Artist – Icoane pe sticlă

MARIA DEAC POENARU
Păstrătoarea ultimului fir de lumină din şcoala iconarilor de la Laz
Tezaur Uman Viu – pictură pe sticlă
Rădăcini într-un sat care respira icoane
La Laz, un sat ascuns între dealurile liniștite ale Sebeșului, icoanele nu erau doar obiecte de cult, ci parte din respirația locului. Fiecare casă păstra o urmă de culoare pe sticlă, un chip de sfânt, o poveste transmisă din generație în generație. În această lume arhaică, în care arta populară își găsise un centru de greutate unic, s-a născut Maria Deac Poenaru, la 25 martie 1923.
Era ultimul mlădiț al unui neam de iconari cunoscut din secolul al XVIII-lea, când primii membri ai familiei au așezat pe sticlă culori calde și divine, definind un stil care avea să devină reper pentru întreaga Vale a Sebeșului.
În familia Poenaru, arta nu era învățată ca la școală, ci trăită ca o continuitate firească: copiii creșteau printre pensule, sticlă și foițe de aur, iar gesturile meșteșugului le intrau în sânge fără grabă, asemenea unei rugăciuni zilnice.
O copilă care asculta culorile
Copilăria Mariei a fost plină de lumina filtrată prin sticla icoanelor. A învățat repede că fiecare nuanță spune o poveste: roșul aprins, tainic și cald; albastrul adânc, protector; verdele liniștit, care desena frunzele Raiului.
În casa ei, icoanele nu erau obiecte îndepărtate, ci prezențe vii. Umbrele lor se jucau pe pereți, iar fiecare chip de sfânt era lucrat cu o grijă care se transmitea ca o responsabilitate.
În acea atmosferă, Maria a deprins arta picturii pe sticlă încă din tinerețe. Nu prin lecții formale, ci prin repetarea gesturilor pe care le văzuse la părinți și bunici. Cu timpul, mâna i s-a așezat cu precizie, iar privirea a început să distingă armonii cromatice pe care doar cineva crescut într-o lume a icoanelor le putea înțelege.
Ultima verigă a unei școli de două secole
Când familiile iconarilor au început să se împuțineze, iar lumea satului să se schimbe, Maria Deac Poenaru a rămas aproape singură în fața unui patrimoniu uriaș. Era ultima reprezentantă a școlii de pictură pe sticlă de la Laz — o școală născută în 1770, cu tehnici, motive și canoane specifice acestei zone.
Ea nu a fost doar continuatoarea tradiției, ci și depozitara unui mod de gândire artistică. Picta icoane cu aceeași rigoare cu care o făcuseră înaintașii săi, adăugând însă o delicatețe a liniei și o limpezime a culorilor care îi făceau lucrările instant recognoscibile.
A pictat mii de icoane, răspândite în toată lumea. Unele au ajuns în colecții particulare, altele în biserici, dar în fiecare dintre ele pulsează aceeași lumină provenită din satul Laz.
O casă transformată în muzeu viu
Casa Mariei a devenit, în timp, un spațiu al memoriei.
În încăperi se aflau sute de icoane unicat, fiecare cu povestea ei, uneori însoțită de obiecte țesute sau cusute chiar de Maria sau de rudele ei — costume populare, ștergare, vase de lut, obiecte de rit, podoabe vechi.
Fiecare colț al casei era o lecție despre arta populară și despre viața satului tradițional transilvănean.
Pentru zeci de ani, această casă a fost locul în care generații de tineri au învățat să picteze pe sticlă, să aleagă culorile potrivite, să înțeleagă simbolurile și tradiția. Maria Deac Poenaru nu preda ca un profesor, ci ca un martor al unei lumi pe care o trăise pe deplin și pe care o respecta profund.
O viață dedicată luminii și continuității
Pe lângă pictură, artista a inițiat tineri în țesut, cusut și alte meșteșuguri populare. Avea o răbdare infinită și o bucurie tăcută în a transfera mai departe ceea ce primise.
Pentru ea, meșteșugul nu era niciodată doar tehnică: era legământ între generații, o datorie morală față de sat și față de familia care conturase vreme de două secole identitatea iconografiei din Laz.
Când o priveai pictând, gestul ei părea ritualic: mâna reconstitua o tradiție veche, dar cu prospețime; ochii urmăreau fiecare detaliu, asigurând că icoana păstrează stilul Lazului, dar rămâne totodată a ei, recognoscibilă și unică.
Ecoul unei vieți care a luminat lumea
Deși a plecat dintre noi în 2015, destinul Mariei Deac Poenaru a rămas înscris în patrimoniul cultural românesc. Fiecare icoană semnată de ea poartă amprenta unei școli vechi de peste două sute de ani.
Jurnaliști, fotografi, etnografi și colecționari i-au trecut pragul casei din Laz, fascinați de personalitatea ei, de modul în care vorbea despre artă și credință, de modul în care transforma memoria satului într-o comoară vie.
Povestea ei este, înainte de orice, povestea unei femei care a înțeles că tradiția nu înseamnă doar a păstra obiecte, ci a păstra lumina lor.
Iar lumina aceasta — a icoanei pe sticlă, a culorilor adânci, a gestului repetat cu evlavie — rămâne, prin opera ei, una dintre cele mai pure mărturii ale patrimoniului viu românesc.

Un Tezaur Uman Viu pentru totdeauna
Maria Deac Poenaru este considerată Tezaur Uman Viu nu doar pentru virtuozitatea artistică, ci pentru:
• continuitatea unei școli iconografice unice în România,
• valoarea culturală a miilor de icoane pictate,
• rolul ei în formarea generațiilor tinere,
• transformarea propriei case într-o instituție de memorie,
• păstrarea unui stil tradițional vechi de două secole.
Ea rămâne, fără îndoială, una dintre figurile emblematice ale artei pe sticlă din România.