Bacău
-
ANICA FICHIOȘ
O viață țesută în lână, culoare și memorie
Rădăcini. O copilărie în care firele prind viață
În satul Oituz din județul Bacău, într-o casă în care munca și tradiția aveau rost și greutate, s-a născut în 1948 Anica Fichioș. Crescută într-o familie în care țesutul, cusutul și torsul nu erau doar activități gospodărești, ci parte firească a identității comunității, ea a învățat încă de mică ce înseamnă să pui mâna pe suveică și să simți cum firul se transformă în țesătură.
Mama ei, o femeie pricepută care a avut grijă ca toți cei cinci copii să cunoască rostul țesăturilor, a fost prima care a deschis drumul Anicăi spre lumea culorilor naturale, a motivelor vechi și a tehnicilor moștenite. În această atmosferă, până și treburile zilnice deveneau lecții: covoarele, scoarțele, lăicerele erau obiecte pe care copiii le vedeau crescând în casă, ca și cum ar fi făcut parte din respirația tihnită a locului.
Pentru Anica Fichioș, acest început nu a fost unul obligatoriu, ci o chemare firească. Odată intrată în lumea țesutului, nu s-a mai desprins niciodată de ea.
________________________________________
O artă construită cu migală, din lână și plante
În timp, pasiunea a devenit meserie și apoi vocație. Anica Fichioș a învățat să transforme lâna de oaie în pânză densă și caldă, iar părul de capră și bumbacul să le îmbine într-o armonie pe care doar tradiția o poate explica. A lucrat fără osteneală, perfecționându-și tehnica până când fiecare piesă ieșită din mâinile ei părea că spune o poveste.
Motivul brăduțului, cârligele, coroana reginei, suveica, potirul, coada rândunicii sau scărița — toate erau semne ale unei geografii culturale specifice Oituzului, un sat aflat la răscruce de influențe transilvănene și moldovenești. Spre deosebire de alte sate din Moldova, unde trandafirul domină ornamentica, aici motivele geometrice și cele stilizate definesc identitatea locului. Iar Anica le-a păstrat cu mare grijă.
A lucrat peste 200 de covoare, numeroase lăicere, scoarțe, fețe de masă, bete și cămăși. Toate aveau ceva în comun: culorile naturale. Folosea „buruieni” — plante a căror cromatică varia de la tonuri calde la nuanțe profunde, extrase cu tehnici vechi, păstrate în familie. Așa au prins viață textile în culori vii, permanente, lucrate la război, cu o răbdare care se transmitea în textura obiectelor.
________________________________________
Exercițiul unei vieți: tradiția devenită măiestrie
Pentru Anica Fichioș, țesutul nu a fost doar un meșteșug, ci un lung exercițiu de memorie culturală. Începând din anii ’80, a participat constant la expozițiile organizate în cadrul Concursului Cântarea României, apoi la târguri de meșteri din toată țara. Era mereu prezentă la festivaluri, la expoziții județene și naționale, unde aducea cu ea nu doar obiecte lucrate impecabil, ci și spiritul unei tradiții respectate.
A reușit să împletească tehnici vechi cu o privire atentă asupra modernului. Covoarele și scoarțele ei, deși născute din tradiție, se potriveau în case contemporane, dându-le un aer cald, autentic. Această îmbinare între vechi și nou a făcut ca lucrările ei să devină apreciate nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru funcționalitatea pe care o păstrau.
Prezența ei constantă la târgurile de meșteri din Slănic Moldova — unde nu a lipsit la nicio ediție timp de un sfert de secol — este mărturia devotamentului pentru munca ei, dar și a recunoașterii comunitare. Era acolo ca un reper: meștera care nu doar continuă, ci și explică, demonstrează, povestește.
________________________________________
În centrul comunității. Învățătoare, bibliotecară, păstrătoare de taină
Deși cunoscută mai ales pentru țesături, Anica Fichioș a avut o viață profesională care a pus mereu accent pe educație și cultură. A fost învățătoare și bibliotecară, două roluri în care și-a exersat atât răbdarea, cât și dorința de a transmite mai departe ceea ce știe.
Acest fel de a dărui s-a regăsit și în modul în care i-a învățat pe alții să țese: întâi în familie — fiicelor, nepoatelor — apoi la Clasa de Țesături de la Școala de Artă Populară din Bacău. A predat cu aceeași pasiune cu care lucra, iar ucenicele ei au dus mai departe parte din universul creat de mâinile ei.
________________________________________
O viață întreagă dedicată firelor și sensurilor
În 2018, în urma unei cariere impresionante, Anica Fichioș a primit titlul de Tezaur Uman Viu — o recunoaștere firească pentru cineva care a păstrat nealterată o parte esențială a patrimoniului textil românesc.
Astăzi, fiecare covor, fiecare lăicer sau bete realizate de ea rămân mărturii ale unei vieți trăite cu modestie, dar cu o forță creatoare remarcabilă. Fiecare piesă păstrează în firul ei pașii unei tradiții pe care Anica nu a lăsat-o să piară.
În lumea satului românesc, unde țesutul era odinioară o nevoie, dar și o formă de expresie, Anica Fichioș a reușit să păstreze acel echilibru subtil între tehnică și suflet. A transformat un meșteșug în poveste, iar povestea într-un patrimoniu viu, pe care generațiile de azi îl cunosc datorită ei. -
Neculai Comăneciu – Meșterul din Cașin și poarta care ține satul laolaltă
Copilăria unui băiat cu briceagul în buzunar
Neculai Comăneciu s-a născut la 20 februarie 1933 în satul Cașin, județul Bacău, într-o familie simplă, în care munca pământului și viața așezată erau lege. Tatăl, tot Neculai, era agricultor, iar mama, Victoria, ținea gospodăria.
Încă din copilărie, băiatul avea o pasiune neobișnuită pentru lemn. Avea doar douăsprezece ani când a impresionat școala cu îndemânarea sa. Într-o zi, profesoara de lucrări practice le-a cerut elevilor să creeze, fiecare, un obiect în miniatură. Fetele urmau să coasă sau să împletească, băieții să cioplească.
Nicolae – cum îl striga toată lumea – a făcut un război de țesut în miniatură, după modelul celui la care lucra mama sa. Profesorul a refuzat să creadă că el este autorul și a bănuit că tatăl i-ar fi făcut lucrarea. Atunci, copilul, cu un curaj firesc, i-a spus simplu: „Pot face unul numai cu briceagul, acum.”
Demonstrația pe care a făcut-o în curtea școlii, în fața mai multor profesori, a înlăturat orice îndoială. De atunci, nimeni nu a mai subestimat mâna lui sigură.
Ucenicia nevăzută și drumul spre porțile monumentale
După terminarea celor șapte clase, Nicolae nu a părăsit satul. A rămas acolo și a învățat tâmplăria, o meserie care avea să-l însoțească toată viața. Lucrul cu lemnul îi venea firesc, iar tehnica sculpturii o deprinsese odată cu jocul din copilărie.
Pe la începutul secolului al XX-lea, în Cașin apăruseră porțile monumentale cu trei stâlpi, un element arhitectural care a devenit repede semnul de prestanță al gospodăriilor înstărite. Doar poarta mică era acoperită, pe unde treceau oamenii; cea mare, destinată carului încărcat, rămânea descoperită.
Fiind un sat de cărăuși, Cașinul avea oameni care își permiteau să comande asemenea porți, iar meșterii sculptori erau la mare căutare.
La optsprezece ani, Nicolae a hotărât să-și încerce norocul și să facă singur o poartă mare, cu trei stâlpi și acoperiș în două ape. Avea deja mâna formată, iar lucrul a ieșit atât de bine, încât a devenit imediat cunoscut în sat. Aceea a fost prima lui poartă și începutul unei cariere de peste șapte decenii.
Arta stâlpilor sculptați
În timp, Nicolae s-a specializat în sculptura stâlpilor de poartă. Motivul funiei, rozeta solară, steaua, rombul, florile centrale – toate aceste simboluri tradiționale erau lucrate cu migală, uneori zile întregi pentru un singur element. Poarta trebuia să transmită ceva despre omul care locuia dincolo de ea: statornicie, rânduială, demnitate.
Lucrările lui au ajuns nu doar în Cașin, ci și în satele Poieni, Bogata și Buciumi. Fiecare comandă era o provocare, iar meșterul lucra cu aceeași atenție, fie că ridica o poartă pentru un consătean, fie pentru o instituție importantă.
Inovația care a schimbat satul
La un moment dat, Nicolae a avut o idee care avea să definească meșteșugul local pentru generații. Observând modul în care stâlpii de beton erau turnați în cofrag, a adaptat procesul la porțile tradiționale. A creat un cofrag din lemn sculptat, care reproducea motivele tradiționale.
Prin turnarea betonului în această matriță, se obțineau stâlpi identici cu cei din lemn, dar mult mai rezistenți, adaptați gospodăriilor moderne.
Într-un sat care creștea și se transforma, această soluție a devenit salvatoare. Porțile din beton podoabă au păstrat estetica veche, dar au rezistat mai bine în timp.
Astfel s-a născut „generația a patra” de porți din Cașin, model care avea să domine peisajul satului vreme de mai bine de cincizeci de ani.
Ucenicii și moștenirea
Nicolae Comăneciu nu a lucrat niciodată doar pentru el. De-a lungul timpului, a format șapte ucenici, bărbați din zonă care au ajuns la rândul lor meșteri pricepuți. Unii au lucrat alături de el ani de zile, alții și-au deschis propriile ateliere, ba chiar au ajuns să-i facă „concurență”, semn că măiestria învățată era solidă.
Și astăzi, când în multe sate din România porțile monumentale dispar, în Cașin numărul lor a crescut datorită muncii acestui meșter. Nicolae însuși a realizat optzeci și cinci de porți, un număr impresionant pentru un singur om.
Un sat transformat de mâna unui singur meșter
Munca lui Nicolae a schimbat fața localității. Porțile monumentale au devenit semn distinctiv al Cașinului, iar frumusețea lor a atras atenția specialiștilor.
Localitatea a fost inclusă în rutele turistice dedicate satelor cu arhitectură tradițională și a primit distincția „Cele mai frumoase sate din România”.
Pentru priceperea lui, pentru rolul său în păstrarea identității arhitecturale și pentru modul în care a transmis meșteșugul mai departe, Nicolae Comăneciu a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Un creator al porții ca simbol
Astăzi, la o vârstă înaintată, Nicolae Comăneciu rămâne una dintre figurile emblematice ale Bacăului. În satul Cașin, oamenii încă îl strigă Nicușor și îl salută cu respect. Pentru ei, el este omul care a dat satului un chip.
Prin porțile pe care le-a creat, a sculptat în lemn și piatră povestea unei comunități. Fiecare stâlp, fiecare acoperiș de poartă, fiecare motiv repetat cu migală poartă o parte din sufletul lui.
Nicolae Comăneciu nu a fost doar un meșter în lemn. A fost arhitectul tăcut al unui sat întreg, un om care a înțeles că o poartă nu este doar o intrare, ci un semn de identitate.