Argeș
-
Argeşeanul Marin Vasile, meşter fierar din satul Jupâneşti, comuna Coşeşti, a fost declarat Tezaur Uman Viu, primind astfel recunoaştere la nivel naţional ca un creator şi păstrător al valorilor tradiţionale, a anunțat Consiliul Județean Argeș.
-
Petre Măsală – Vătaful din Stolnici și viața trăită în ritmul Călușului
Copilăria și primele întâlniri cu ritualul
Petre Măsală s-a născut la 2 octombrie 1940, în comuna Stolnici din județul Argeș. A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Elena și cu patru copii pe care, mai târziu, îi va crește alături de soția sa: Anton, Florina, Gabriela și Dana.
Primele lui amintiri se leagă de jocul călușăresc practicat de bătrânii satului. De copil îi urmărea cu o fascinație pe care timpul nu avea să o stingă niciodată. În fiecare an, de Rusalii, îi însoțea prin bătăturile caselor și învăța, în taină, pașii, ritmul și puterea acestui dans ceremonial.
Își amintește adesea că s-a „legat” de mic să practice cu sfințenie ritualul. Nu avea voie să intre în ceată înainte de vreme, dar asta nu l-a împiedicat să învețe dansul, aproape furându-l de la cei care îl jucau pe ulițele satului. La cincisprezece ani a fost primit pentru prima dată în ceată, moment care i-a schimbat definitiv destinul.
Vătaful care a ridicat stolnicenii în fruntea țării
Anul 1955 marchează debutul său ca dansator călușar. De atunci și până astăzi, viața lui Petre Măsală a fost legată indestructibil de Căluș. În 1962, la scurt timp după ce se căsătorise, s-a alăturat formației de la Pădureți, o echipă premiată la nivel național. Împreună cu opt tineri din satul său și cu alți patru călușari destoinici de la centrul Stolnici, au format o ceată unică, care avea să devină reper pentru întreaga zonă a Argeșului.
Datorită pasiunii și disciplinei sale, Petre Măsală a ajuns vătaf, conducând ceata cu autoritate și echilibru. În comunitate este cunoscut și sub numele de „Sbinghili”, o poreclă care îl însoțește de decenii.
Proverbul lui personal a rămas același, rostit cu aceeași energie la peste optzeci de ani: „Eu, la etatea mea, joc mai bine decât ăia tineri uneori. Mie mi se pare ușor și am să joc cât oi putea, cât m-or ține picioarele, nu mă las de Căluș.”
Un parcurs presărat cu distincții
Cariera sa include momente de recunoaștere importante la nivel local și național. În 1969, formația de călușari condusă de el a obținut Premiul I și titlul de laureat la faza finală a Concursului formațiilor artistice de amatori de la orașe și sate, desfășurat la București.
În 1977, la prima ediție a Festivalului „Cântarea României”, călușarii din Stolnici, avându-l vătaf, au obținut Premiul II. A urmat apoi Trofeul festivalului „Jocul din Bătrâni”, câștigat în 1986 la Târgu Mureș, și alte premii în anii care au confirmat valoarea și autenticitatea formației.
În 2002 i s-a acordat titlul de cel mai bun instructor al formațiilor artistice populare, distincție oferită de Centrul Creației Populare.
În 2020, statul român i-a recunoscut contribuția prin acordarea titlului de „Tezaur Uman Viu” la categoria spiritualitate – dansator și performer de Căluș.
Călușul ca ritual și practică identitară
Pentru Petre Măsală, Călușul nu este doar dans, ci un ritual complex. Știe fiecare regulă, fiecare interdicție și fiecare responsabilitate a vătafului.
Ritualul începe la răsăritul soarelui și se încheie la apus. Scopul său este vindecarea și protecția comunității. De aceea, ceata trebuie să intre în fiecare gospodărie. Numărul jucătorilor poate fi 7, 9, 11, 13 sau 33, fiecare structură fiind încărcată de semnificație.
În activitatea sa, Petre Măsală vorbește despre trei categorii de jocuri legate de Căluș: cele exclusiv rituale, cele adaptate ritualului și cele importate, care nu se regăsesc în tradiția locală, dar apar uneori în manifestările populare.
Moștenire transmisă generațiilor
În ultimele două decenii, Petre Măsală a devenit instructor la clasa externă din Stolnici a Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A învățat copii, tineri și chiar părinți să joace Călușul, continuând o tradiție pe care o consideră esențială pentru identitatea comunității.
În Stolnici, aproape fiecare gospodărie care are copii de școală are și reprezentanți în grupele de călușari formate sub îndrumarea sa. Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi ale continuității ritualului.
Specialiștii l-au descris drept cel mai longeviv vătaf de Căluș din țară, capabil să joace cu aceeași forță atât pe scenă, cât și în vatra satului. Este apreciat pentru modestia, tenacitatea și dăruirea sa, fiind considerat de mulți un „patriarh” al călușului argeșean.
O viață închinată tradiției
Astăzi, Petre Măsală rămâne figura centrală a Călușului din Stolnici. Continuă să joace, să conducă ceata și să transmită ritualul către copii și nepoți ai satului.
Pentru oamenii locului, el nu este doar un dansator, ci simbolul vieții tradiționale care încă respiră în comunitate. În fiecare Rusalii, când pașii călușarilor răsună pe ulițe, prezența lui Petre Măsală amintește tuturor că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care nu renunță la ea. -
Copilăria într-un sat de munte
Constantin Vasile, cunoscut astăzi în întreaga zonă sub numele de Tică, s-a născut la 24 aprilie 1961 în comuna Brăduleț din județul Argeș, pe Valea Vâlsanului. Provenea dintr-o familie în care munca, simțul artistic și rânduiala satului se împleteau firesc. Tatăl, Vasile Gh. T. Vasile – poreclit Vasile Tron – era un om al zonei, respectat pentru felul în care își purta tradiția, iar mama, Constanța Tomeci, îi oferea copiilor liniștea și disciplina unei gospodării de munte.
În această lume, băiatul care avea să devină „țiterașul de la Galeș” a crescut printre păduri, biserici de lemn, obiceiuri păstorești și sunete de fluier, învățând de mic diferența dintre zgomot și muzică, dintre o simplă bucată de lemn și lemnul care poate vibra.
Întâlnirea cu țitera
Tică a descoperit instrumentul care avea să-i schimbe viața în copilărie, privind pe furiș la fratele mai mare, care învățase câteva tehnici de la unchiul lor, Tomeci Constantin, membru într-un mic grup local de țiterași. Instrumentul nu era unul comun în Argeș, dar în familia lui existase o tradiție discretă de folosire a acestuia.
Pentru copilul de atunci, țitera nu era doar un obiect, ci o enigmă. Era atras de simplitatea ei, de sunetele care păreau că vin din alt timp și, pe măsură ce creștea, instrumentul devenea din ce în ce mai familiar. A învățat singur, experimentând, imitând, greșind și încercând din nou, până când a început să stăpânească tehnica.
Drumul nu a fost unul liniar. A urmat zece clase la liceul din Domnești, apoi doi ani de ucenicie la meșterul Petre Donescu și serviciul militar la Constanța. Însă, indiferent de loc, țitera îl însoțea mereu, discret, ca o chemare pe care nu avea s-o ignore niciodată.
Meșterul care a reconstruit un instrument pierdut
În 1996, Tică a reprodus prima lui țiteră, după modelul celei vechi, păstrate în familie. A folosit lemn de paltin creț pentru cutia de rezonanță, nuc sau stejar pentru grif și corzi din sârmă oțelită.
De atunci, a construit zeci de instrumente, fiecare cu configurația lui, fiecare adaptată pentru mână și temperamentul celor care urmau să cânte la ele.
Lemnul îl alegea cu grijă, ascultându-l aproape ca pe un om. Îl șlefuia fără grabă, îl tăia astfel încât să rămână viu, capabil să vibreze. În mâinile lui, instrumentul nu era doar obiect, ci partener de creație.
O viață trăită pe scenă
Din 1976, Tică este prezent pe scenă. Cântă la țiteră și la fluier, cântă vocal, predă, povestește, improvizează. Formația de țiterași pe care a format-o la Galeș a devenit în timp o prezență spectaculoasă, atrăgând atenția publicului prin originalitatea timbrului și prin faptul că instrumentul, atât de rar în România, era dus în lumină de o întreagă generație de tineri.
Au urmat turnee în Elveția, Spania, Franța, Belgia, Italia, iar unul dintre momentele cele mai emoționante a fost invitația la deschiderea concursului de muzică ușoară de la San Remo. Acolo, într-un spațiu dedicat muzicii moderne, țitera argeșeană a sunat ca o voce uitată, readusă la viață.
Festivalurile la care a participat sunt numeroase și acoperă întreaga țară: evenimente păstorești, concursuri de muzică veche, festivaluri ale tradițiilor populare, întâlniri internaționale. Prezența lui este mereu remarcată, iar premiile obținute vorbesc singure despre valoarea muncii sale.
Profesorul care formează generații
Poate partea cea mai importantă din viața lui Tică Vasile este aceea de pedagog. De peste douăzeci de ani, îi învață pe tinerii din Galeș și din împrejurimi să cânte la țiteră și să construiască instrumentul.
Mulți dintre elevii lui au devenit, la rândul lor, interpreți respectați. Într-o lume în care tradițiile se pierd ușor, el a reușit să formeze nu doar muzicieni, ci și oameni care înțeleg cultura locului.
Are astăzi cincisprezece ucenici, reprezentând deja a patra generație formată sub îndrumarea lui.
Pentru mulți, el nu este doar profesor, ci mentor, un om cu răbdare, cu memorie muzicală excepțională și cu o capacitate rară de a transmite nu doar tehnica, ci și dragostea față de instrument.
Tehnica și repertoriul
Tică este un interpret complet. Cântă hore și sârbe din Argeș, dar și melodii păstorești venite de peste munți. Are capacitatea rară de a reproduce cu precizie un cântec după o singură audiție, dar și libertatea de a adapta repertoriul în funcție de instrument.
Țitera, în interpretarea lui, capătă o dimensiune aparte: nu rămâne doar un instrument arhaic, ci devine vehiculul unei muzici vii, ancorate în prezent, dar fidelă originilor.
Recunoaștere și valoare culturală
Specialiștii vorbesc despre el ca despre un artist desăvârșit, un autodidact cu talent nativ și cu o modestie care îi definește întreaga existență. Este considerat unicul meșter din Argeș capabil să construiască și să interpreteze la țiteră la nivel de scenă, un om rareori întâlnit în peisajul tradițional românesc.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, recunoaște nu doar munca lui, ci și contribuția imensă la cultura românească. Faptul că un instrument aproape dispărut trăiește astăzi prin zeci de tineri se datorează în mare parte lui.
Un om între datorie și pasiune
Astăzi, Tică mărturisește că se gândește la retragere, dar o spune cu blândețea celui care nu poate părăsi scena cât timp mai are ceva de dăruit. Știe că ștafeta va fi preluată. Și totuși, continuă să pregătească elevi, să construiască instrumente noi, să apară pe scenă și să păstreze vie o tradiție pentru care altfel nu ar mai exista urmași.
În Valea Vâlsanului, unde muntele se întâlnește cu apele repezi, Constantin Vasile rămâne un punct fix: un meșter, un rapsod, un profesor și un om care, prin țitera lui, a readus la viață o parte din memoria culturală a Argeșului. -
Viorica Olivotto – Țesătoarea din Nucșoara și veghea unei lumi de pânză
Copilăria într-o casă plină de fete și de fire textile
Viorica Olivotto s-a născut la 31 ianuarie 1955, în satul Slatina din comuna Nucșoara, în inima Argeșului de munte. A crescut într-o familie numeroasă, cu cinci fete și trei băieți, într-o casă în care munca se împărțea firesc și unde țesutul eram mai mult decât o îndeletnicire: era o rânduială transmisă din mamă în fiică. Tatăl ei, Gheorghe Milea, era muncitor forestier, obișnuit cu pădurile și cu lemnul, iar mama, Floarea, ținea gospodăria și știa meșteșugurile femeilor din zonă.
Într-un asemenea mediu, Viorica a învățat foarte devreme să lucreze. A deprins țesutul încă de mică, ajutând la stativ, pregătind firele, urmărind cu ochii larg deschiși cum mama ei transforma lâna în pânză de casă. A fost o ucenicie naturală, așa cum se întâmpla în satele românești de odinioară.
Tinerețe și destinul unei țesătoare
La șaptesprezece ani, Viorica s-a căsătorit cu Ion Olivotto, nepotul unei familii cu rădăcini italiene stabilite de generații în zona Nucșoarei. A intrat astfel într-o altă ramură de tradiții, dar nu a părăsit niciodată meșteșugul cu care crescuse.
În gospodăria proprie, a continuat să țese zilnic. Avea talent pentru structuri, compoziții, combinații cromatice, dar și pentru tehnicile complicate ale țesăturilor din Argeș. În câțiva ani, devenise deja recunoscută în sat pentru frumusețea pieselor pe care le lucra — cămăși femeiești și bărbătești, fote, ciupage, veste, prosoape, macate sau fețe de plapumă.
Fiecare piesă era o declarație de autenticitate. Viorica păstra strict rânduielile vechi, motivul local, simetria și culorile curate ale zonei Muscelului. Între timp, familia creștea: Ecaterina-Cătăluța, Florin, Ionică și Ileana au fost martori ai modului în care meșteșugul se împletea cu viața însăși.
Meșteșugul transmis ca o datorie
Viorica Olivotto a învățat țesutul în cele două ițe și patru ițe, a înțeles de timpuriu cum se urzește, cum se năvădește și cum lucrează fiecare componentă a războiului. A devenit o cunoscătoare desăvârșită a pieselor de port din Argeș și Muscel, un teritoriu celebru pentru bogăția decorativă a costumelor sale.
A lucrat exclusiv cu materiale naturale, a păstrat structurile tradiționale și a dezvoltat, în timp, o tehnică impecabilă. Cămășile create de ea se remarcă prin compozițiile echilibrate, motivele străvechi, cusăturile fine și cromatica luminoasă. Multe dintre ele amintesc de rafinamentul textilelor bizantine, prin modul în care firul este dus și modelat.
În sat, Viorica devenise deja reper. Oamenii o căutau pentru lucrări, pentru sfat sau pentru că aveau nevoie de o camasă făcută „ca la carte”. Iar ea îi primea cu aceeași răbdare, explicând, corectând, arătând.
Lucrul cu generațiile tinere
Unul dintre cele mai importante capitole ale vieții sale a început odată cu implicarea în activitatea Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A fost mai întâi instructor la Nucșoara, apoi, din 2018, la sediul instituției din oraș.
A format copii, tinere, femei venite din medii diferite, inclusiv de la oraș. Le-a învățat să coasă, să țeasă, să înțeleagă simbolurile, să respecte costumul popular. Le supraveghea ținuta, le explica diferența dintre podoabă și exces, dintre autentic și improvizat.
În scurt timp, a devenit „al treilea ochi” al școlii. Toți cei care urcau pe scenă, de la cursanți la profesori, erau verificați de ea: dacă portul era corect, dacă ansamblul era armonios, dacă simbolurile erau respectate.
Era exigentă, dar caldă. Copiii o iubeau, iar profesorii o respectau.
O prezență inconfundabilă la evenimente și șezători
Activitatea ei nu s-a oprit niciodată la atelier. A organizat și a participat la zeci de șezători în comunele argeșene, dedicându-se torsului, confecționării iilor, țesutului la război și tuturor tehnicilor tradiționale pe care le stăpânea.
Era invitată la festivaluri, expoziții, evenimente ale comunității. A dus costumele din Argeș și Muscel în fața publicului urban, a participat la demonstrații la nivel european și a contribuit la numeroase proiecte culturale dedicate patrimoniului textil.
Un port popular care poartă semnătură
Piesele create de Viorica Olivotto sunt ușor de recunoscut. Cămașa are compoziție ordonată, luminoasă, echilibrată, în care motivele sunt amplasate după tradiția exactă a zonei. Fota este lucrată cu răbdare și precizie, cu ornamentică specifică Muscelului. Vesta poartă cusături fine, țolurile și macatele au geometrie clară, iar ștergarele respectă ritmul tradițional al firelor.
Peste toate plutește un sentiment de rânduială. Nimic nu e lăsat la întâmplare.
Recunoașterea unei vieți de muncă
Munca Vioricăi Olivotto a fost apreciată de instituțiile culturale ale Argeșului, de specialiști în port tradițional și de comunitate. A primit distincții pentru contribuția la expoziții, pentru activitatea de formator, pentru promovarea costumului tradițional și pentru prezențele sale de la festivaluri.
A fost considerată nucleul spiritual al mai multor proiecte culturale majore și unul dintre cei mai importanți creatori de port din Argeșul contemporan.
Tezaurul viu al Nucșoarei
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu a venit firesc. Viorica Olivotto reprezintă un întreg filon de tradiție argeșeană. Prin ea respiră o lume: țesutul, portul, șezătorile, simbolurile vechi, învățăturile femeilor din Muscel și limbajul firelor care spun povești.
Astăzi, rămâne una dintre cele mai puternice personalități din aria meșteșugurilor textile românești. În casa ei din Nucșoara, războiul de țesut nu tace niciodată, iar prin mâinile ei trec, în fiecare zi, fire ale unei continuități de neclintit.