesor, ci ca un martor al unei lumi pe care o trăise pe deplin și pe care o respecta profund.
O viață dedicată luminii și continuității
Pe lângă pictură, artista a inițiat tineri în țesut, cusut și alte meșteșuguri populare. Avea o răbdare infinită și o bucurie tăcută în a transfera mai departe ceea ce primise.
Pentru ea, meșteșugul nu era niciodată doar tehnică: era legământ între generații, o datorie morală față de sat și față de familia care conturase vreme de două secole identitatea iconografiei din Laz.
Când o priveai pictând, gestul ei părea ritualic: mâna reconstitua o tradiție veche, dar cu prospețime; ochii urmăreau fiecare detaliu, asigurând că icoana păstrează stilul Lazului, dar rămâne totodată a ei, recognoscibilă și unică.
Ecoul unei vieți care a luminat lumea
Deși a plecat dintre noi în 2015, destinul Mariei Deac Poenaru a rămas înscris în patrimoniul cultural românesc. Fiecare icoană semnată de ea poartă amprenta unei școli vechi de peste două sute de ani.
Jurnaliști, fotografi, etnografi și colecționari i-au trecut pragul casei din Laz, fascinați de personalitatea ei, de modul în care vorbea despre artă și credință, de modul în care transforma memoria satului într-o comoară vie.
Povestea ei este, înainte de orice, povestea unei femei care a înțeles că tradiția nu înseamnă doar a păstra obiecte, ci a păstra lumina lor.
Iar lumina aceasta — a icoanei pe sticlă, a culorilor adânci, a gestului repetat cu evlavie — rămâne, prin opera ei, una dintre cele mai pure mărturii ale patrimoniului viu românesc.Un Tezaur Uman Viu pentru totdeauna
Maria Deac Poenaru este considerată Tezaur Uman Viu nu doar pentru virtuozitatea artistică, ci pentru:
• continuitatea unei școli iconografice unice în România,
• valoarea culturală a miilor de icoane pictate,
• rolul ei în formarea generațiilor tinere,
• transformarea propriei case într-o instituție de memorie,
• păstrarea unui stil tradițional vechi de două secole.
Ea rămâne, fără îndoială, una dintre figurile emblematice ale artei pe sticlă din România. -
Maria Dulău – Vocea Biiei și repertoriul unei comunități vii
Rădăcini într-o familie tradițională
Maria Dulău s-a născut la 9 aprilie 1947 în satul Biia, comuna Șona, județul Alba, într-o familie cunoscută în zonă pentru respectul față de tradiții și viața comunitară.
Părinții ei, Gheorghe și Eugenia Groza, erau oameni simpli, dar legați profund de obiceiurile satului. În casă se cânta des, iar cântecele vechi, doinite sau de joc, se transmiteau firesc între generații.
De mică, Maria a fost atrasă de muzica populară. La sărbători, la lucrările câmpului sau în contexte de familie, vocea ei era remarcată pentru claritate și expresivitate. În școală participa la serbări și momente artistice, fiind una dintre prezențele constante ale spectacolelor din sat.
Formarea unei cântărețe tradiționale
Primii ei dascăli au fost părinții și oamenii bătrâni ai comunității. De la ei a învățat doine, balade, colinde religioase și laice, jocurile satului, strigăturile și formulele specifice evenimentelor tradiționale.
În serile de iarnă sau în timpul activităților din gospodărie, mama ei doinea cu un timbru aparte, iar Maria repeta aproape instinctiv, urmărind inflexiunile și stilul.
Această învățare naturală, fără partituri sau explicații tehnice, a format-o ca interpret al repertoriului autentic al zonei.
Debutul și primele recunoașteri
Debutul Mariei Dulău a avut loc în copilărie, pe scena Școlii Generale din Biia.
A fost remarcată atât în spectacolele școlare, cât și în corul bisericii – două spații esențiale pentru formarea tinerilor din sat.
Momentul care i-a confirmat statutul de rapsod popular a fost anul 1981, când a reprezentat comuna Șona la Festivalul Național „Cântarea României”, desfășurat la Alba Iulia. A obținut locul I la secțiunea Rapsozi Populari, performanță rară pentru o interpretă venită direct dintr-o comunitate rurală.
În anul următor au urmat primele ei înregistrări oficiale la Radio București, realizate cu orchestra condusă de dirijorul George Vancu – un pas important în afirmarea repertoriului său.
Repertoriul: între doină, joc și colind
Repertoriul Mariei Dulău este divers și reprezentativ pentru zona Târnavelor. Include:
– doine cântate cu intensitate și expresie interioară,
– cântece de joc, ritmate și vesele,
– strigături,
– balade,
– colinde religioase și laice,
– formule ritualice din obiceiurile comunității.
Pentru ea, muzica tradițională exprimă stări profunde:
– în doine transmite trăiri apăsate sau nostalgice;
– în cântecele de joc se dezvăluie plină de vitalitate.
Este, astfel, o interpretă completă, stăpânind atât registrul liric, cât și pe cel dinamic.
Transmiterea tradiției
Maria Dulău este un reper pentru generațiile tinere din Biia.
A transmis cântece, balade, colinde și strigături tinerilor interpreți ai satului, contribuind direct la continuitatea tradiției locale.
Printre cei formați sau inspirați de repertoriul ei se numără tineri care au reprezentat comunitatea în concursuri naționale de folclor. Aceștia au preluat de la ea nu doar melodiile, ci și modul de interpretare, ritmul, pauzele, expresia și autenticitatea intonației.
Această activitate de transmitere este una dintre cele mai importante contribuții ale ei la patrimoniul imaterial.
Prezență în spațiul public
Maria Dulău a participat la numeroase festivaluri și concursuri folclorice, unde a obținut distincții de-a lungul timpului:
– premii la concursuri județene și naționale,
– locuri fruntașe în competiții dedicate rapsodilor populari,
– apreciere din partea specialiștilor în folclor,
– diploma „Tezaur Folcloric” din partea TVR.
Activitatea ei a fost prezentată în emisiuni de televiziune și materiale dedicate tradițiilor locale, contribuind la recunoașterea patrimoniului muzical al zonei Biia.
O voce care reprezintă comunitatea
În toate etapele vieții sale, Maria Dulău a rămas legată de satul natal și de oamenii lui.
Către ea se îndreaptă comunitatea atunci când este nevoie de cântec la o sărbătoare, de o strigare la nunți, de colinde la marile praznice sau de o doină la un moment solemn.
Prin repertoriul său, prin autenticitatea interpretării și prin disponibilitatea de a forma tineri, Maria Dulău este una dintre cele mai importante păstrătoare ale tradițiilor muzicale ale Biiei și un reper pentru întreaga zonă a Târnavelor. -
Mariana Gligor
O viață trăită în suflul înalt al tulnicului
Rădăcini în Ţara Moților
În satele de munte unde sunetul tulnicului se împletește cu liniștea codrilor, numele Marianei Gligor a devenit, în timp, sinonim cu însăși identitatea acestor locuri. Născută la Vidra și mutată mai târziu la Câmpeni, Mariana a crescut într-un univers în care tradiția nu era un decor, ci respirația firească a fiecărei zile. În familia ei, tulnicul nu era un obiect, ci o voce — una transmisă din generație în generație, una care aduna oamenii și îi punea în legătură unii cu alții, cu muntele, cu destinul.
Părinții, Lucreția și Andrei Bîlcea, au fost primii care i-au deschis poarta spre această lume. Tatăl ei era un meșter recunoscut, un om care lucra lemnul cu răbdare și știință, lăsând în urmă tulnice care aveau să cânte în mâinile altora. În atelierul lui, fetița Mariana încerca pentru prima dată vibrația instrumentului. Iar mama și tulnicăresele din sat aveau să o învețe, treptat, subtilitățile unei practici ce cerea nu doar forță, ci și sensibilitate.
Primii pași spre un destin
Povestea Marianei Gligor ca tulnicăreasă începe la vârsta de doar șapte ani. Atunci, pentru prima oară, a urcat cu tulnicul la târgul de pe Muntele Găina, unul dintre reperele sacre ale Țării Moților. De atunci și până astăzi, nu a lipsit niciun an. La șezători, torcării, botezuri, înmormântări, la chemările din sat sau la urcările pe munte, prezența ei era nelipsită. Cântatul nu era doar o manifestare artistică, ci o participare firească la viața comunității.
În paralel, a început să descopere și taina costumului popular — nu doar ca piesă vestimentară, ci ca operă de artă. A învățat să țeasă, să coasă, să potrivească motivele tradiționale, să le dea continuitate. În timp, costumul pe care îl poartă când cântă la tulnic a devenit parte a identității ei, la fel de important ca instrumentul însuși.
Tulnicul – vocea muntelui
Tulnicul este, pentru oamenii din Apuseni, un instrument cu o încărcătură profundă. Folosit în vechime de femei pentru a transmite vești, avertismente sau chemări, tulnicul a fost, într-o vreme, un limbaj în sine. Chemările, cântările, răspunsurile se transformau într-un dialog purtat peste văi și dealuri.
Mariana Gligor a învățat toate aceste coduri sonore. Le-a memorat, le-a exersat, le-a transformat într-o artă. Tehnica interpretării la tulnic cere forță, o respirație specială, cunoașterea frazelor melodice moștenite și o abilitate rară de a transmite emoție doar prin vibrația lemnului. În mâinile ei, tulnicul nu cântă doar, ci povestește.
Se spune în comunitate că, uneori, sunetul tulnicului are efect vindecător. Mariana însăși a menționat acest aspect, vorbind despre vibrațiile care liniștesc, despre asemănarea dintre aceste cântări și descântecele vechi ori leacurile din plante. Pentru ea, însă, vindecarea pornește dintr-un loc mai adânc: acela în care tradiția devine identitate.
O viață între scenele lumii
Talentul său nu a rămas doar în hotarul satului. A participat, încă din adolescență, la numeroase evenimente culturale și competiții. La „Cântarea României”, a obținut de fiecare dată premiul I. A cântat în Belgia, Franța, Austria, Germania, Israel, Spania, Serbia și până în Canada — fiecare turneu purtând cu el un crâmpei din munții și tradițiile moților.
Târgul Ţării Tulnicelor, serbările de pe Găina, festivalurile folclorice din țară sau cele de peste hotare au devenit scene unde numele Marianei Gligor a fost rostit cu respect. Nu doar ca interpretă, ci și ca meșteră, creatoare de valori culturale și purtătoare de memorie.
Învățătoarea unei comunități
Moștenirea ei nu stă doar în ceea ce cântă sau creează, ci, mai ales, în oamenii pe care i-a format. De-a lungul anilor, peste zece generații de tulnicărese au învățat de la ea. Copii, vecini, nepoți, nurori — toți au primit de la Mariana această cunoaștere transmisă oral, după regula veche: întâi asculți, apoi repeți, apoi înveți să vorbești prin instrument.
În 2001, a fondat grupul de tulnicărese „Apusenii” din Câmpeni, pe care l-a condus și format cu răbdare. A făcut din acest grup un spațiu de continuitate, un loc în care tinerele învață nu doar tehnica unui instrument, ci și demnitatea de a aparține unei tradiții.
Privirea specialiștilor
Etnografi și profesori din centrele culturale ale țării au apreciat, în timp, contribuțiile ei. Unii au subliniat valoarea terapeutică a sunetului tulnicului, alții contribuția sa la păstrarea și promovarea portului popular autentic. În ochii lor, Mariana Gligor este mai mult decât o interpretă: este un liant între lumi, un reper cultural pentru Ţara Moților, o voce care nu s-a stins niciodată.
Un tezaur viu
Astăzi, când oamenii vorbesc despre ea, nu o fac doar în termeni de recunoaștere artistică. O privesc ca pe un simbol — al rezistenței tradițiilor, al muncii neîntrerupte, al curajului de a duce mai departe ceea ce alții ar fi lăsat în urmă. Pentru Mariana Gligor, tulnicul este mai mult decât un instrument. Este, pur și simplu, viața ei.
Iar prin această viață, un întreg colț de țară continuă să vibreze. -
Aurelia Matei s-a născut pe 12 septembrie 1965, în satul Lăzești, comuna Scărișoara. A învățat „cipcă” (dantelă) de la 10 ani, când a început să reproducă tradiția mamei și bunicii – meșterind cămăși cu ciupag, ia, zadii și alte componente vestimentare tradiționale. Stabilită în Gârda de Sus, continuă tradițiile locului, fără a amesteca motivele locale, și este singura meșteriță din Apuseni care reface cămașa cu „ciupag” – o cusătură trapezoidală specifică moților, realizată manual, cu o lună sau chiar trei pentru un costum complet. Execută țesături complexe – pâslite, în război, fie din lână, fie bumbac –, precum covoare, fețe de masă sau zadii, decorate manual cu tehnici străvechi. Aurelia Matei a fost membră a Academiei Artelor Tradiționale din România încă din 2019, pentru activitatea sa neîntreruptă. Din anul 2016 transmite meșteșugul ca instructor la Școala de Arte și Meșteșuguri din cadrul Centrului de Cultură „Augustin Bena”, pregătind noi generații de meșteri tradiționali. A participat la numeroase expoziții și târguri atât în țară (Alba Iulia, București etc.), cât și în străinătate (Ungaria, Germania). Este cunoscută în comunitate și în diaspora românilor pentru comenzi personalizate de cămăși cu ciupag, dovadă a relevanței sale culturale.
-
NICODIM GLIGOR – Povestea unui om care a ascultat lemnul
Un meșter născut din pădure
În satele din Munții Apuseni, lemnul nu a fost niciodată doar material. A fost limbaj, adăpost, hrană pentru casă, dar mai ales memorie. În Vidra, la poalele muntelui, un copil crescut între scânduri și miros de brad învăța, fără să știe, că destinul lui va rămâne legat de copacul tăiat, de fibra caldă și de sunetul lemnului care, lovit cu măsură, pare că respiră.
Așa a început viața lui Nicodim Gligor, într-o familie pentru care dogăritul nu era meșteșug, ci meserie de onoare. S-a născut în 1943 și, înainte să împlinească 14 ani, deja își petrecea zilele în atelierul tatălui, în satul Modolești. Acolo a învățat prima regulă: că lemnul trebuie întâi ascultat. Și abia apoi lucrat.
În 1957 a făcut primul său ciubăr. A fost începutul unei vieți în care nu a părăsit niciodată cu adevărat atelierul, nici măcar în zilele în care muncea la câmp. Lemnul rămânea a doua familie.
Un atelier cât o lume întreagă
În zona Vidrei, lemnul nu se alege la întâmplare. Fiecare esență are rostul ei. Meșterul Gligor știa, după greutate, după sunet și după miros, ce poate deveni un trunchi de frasin sau o scândură de cireș. Folosea brad pentru ciubere, stejar pentru butoaie migălos strânse, salcâm și fag pentru piese de rezistență, prun și frăgar pentru instrumente muzicale, larice și molid pentru sunete curate, cu vibrație adâncă.
Uneltele lui erau la fel de vechi ca meșteșugul: barda grea, măciuca, firezul, custura, dalta ascuțită, scandul de văsărit și mezdreaua — toate mânuite cu o precizie transmisă din tată în fiu, din generație în generație.
Era un om al detaliului, al răbdării, al lucrului bine făcut. Fiecare butoi trebuia să stea în picioare zeci de ani. Fiecare tulnic să prindă glas aspru și curat, cum numai muntele produce.
Meșterul care a făcut lemnul să cânte
Puțini dogari pot spune că știu să însuflețească lemnul și în alt fel decât prin vase și unelte. Nicodim Gligor era unul dintre aceștia. Îi reușeau tulnicele lungi, fluierele simple și instrumentele care păstrează sunetele Apusenilor — instrumente pe care nu le făcea doar pentru spectacole, ci pentru oameni, pentru sate, pentru sărbători.
Locuitorii din Vidra îl știau ca „Nenea Gligor”, un om tăcut, dar cu mâini care vorbeau. Ceea ce făcea el nu era manufactură. Era memorie sculptată.
O viață întreagă în slujba tradiției
În 2006, într-o perioadă în care meșteșugurile tradiționale începeau să se stingă, lui Nicodim Gligor i s-a cerut ceva ce puțini mai puteau oferi: să devină profesor.
De atunci, an de an, a predat la clasele de meșteșuguri populare ale Centrului de Cultură „Augustin Bena”. A format peste o sută de tineri și adulți, i-a învățat să țină barda, să simtă vibrația lemnului, să observe nodurile bune și nodurile imposibile, să știe când un buștean va deveni fluier sau când nu poate fi decât lemn de foc.
Ucenicii lui au devenit continuatorii unui meșteșug pe cale de dispariție. Mulți îl pomenesc și astăzi în atelierele lor, atunci când reușesc prima dată să „curețe” un sunet dintr-un tulnic sau când își dau seama câtă răbdare cere un ciubăr.
O moștenire care nu moare
Nicodim Gligor nu s-a îmbogățit niciodată din lemn. S-a îmbogățit doar în oameni. A trăit modest, în Vidra, lucrând până în ultimele zile pentru cei care îi cereau o scândură, un butoiaș, un instrument.
A fost cinstit, de-a lungul anilor, cu diplome și recunoașteri. Dar cea mai mare recunoaștere a venit de la cei care, după dispariția lui, au spus un lucru simplu: „Lemnul nu mai sună la fel fără mâna lui.”
S-a stins în ianuarie 2015, lăsând în urmă un patrimoniu viu — obiecte, instrumente, povești și, mai ales, oameni care duc mai departe ceea ce el a învățat în atelierul tatălui său.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că a întruchipat un meșteșug rar, dus la rang de artă.
Pentru că a păstrat nealterată tradiția dogăritului din Apuseni.
Pentru că a format generații întregi de meșteri.
Pentru că a făcut ca lemnul să spună, încă o dată, povestea muntelui. -
NICOLAE COROIU
Omul care a ținut vie muzica țâmbei din Munții Apuseni
Rădăcini în Țara Moților
În comuna Avram Iancu, acolo unde istoria și muntele se împletesc cu o naturalețe rară, tradiția nu se păstrează din obligație, ci din felul de a fi al oamenilor. În această lume de sunete vechi și de obiceiuri care par desprinse dintr-un alt timp, a crescut și Nicolae Coroiu, născut la 29 ianuarie 1951. Din satul Târsa provenea tatăl său, care cânta la taragot, iar această prezență muzicală în casă i-a făcut copilăria firească, armonioasă, încărcată de sunete. De la cinci ani, în timp ce alți copii se jucau prin curți, el se apleca instinctiv asupra muzicii, încercând să înțeleagă mecanismul melodiilor și al instrumentelor.
Într-un loc în care tradiția este parte din identitate, Nicolae Coroiu a crescut cu sentimentul că fiecare cântec și fiecare instrument transmit ceva din felul de a fi al moților. Așa a învățat să prețuiască muzica încă din primele clipe ale vieții sale, fără să știe că într-o zi va deveni unul dintre cei mai importanți păstrători ai unui instrument unic din România: țâmbă, sau țitera, așa cum este cunoscută doar în această parte de lume.
Un instrument rar, o tradiție unică
Țâmbă — instrumentul pe care Nicolae Coroiu îl slujește de o viață — nu este doar o curiozitate muzicală, ci un simbol al Apusenilor. Seamănă cu o cetera, dar are corzi multiple, fixate pe o cutie de rezonanță din lemn de brad. Modul în care se cântă la ea amintește când de pian, când de acordeon, când de chitară, pentru că se formează melodia mergând pe gamă în sus, prin lovirea coardelor cu un bățișor, în timp ce cu altul se ține ritmul.
În mâinile lui Nicolae Coroiu, țâmba nu este doar un instrument, ci o punte între epoci. El nu a învățat doar să cânte la ea; și-a confecționat propriile instrumente, le-a încercat sunetul, le-a acordat, le-a perfecționat, ca un meșter vechi pentru care fiecare detaliu contează.
Dacă alte instrumente tradiționale s-au răspândit în toată țara, țâmba din Avram Iancu a rămas unică, izolată în creasta Apusenilor, transmisă doar în câteva gospodării. Nicolae Coroiu este una dintre ultimele verigi ale acestui lanț.
Drumul către a deveni Tezaur Uman Viu
Absolvent al Liceului Pedagogic din Abrud, Nicolae Coroiu a devenit învățător, iar școala a fost locul în care și-a găsit misiunea. A predat nu doar litere și cifre, ci și dragostea pentru port, cântec și instrumente tradiționale. Lecțiile sale nu erau niciodată simple ore; erau întâlniri cu tradiția, cu identitatea și cu felul moțesc de a trăi.
Ani la rând, a cântat la țâmbă, fluier și vioară, a adunat cântece din sate, a cules variante vechi de melodii și a încercat să le salveze de la dispariție. A participat la concursuri și festivaluri din toată țara: „Cântarea României”, concursurile „Cultură pentru cultură”, Târgul de Fete de pe Muntele Găina, festivalul de film de la Sibiu și numeroase ediții dedicate moților și tradițiilor lor.
Toate aceste prezențe nu au însemnat pentru el doar recunoaștere, ci și responsabilitatea de a arăta lumii ce înseamnă cu adevărat țâmba și de ce merită păstrată ca un adevărat patrimoniu viu.
Prima dată când tradiția i-a răspuns
Când a început Nicolae Coroiu să cânte „cu adevărat”? El însuși povestește simplu: de la cinci ani a început să atingă instrumentele casei. Fiecare sunet pe care îl scotea era o încercare, o apropiere, un dialog timid cu tradiția moților.
Însă momentul în care a simțit că aparține acestui traseu a venit abia mai târziu, când a început să înțeleagă mecanismul instrumentelor, să le interpreteze, să simtă vibrațiile lor ca pe o parte din sine. A început să cânte în șezători, în adunări de sat, apoi pe scene din ce în ce mai mari.
Dar adevărata recunoaștere a venit în sala de clasă, acolo unde și-a dat seama că poate transmite altora ce a primit el însuși de la tatăl său: dragostea pentru cântec.
Un dascăl care a schimbat generații
Una dintre cele mai importante realizări ale sale este formarea grupului de țâmbe „Crăișorul”, creat în 2004. Zece copii au învățat instrumentul direct de la el, iar fiecare dintre ei a purtat mai departe această tradiție ca pe o moștenire de familie.
Nicolae Coroiu nu i-a învățat doar tehnică; i-a învățat să iubească instrumentul, să înțeleagă că fiecare notă este o mărturie a moților. Pentru el, a preda nu a fost niciodată o simplă meserie. A fost o misiune — aceea de a împiedica tradiția să se stingă.
Ultimul apărător al muzicii țâmbei
Astăzi, Nicolae Coroiu este considerat unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradițiilor moțești. Prin cunoștințele, instrumentele și talentul său, el reprezintă o verigă rară între trecut și prezent.
Toate aceste motive l-au făcut să devină Tezaur Uman Viu, un titlu care nu este doar o distincție, ci o recunoaștere a unei vieți dedicate patrimoniului imaterial. În el se adună ani de muncă, sute de melodii cântate, instrumente confecționate, copii îndrumați și generații întregi de moți mândri.
Moștenirea care rămâne
Nicolae Coroiu nu este doar un meșter sau un interpret. Este un povestitor al muntelui, un om care a păstrat vie o tradiție pe care alții ar fi pierdut-o fără să-și dea seama. Este puntea prin care țâmba mai poate răsuna astăzi în satele Apusenilor, aceeași țâmbă cu care oamenii anunțau cândva bucurii, adunări, sărbători sau momente de cumpănă.
Prin mâinile sale au trecut instrumente, prin glasul său au trecut melodii, iar prin el au trecut generații întregi de copii pentru care tradiția nu mai este doar un cuvânt, ci o parte esențială a identității lor.
Nicolae Coroiu rămâne, astfel, unul dintre acei oameni rari care nu doar păstrează tradiția, ci o și oferă lumii, cu generozitate, cu responsabilitate și cu acea liniște pe care o au doar cei care știu că slujesc un rost mai mare decât ei. -
NICOLAE MUNTEAN
Iconar
O viață între două lumi: meseria pământeană și chemarea către icoană
În Vinerea, un sat din județul Alba înnobilat de liniștea colinelor și de spiritul oamenilor harnici, se naște Nicolae Muntean, un copil care avea să crească între două registre aparent incompatibile: rigoarea muncii industriale și căutarea frumuseții sacre. De mic, își uimea învățătorii și colegii prin îndemânarea sa: lucra cu lemnul cu o siguranță nefirească pentru vârsta lui, cânta la muzicuță și la alte instrumente simple, construia lucruri după instinct, așa cum alții citesc sau respiră.
Ani mai târziu, viața îl duce spre meseria de strungar și proiectant, specializări pe care le va practica o bună perioadă în cadrul Liceului Industrial din Cugir. A lucrat cu seriozitate, cu disciplină și cu sentimentul clar că munca trebuie făcută temeinic, oricare ar fi ea. Însă, dincolo de toate acestea, în interiorul lui creștea o neliniște tăcută: nu era încă acolo unde trebuia.
Momentul de cotitură: întâlnirea cu icoana
În preajma anului 1989, la vârsta maturității, când cei mai mulți oameni se așază definitiv în ceea ce sunt, Nicolae Muntean simte că drumul lui trebuie să apuce o altă direcție. Nu a văzut niciodată pe cineva pictând o icoană de la început până la sfârșit, nu a avut un maestru în sensul strict, dar a simțit un îndemn interior, o chemare pe care o numește fără ezitare „miracol”.
Primele încercări nu au fost perfecte. A început să lucreze în ulei, căutând să prindă proporțiile, expresivitatea și lumina chipurilor sfinților. Învăța singur, revenea asupra lucrărilor, simțea că ceva îl conduce, că mâna îi este ghidată, că icoana nu este doar o imagine, ci o legătură cu un spațiu mai înalt. În drumurile sale către Laz, acolo unde familia Poenaru păstra cel mai vechi stil de iconografie pe sticlă, a primit îndemnuri și sfaturi de la Maria Deac Poenaru, marea iconară a zonei. Nu a fost o ucenicie formală, ci o întâlnire care l-a așezat definitiv pe traseul său interior.
Icoana ca rugăciune
Pe măsură ce anii treceau, Nicolae Muntean transformă pictura într-un ritual. Pentru el, icoana nu este un obiect decorativ, ci o „fereastră spre absolut”, un drum prin care omul simplu poate vorbi cu divinitatea. Fiecare lucrare e o formă de rugăciune, o încercare de a păstra vie o tradiție străveche a satelor transilvănene.
Atelierul său, o încăpere minusculă de doar zece metri pătrați, devine locul central al universului său. Acolo lucrează, schițează, desenează, pictează, sculptează în lemn, modelează rame, și tot acolo a adunat sute de lucrări. Alte trei încăperi din casă au devenit spații de expunere, un fel de muzeu intim, unde icoanele respiră una lângă alta, purtând, fiecare, timbrul unic al mâinii sale: delicatețe, echilibru cromatic, simțul proporțiilor și o căldură inconfundabilă.
Călătoria icoanelor în lume
Lucrările lui Nicolae Muntean au început să circule în expoziții, mai întâi în zona Transilvaniei, apoi în alte orașe importante: Alba Iulia, Sibiu, Deva, Timișoara, București. A participat la expoziții internaționale și a dus icoanele românești în afara țării, cum a fost cazul expoziției de la Bad Ischl, în Austria, unde stilul său a fost primit cu admirație. Prezența la Târgul Internațional de la Praga a fost un moment de maturitate artistică: patruzeci de icoane expuse, fiecare cu propria poveste, fiecare născută din aceeași nevoie lăuntrică de a da mai departe o parte din lumină.
Harul transmis mai departe
Deși lucrează în liniștea atelierului său, Nicolae Muntean simte o datorie față de tradiție și față de generațiile tinere. A colaborat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în programul „Vara pe uliță”, unde a predat copiilor primele noțiuni despre pictura tradițională pe sticlă. Multe dintre aceste întâlniri au fost pentru el momente de împlinire: copiii care privesc pentru prima dată printr-o icoană sunt, spune el, mai aproape de adevăr decât mulți adulți.
Cu toate acestea, marele său vis rămâne găsirea unui ucenic devotat, cineva care să primească meșteșugul nu ca pe o îndeletnicire, ci ca pe o formă de rugăciune. Până în acea zi, continuă să lucreze singur, cu răbdare, în atelierul său mic, înconjurat de instrumente, de culori și de liniștea care îi este necesară pentru a crea.
De ce Nicolae Muntean este Tezaur Uman Viu
Pentru că a reușit să transforme, la vârsta maturității, un har interior într-o misiune culturală.
Pentru că a dus mai departe iconografia pe sticlă, fără compromisuri și fără întrerupere.
Pentru că a transformat propria casă într-un spațiu de păstrare și transmitere a tradiției.
Pentru că a deschis porțile atelierului către tineri, încurajându-i să descopere frumusețea icoanelor.
Pentru că a demonstrat că tradiția trăiește atâta timp cât cineva o practică cu credință și cu dragoste. -
OLIVIA TIMA
Păstrătoarea luminii din firele țesăturilor de pe Valea ArieșuluiUn destin țesut în culorile Munților Apuseni
În Sălciua, pe Valea Arieșului, unde muntele își schimbă nuanțele de la un anotimp la altul, iar casele par legate între ele prin fire nevăzute ale tradiției, Olivia Tima a ridicat țesutul la rangul de artă. Firele pe care le-a trecut prin războiul vechi, construit în anul 1890 de un meșter al locului, nu sunt doar fire textile — sunt firele identității unei comunități. Moștenirea ei nu stă doar în obiecte, ci în continuitatea unei lumi alcătuite din culori, ritm și răbdare.
Născută în vara anului 1937, Olivia Tima și-a petrecut copilăria printre femei care lucrau în liniștea caselor, în lumina dimineților, cu gesturi precise și lente, repetând aceleași mișcări pe care le moșteniseră și ele de la mamele lor. Totul în gospodăria de altădată era un ritual. Iar la războiul familiei, aflat încă în funcțiune după peste un secol, ea a început să prindă, încă din copilărie, nu doar tehnici, ci și ritmuri interioare, idei despre frumos, măsură și armonie.
Arta țesutului – o lume în care culorile devin limbaj
Ceea ce a făcut-o pe Olivia Tima cunoscută în întreaga zonă a Munților Apuseni este modul în care reușește să păstreze echilibrul dintre tradiție și creativitate. Țesăturile sale – ștergare, lepedeie, tinde, țoale, fețe de masă, măsărițe – par desprinse dintr-o lume unde geometria se întâlnește cu sensibilitatea. Culorile vii, dar niciodată stridente, motivele alese cu migală, rosturile închise sau deschise, vărgile care delimitează compoziții geometrice – toate acestea alcătuiesc un stil foarte ușor de recunoscut.
Olivia Tima este una dintre puținele creatoare care încă folosesc coloranți naturali. Coaja de arin pentru negru, coaja de măr sălbatic pentru roșu închis, frunza de mesteacăn pentru galben, coaja de ceapă pentru bejuri calde, iar pentru fixare „galaican”, un minereu folosit de generații întregi. În fiecare gest există o continuitate: în sunetul războiului, în mirosul de lână udă, în culorile care apar treptat, parcă din povești.
Piesele pe care le creează nu sunt simple obiecte: sunt un fel de „buletin de identitate” al locului, așa cum spun specialiștii. Cine știe să citească țesătura poate recunoaște imediat zona, familia, poate chiar perioada istorică. Olivia Tima a păstrat fără ezitare această estetică locală, încât fiecare lucrare devine nu doar frumoasă, ci și documentară.
Dincolo de meșteșug – o profesoară care a mutat tradiția în inimile copiilor
Puțini creatori populari au reușit să facă ceea ce a făcut Olivia Tima: să ducă războiul de țesut în școală. În 1980, în timp ce preda la Școala Generală din Sălciua, a înțeles că tradiția nu poate supraviețui fără copii și că meșteșugul are nevoie de alte mâini care să-l ducă mai departe. Așa a luat ființă primul cerc de țesături-cusuturi, cu 15 elevi care își înțepau cu timiditate degetele, dar plecau acasă mai bogați cu un gest, un motiv, o poveste.
Din 2000, cercul s-a mutat în gospodăria ei – un muzeu viu, unde copiii descoperă atât uneltele, cât și ritualurile prelucrării fibrelor. Acolo, fiecare pas este trăit: spălatul lânii, torsul, vopsitul, alesul motivelor, țesutul propriu-zis. Pentru un copil, întâlnirea cu aceste practici devine o lecție despre răbdare și identitate.
Generațiile crescute de Olivia Tima sunt astăzi răspândite în toate direcțiile, dar fiecare păstrează amintirea mirosului de lână, a războiului care vibrează în miez de vară, a culorilor naturale care se amestecă în căldarea de lemn. Multe fete din sat recunosc că, datorită ei, au înțeles mai bine cine sunt.
Un ambasador al Apusenilor în țară și în lume
De-a lungul anilor, Olivia Tima a participat la numeroase manifestări – la Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, la târguri de meșteri populari din Sibiu, Vâlcea, Cluj, la festivaluri și expoziții dedicate tradițiilor. În 1995, a fost primită în Academia Artelor Tradiționale de la Sibiu, iar în 2000 un film documentar al Muzeului ASTRA i-a consacrat meșteșugul.
În toate aceste contexte, țesăturile ei au devenit un fel de semn al locului. Oamenii își dădeau seama rapid de zona de proveniență, iar specialiștii apreciau maniera în care reușea să inoveze fără să părăsească gramatica tradițională.
O misiune de viață: păstrarea și transmiterea patrimoniului imaterial
Specialiștii care au evaluat-o au spus că Olivia Tima nu este doar o meșteră populară, ci un reper pentru întreaga zonă. Ea a identificat, conservat și transmis obiecte, tehnici, rețete de vopsire, obiceiuri și tradiții. A păstrat războiul de țesut vechi din familie, a transmis meșteșugul, a documentat practici, a învățat generații întregi de copii și a lăsat o colecție impresionantă de piese autentice.
Pentru comunitate, Olivia Tima este dovada vie că tradiția poate conviețui cu modernitatea. Pentru cercetători, este un martor prețios al culturii din Munții Apuseni. Pentru copii, rămâne femeia care le-a arătat că o țesătură nu este doar un obiect — este un mod de a spune lumii cine ești.