Bihor
-
Cornel Salvator Palladi – Făurarul de sunet care a înnobilat lemnul
Lemnul ca început de drum
În Beiuș, orașul în care sunetul instrumentelor se amestecă firesc cu forfota târgurilor de altădată, a crescut Cornel Salvator Palladi. Pentru el, lemnul nu a fost niciodată un material oarecare. A fost de la început o promisiune.
Copil fiind, privea cu uimire cum meșterii bătrâni transformă bucăți aparent simple în obiecte cu personalitate, fiecare cu sufletul lui. Așa s-a născut curiozitatea, iar curiozitatea s-a transformat în chemare.
Goarna care schimbă vocea viorii
Cornel Palladi aparține unei categorii rare de creatori: cei care nu se mulțumesc să păstreze un meșteșug, ci îl duc mai departe.
Vioara cu goarnă, un instrument cu identitate puternică în zona Bihorului, a devenit pentru el piatra de încercare.
Nu l-a imitat pe nimeni. Nu a pornit din cărți. A pornit din simț.
A căutat lemnul potrivit cu răbdare: paltin cu fibră dreaptă, nuc dens, cireș cu tonuri calde.
A cioplit, a șlefuit, a lăsat materia să se usuce ani de zile, până când vibrația ei a devenit stabilă.
Apoi a început să construiască instrumente care nu doar cântă, ci vorbesc.
Vioara realizată de el nu este o simplă unealtă muzicală; este un organism.
Goarna îi amplifică nu doar sunetul, ci și identitatea.
Este un instrument născut din tradiție, dar adus în lume cu o tehnică aparte, proprie.
Atelierul – un templu al sunetelor neterminate
Atelierul lui Cornel Palladi nu seamănă cu un spațiu modern de lucru.
Este o încăpere în care timpul pare să aibă alt ritm.
Pe pereți, instrumente în diferite stadii.
Pe masă, unelte vechi, ascuțite de sute de ori.
Pe jos, pulberi fine de lemn.
Îi place să lucreze singur, în liniște.
Spune adeseori că lemnul nu trebuie forțat.
Că fiecare piesă are un moment în care este gata să se lase modelată.
El doar îl așteaptă.
În acest spațiu apropiat, se nasc instrumente pe care muzicienii le recunosc imediat: nu prin aspect, ci prin vibrația lor.
O vioară cu goarnă realizată de el are o voce limpede, ascuțită, capabilă să umple o sală fără încordare.
Meșter, muzicant, povestitor
Cornel Palladi nu este doar constructor de instrumente; este și musician.
A cântat ani la rând la saxofon și clarinet, știind exact ce așteaptă un interpret de la un instrument.
De aceea, când construiește o vioară cu goarnă, nu se gândește la obiect, ci la corpul celui care o va ține în brațe, la respirația lui, la ritmul jocului popular bihorean.
Este un făurar de sunete, dar și un om cu o generozitate ieșită din comun.
A povestit și a arătat tuturor ce știe, sperând să găsească un ucenic pe măsură.
Nu a căutat profit, ci continuitate.
Ucenicia care nu s-a lăsat prinsă
Mulți tineri au trecut prin atelierul său, dar puțini au rămas.
Meșteșugul cere răbdare, iar răbdarea este o virtute tot mai rară.
El nu a încetat însă să spere.
Privirea i se luminează când vorbește despre nepotul său, singurul în care vede o posibilă continuare.
Îi arată cum se ascultă lemnul, cum se curbează arcușul, cum se testează un sunet.
În ochii lui se vede dorința de a nu rămâne ultimul.
Instrumente duse departe, dar născute acasă
Deși a lucrat într-un atelier modest, instrumentele lui au ajuns în locuri de prestigiu.
Nu prin marketing, ci prin merit.
O vioară cu goarnă Palladi poate fi ascultată în săli celebre, departe de Bihor.
Și totuși, fiecare piesă păstrează în ea ceva din liniștea atelierului din Beiuș: un fel de vibrato interior care nu poate fi reprodus industrial.
Instrumentele lui sunt, de fapt, ambasadori ai unei culturi locale.
Fiecare sunet dus la New York sau Paris este o mărturie a unei tradiții păstrate cu încăpățânare de un singur om.
Demnitatea lucrului făcut cu mâna
Cornel Salvator Palladi aparține ultimei generații de meșteri pentru care munca nu este o profesie, ci un fel de a fi.
Nu grăbește.
Nu reduce procese.
Nu simplifică pentru eficiență.
Construiește instrumente pentru că orice altceva i-ar trăda firea.
A lucrat zeci de ani fără pauze mari, cu aceeași precizie, cu aceeași dorință de a da lemnului o voce.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu l-a transformat.
L-a confirmat.
Este un meșter care nu se teme de timp.
Știe că, atunci când el nu va mai fi, instrumentele sale vor continua să vorbească pentru el. -
GHEORGHE RADA
Interpret popular și meșter al viorii cu goarnăRădăcinile unui cântec care nu a tăcut niciodată
În satul Coșeni, pe Valea Videi, muzica nu era doar o însoțitoare a vieții, ci însăși respirația comunității. Acolo, într-o lume în care serile se împleteau cu sunetul viorilor și al buciumelor, iar duminicile se încheiau inevitabil cu joc în bătătura caselor, a crescut Gheorghe Rada. Provenea dintr-o familie în care cântecul se transmitea ca o moștenire firească: bunicul, tatăl și toți frații mânuiau arcul viorii cu aceeași determinare cu care alții țineau coasa sau plugul.
A învățat să cânte încă din copilărie, când vibrația coardei i-a devenit reper pentru tot ceea ce avea să construiască mai târziu. Oamenii locului îi spuneau „higheghe” viorii, un nume arhaic care păstra în el un întreg univers cultural. Pentru micul Gheorghe, instrumentul nu era doar o jucărie muzicală, ci prima formă de libertate. Învățase să cânte „după ureche”, iar glasul lemnului l-a purtat rapid în mijlocul tuturor petrecerilor răzășești.
Alături de frații Aurel și Ioan, a început să fie chemat la horele de duminică, la clăcile de tors cânepa sau de desfăcut porumbul, la petrecerile de după seceriș, la nunți sau la alaiurile de colindat. Muzica îl purta peste tot, iar oamenii îl așteptau cu aceeași bucurie cu care aștepți o poveste spusă bine: pentru că de fiecare dată venea cu un ton nou, cu o mișcare a arcușului care părea că aprinde aerul.
În timp, lumea satului a început să se schimbe, însă talentul lui Gheorghe Rada a rămas un reper stabil. Crescuse deja în preajma muzicanților de seamă ai locului, iar ceea ce învățase de la ai săi s-a transformat treptat într-un stil personal, recognoscibil de la primele măsuri.Drumul către orchestră și consacrarea
Cu timpul, talentul său a depășit hotarul satului natal. Oamenii vorbeau despre tehnica lui, despre felul în care reușea să ducă vioara în registre neașteptate, despre fluiditatea sunetului și despre forța cu care ridica lumea de la pământ în timpul jocurilor.
A fost remarcat și chemat în Orchestra Populară „Crișana”, unde a început un drum lung și esențial în cariera lui. Acolo, printre profesioniști ai cântecului bihorean, Gheorghe Rada și-a găsit locul perfect. Repertoriul său original, virtuozitatea și modul în care îmbina tradiția cu o expresivitate profundă l-au recomandat rapid ca solist principal. A devenit concert maistru, apoi dirijor — un parcurs care vorbește nu doar despre talent, ci despre o muncă neobosită.
Jocurile bihorene pe care le interpreta — „Cimpoiul”, „Ceasul” și multe altele — au devenit semnături sonore, parte din identitatea orchestrei. Rada cânta cu o precizie surprinzătoare și cu o energie care încălzea întreaga sală, indiferent cât de mare era ea.
Spiritul de cercetător s-a manifestat discret, dar constant: a adunat în caietele sale aproape trei sute de melodii instrumentale de joc, culese din toate colțurile Bihorului. A păstrat astfel o întreagă lume sonoră, riscând uneori să fie uitată, și a restituit-o generațiilor care i-au urmat.Atelierul în care lemnul capătă glas
Dincolo de scenă și repetiții, Gheorghe Rada trăia o a doua viață artistică, una la fel de complexă: aceea de meșter al viorii cu goarnă. Pasiunea pentru acest instrument unic în Europa — rămas aproape exclusiv în zona Bihorului — l-a împins să învețe totul: alegerea lemnului, forma, proporțiile, montarea goarnei, ajustarea sunetului.
În atelierul său, fiecare vioară devenea o poveste. Măiestria lui era recunoscută nu doar în țară, ci și peste hotare. Instrumentele lucrate de el erau căutate pentru calitatea lor, pentru claritatea sunetului și pentru timbrul lor profund, care ducea mai departe vocea vechilor lăutari bihoreni.
Pentru el, vioara cu goarnă nu era doar un obiect muzical, ci o continuare a propriei identități. Spunea adesea că acest instrument „nu merge fără suflet”, iar sufletul i-l dădea el însuși, cu fiecare oră petrecută în atelier.Familia — continuitatea unei moșteniri
Viața lui Gheorghe Rada a fost strâns legată de viața familiei. S-a căsătorit cu Elena Podilă, alături de care a construit un cămin și o familie numeroasă. Cei trei copii ai lor au crescut într-o casă în care muzica era prezentă la orice oră. Fata cea mare, Ana, și Cornelia au învățat ritmul vieții tradiționale, iar băiatul, George, a mers direct pe urmele tatălui: astăzi este membru și solist al Ansamblului Profesionist „Crișana”, ducând mai departe repertoriul bihorean.
Astfel, moștenirea lui Gheorghe Rada nu s-a oprit la un număr de melodii culese sau la instrumente construite cu migală. A continuat în sângele familiei sale, în vocile copiilor, în sunetul viorilor cu goarnă, în pașii care se ridică la joc odată cu primele acorduri.Privirea specialiștilor
Cei care l-au ascultat vorbesc despre tehnica sa ca despre o marcă inconfundabilă. Muzicologii remarcă modul în care stăpânește artificii sonore rare, acordaje neobișnuite și soluții interpretative specifice marilor solişti. Este recunoscut nu doar ca interpret, ci ca un creator de atmosferă, un om capabil să ridice un cântec la puterea unei confesiuni.
Distincțiile primite de-a lungul vieții confirmă această valoare, dar dincolo de ele, adevărata recunoaștere rămâne atașamentul publicului. Pentru oamenii din Bihor, Gheorghe Rada a fost întotdeauna mai mult decât un muzician: a fost un purtător de memorie, un om care a știut să transforme tradiția într-o bucurie permanentă.Un Tezaur care rămâne viu
Astăzi, poveștile din Valea Videi continuă să se audă prin muzica lui. Cele aproape trei sute de melodii culese, instrumentele construite de mâna lui, repertoriile păstrate în orchestră, toate acestea sunt dovada unei vieți dedicate în întregime folclorului.
Gheorghe Rada este un Tezaur Uman Viu nu doar pentru măiestria lui, ci pentru felul în care a reușit să păstreze vie o lume sonoră ce se putea pierde cu ușurință. Pentru felul în care a așezat frumusețea muzicii peste întreaga comunitate. Pentru generațiile care îi duc mai departe cântecele. Pentru instrumentele care îi poartă amprenta.
Povestea lui nu este doar a unui muzicant bihorean. Este povestea unui om care a ținut aprinsă o torță culturală și care a lăsat în urma lui un drum clar, bine luminat. -
Marius Mihuț – Constructorul de viori cu goarnă și continuatorul unui simbol bihorean
Origini și formarea timpurie
Marius Mihuț s-a născut la 4 septembrie 1971, în localitatea Cihei, comuna Sânmartin, județul Bihor. A crescut într-o familie modestă, formată din părinții Nicolae și Elvira, într-un mediu în care munca și autodisciplina erau parte firească din educație.
A urmat zece clase profesionale la Oradea, la secția de tăbăcărie, formare care i-a oferit primele noțiuni despre prelucrarea materialelor, însă adevăratul drum avea să-l găsească mult mai târziu.
Un accident i-a schimbat definitiv parcursul, obligându-l să își caute o nouă direcție profesională. Atașamentul pentru muzica populară și talentul de instrumentist l-au condus către ideea de a construi vioara cu goarnă – instrument definitoriu al Bihorului.
Nașterea unui meșter lutier
Primele încercări le-a făcut singur, fără un îndrumător specializat. Construcția viorii cu goarnă este extrem de complexă: presupune lucrul manual al lemnului, realizarea corpului instrumentului, a sistemului de rezonanță și adaptarea goarnei metalice în ansamblu.
Marius Mihuț a învățat fiecare etapă prin exercițiu, încercări repetate și ajustări continue.
Primele instrumente construite i-au demonstrat că nu este suficient să reproducă formele existente, ci trebuie să perfecționeze modelul. De-a lungul anilor a depășit dificultățile tehnice, ajungând să creeze instrumente apreciate pentru:
– calitatea sunetului,
– timbrul puternic,
– echilibrul dintre corp și goarnă,
– durabilitatea construcției.
Până astăzi a realizat aproximativ 250 de viori cu goarnă, instrumente care se află în colecțiile unor muzicieni și colecționari din țară și din străinătate – Ungaria, Germania, Austria, Italia, Statele Unite și Japonia.
Inovație în tradiție
Deși respectă tehnica veche de construcție, Marius Mihuț nu s-a limitat la reproducerea modelelor tradiționale.
A dezvoltat un instrument nou, asemănător unui violoncel cu goarnă, adaptând principiul viorii bihorene la un registru mai grav. Această abordare demonstrează flexibilitatea sa profesională și capacitatea de a integra inovația în parametrii tradiției.
Munca din atelier
Atelierul său este locul în care meșteșugul a devenit profesie.
Aici, Marius Mihuț lucrează zilnic, atât la construcția instrumentelor, cât și la reparații pentru muzicienii din zonă.
Lăutarii și interpreții de muzică populară apelează la el pentru probleme tehnice pentru care nu există ateliere specializate. Prin cunoștințele sale teoretice și practice, le oferă soluții precise, uneori esențiale pentru a salva un instrument.
Această activitate constantă l-a transformat într-un reper tehnic pentru întreaga regiune.
Cobza și legătura cu tradiția familială
Pe lângă construcția viorii cu goarnă, Marius Mihuț este și instrumentist tradițional. Cântatul la vioară l-a învățat de la bunicul din partea tatălui, care i-a transmis primele melodii și primele tehnici.
Această legătură afectivă cu tradiția a rămas motorul principal al activității sale: pentru el, instrumentul nu este doar obiect muzical, ci parte a identității bihorene.
Ucenici și transmiterea meșteșugului
În peste trei decenii de activitate, Marius Mihuț a format trei ucenici:
– George Sîrb,
– Cristian Crăciun,
– Narcis, nepotul său.
Aceștia au învățat atât tehnica construirii viorii cu goarnă, cât și arta interpretării.
Prin ei, meșteșugul are continuitate, iar instrumentul bihorean își păstrează locul în tradiția muzicală contemporană.
Prezență culturală
Marius Mihuț este colaborator constant al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor. Participă la târguri de meșteri populari și la numeroase evenimente culturale din țară, atât ca lutier, cât și ca instrumentist.
Prin demonstrații practice, explicații tehnice și momente muzicale, contribuie la popularizarea unui meșteșug unic în România.
Un simbol al identității bihorene
Prin activitatea sa, Marius Mihuț a reușit să ducă mai departe un instrument emblematic al Bihorului.
Viorile cu goarnă construite de el sunt apreciate de profesioniști și reprezintă pentru muzicieni garanția unui sunet autentic și puternic.
Marius Mihuț rămâne un reper al tradiției muzicale bihorene: un constructor de instrumente cu o tehnică desăvârșită și un interpret dedicat. -
MOISE GAVRA
Povestea ultimului cojocar al Bihorului
Un destin crescut în miros de piele tăbăcită
În Vărzarii de Jos, un sat tihnit din Bihor, meseriile vechi au supraviețuit nu prin întâmplare, ci prin mâini devotate. Iar dacă astăzi mai putem vorbi despre cojocărit ca despre o artă autentică, este datorită unor oameni precum Moise Gavra. Născut în 1932, într-un timp în care hainele își purtau povestea în cusături, în lână și în mirosul greu al pieilor proaspăt lucrate, Moise și-a trăit întreaga viață în preajma unui meșteșug care cere răbdare, precizie și o inimă statornică.
În copilăria lui, satul respira altfel. Iernile erau mai tăcute, iar oamenii se adunau în jurul atelierelor unde se învârteau, ca într-o liturghie, aceleași gesturi transmise din tată în fiu. Moise a crescut privind cojocarii ca pe niște artiști ai satului. Fascinat de acea lume a cusăturilor migăloase și a blănurilor alese cu grijă, a înțeles devreme că meseria nu este doar un rost, ci un mod de a rămâne legat de comunitate.
Anii de ucenicie și începutul drumului
La 14 ani, vârsta la care mulți copii încă își descoperă înclinațiile, el își fixase deja direcția. A devenit ucenicul unui cojocar renumit din Vașcău, Mihai Teaha. În atelierul acestuia, alături de care va rămâne patru ani, Moise a învățat tot ce era mai esențial — cum se tăbăcesc pieile, cum se pregătesc blănurile, cum se croiesc tiparele și cum se armonizează culorile și broderiile tradiționale.
Nu a fost o perioadă ușoară. Ucenicia într-un atelier de pe vremuri însemna ore lungi, muncă fizică intensă și un ochi atent la fiecare detaliu. Dar Moise Gavra nu s-a plâns niciodată. Era un copil care știa că drumul lui trecea prin această rigoare. Din mâinile lui Teaha și din atmosfera atelierului a învățat ceea ce avea să devină fundamentul întregii lui vieți.
După cei patru ani, a început să lucreze pe cont propriu, dar întotdeauna în preajma altor meșteri din zonă — oameni pricepuți, cu care a împărtășit ani de practică. După armată, făcută la Turda și Sibiu, a venit momentul cel mare: deschiderea propriului atelier. Era tânăr, proaspăt căsătorit, dar sigur pe meseria sa, iar soția și soacra l-au sprijinit din primul moment, lucrând alături de el.
Atelierul care a dus cojoacele bihorene în lume
În atelierul lui Moise, cojocul nu era doar un obiect de îmbrăcăminte, ci un simbol al identității locale. Făcut să țină de cald, dar și să impresioneze, cojocul bihorean purta în cusături toată amplitudinea tradițiilor locului.
Așa se explică de ce, în scurt timp, ușa atelierului său a devenit un reper. Oamenii veneau pentru că văzuseră calitatea lucrului. Moise spunea adesea că „dacă faci bine, vine omul”, și timpul i-a confirmat vorbele. A ajuns să lucreze pentru doctorii și șefii din Petru Groza (astăzi Ștei), dar și pentru simpli țărani care își doreau un cojoc făcut „ca pe vremuri”.
Din mâinile lui Moise Gavra au plecat cojoace care au traversat țara și chiar continentele. Nici măcar schimbările de după 1990, când moda se îndepărtase de hainele tradiționale, nu l-au clătinat. A creat modele adaptate vieții moderne, dar fără să renunțe la specificul bihorean. Cojoacele lui aveau blănuri lucrate manual, broderii atent cusute cu lână sau bumbac mercerizat — detalii care făceau ca fiecare piesă să fie unică, o lucrare de artizan, nu un simplu produs.
Un meșteșug pe cale de dispariție, ținut în viață printr-un singur om
Meseria de cojocar presupune o tehnică dificilă, cunoștințe vaste și o disciplină rar întâlnită astăzi. Moise este ultimul meșter popular din Bihor care mai stăpânește tradițional tehnicile prin care se confecționează pieptarele, cojoacele și bitușele. Într-o zonă în care odinioară lucrau mulți, el a rămas singurul depozitar al unui meșteșug străvechi.
A avut ucenici, a învățat cu răbdare generații întregi de tineri, dar niciunul nu a dorit să ducă mai departe această cale. Cojocăritul cere o viață întreagă și o dedicare greu de acceptat în timpurile moderne.
Totuși, moștenirea lui a fost dusă mai departe într-un alt sens: prin obiectele create, prin respectul comunității și prin recunoașterea culturală națională. Faptul că a primit titlul de Tezaur Uman Viu consfințește nu doar talentul lui, ci și importanța istorică a meșteșugului pe care îl întruchipează.
Anii din urmă și liniștea unui maestru împlinit
Moise Gavra a lucrat în propriul atelier până în 2016, când vârsta nu i-a mai permis să țină ritmul de altădată. Dar nici astăzi nu poate sta departe de uneltele sale. Mai lucrează, din când în când, pentru expoziții sau târguri, iar piesele lui sunt privite ca adevărate rarități ale artei populare.
Trăiește alături de soția, fiica și nepoții săi, bucurându-se, după o viață grea, de respectul comunității și de liniștea satului. Toți cei care îl cunosc spun că Moise este un om al discreției și al muncii temeinice, un om pentru care tradiția nu a fost niciodată un concept abstract, ci un fel de a exista.
Chipul unui Tezaur Uman Viu
Pentru Bihor, Moise Gavra nu este doar un meșter. Este ultimul reprezentant al unei meserii odată indispensabile, un om care a păstrat în palmele sale un ritual vechi și l-a dus mai departe, chiar și atunci când lumea din jur părea să se îndepărteze de el.
Prin rigoarea muncii sale, prin pasiunea pentru frumos și prin devotamentul față de tradiția bihoreană, Moise Gavra rămâne o figură emblematică a patrimoniului cultural imaterial al României — un creator care a transformat cojocul într-un simbol al continuității și al identității.