Bistrița-Năsăud
-
Ana Bodescu – Meșteșugul mărgelelor și continuitatea portului năsăudean
O copilărie formată în casa meșterilor
Ana Bodescu s-a născut la începutul anului 1950, în satul Salva, într-o familie în care lucrul cu acul și firele era parte firească din viața de zi cu zi. Părinții și bunicii ei erau cunoscuți pentru priceperea lor în realizarea portului năsăudean, iar identitatea familiei se lega direct de acest meșteșug.
În acea atmosferă, Ana a învățat repede că tradiția nu se predă prin explicații, ci prin prezență. Copiii prindeau imediat ritmul casei: fiecare vedea, imita, încerca, greșea și învăța din nou. În jurul ei, mâinile femeilor lucrau neîncetat – torcând, țesând, brodând – iar ea a crescut în acest cadru cu naturalețea cu care alții cresc lângă cărți.
Primii pași în lumea cusăturilor
De la o vârstă la care alți copii se jucau în curte, Ana Bodescu participa deja la etapele de început ale lucrului textil: torcea lâna, pregătea firele, învăța să țeasă pânza de bază.
Ceea ce avea să o definească mai târziu – migala și răbdarea – se contura chiar atunci. Mama și bunica îi arătau modelele vechi, iar Ana repeta până ce mâna devenea sigură.
Nu exista grabă. Meșteșugul nu permitea improvizații, iar Ana s-a format într-o disciplină liniștită, cu ritm constant, în care fiecare etapă avea rostul ei.
Piesele tradiționale: o estetică a ordinii
Zona Năsăudului este cunoscută pentru portul decorat cu mărgele, o tehnică ce cere precizie, ochi format și multă perseverență.
Ana Bodescu a devenit una dintre cele mai respectate creatoare ale acestui tip de ornament.
În piesele lucrate de ea – cămeși femeiești, cămeși bărbătești, pieptare, brâie și alte elemente ale costumului popular – se regăsește stilul sobru, echilibrat și foarte precis al zonei:
– motive geometrice sau florale,
– succesiuni de culori așezate cu rigoare,
– cusături ferme, aliniate cu o exactitate de meșter vechi.
Portul rezultat nu este doar decorativ; este identitar.
Fiecare piesă poartă în ea semnătura locului.
Transmiterea meșteșugului în familie
Un aspect esențial al activității Anei Bodescu îl reprezintă continuitatea în familie.
Fiica ei a învățat de timpuriu să lucreze pânza și să coasă modele tradiționale, familiarizându-se atât cu tehnica, cât și cu rigoarea necesară realizării pieselor autentice. Nepotul, la rândul lui, s-a apropiat de meșteșug prin participarea la pregătirea materialelor și prin învățarea treptată a modelelor.
Într-o lume în care tinerii pleacă tot mai departe de tradițiile vechi, familia Bodescu reprezintă o excepție fericită: un lanț neîntrerupt între generații.
Rolul în comunitate
În Salva, portul popular nu este doar o piesă de muzeu, ci un element esențial al vieții comunitare.
Ana Bodescu a contribuit constant la păstrarea acestei prezențe, confecționând straie pentru sărbători, cununii, dansuri tradiționale sau evenimente locale.
Munca ei s-a văzut în mod direct în sat:
– în grupurile de tineri care au purtat portul la festivaluri,
– în familiile care au păstrat costumul vechi al bunicilor prin restaurările făcute de ea,
– în colaborările cu cei care organizau evenimente culturale în zonă.
Prezența ei în aceste contexte a fost discretă, dar fundamentală pentru păstrarea identității locale.
Munca de o viață
De-a lungul anilor, Ana Bodescu a lucrat constant, fără întreruperi mari și fără să își schimbe metoda.
A folosit aceleași instrumente tradiționale, aceleași tipare transmise în familie, aceeași răbdare cu care a fost crescută.
Fiecare piesă realizată de ea este rezultatul unui mod de lucru care nu a cedat tentațiilor modernizării rapide.
Într-o perioadă în care multe meșteșuguri au dispărut sau au fost simplificate, ea a ales să păstreze forma originară.
Un meșteșug care rămâne
Ana Bodescu face parte dintre acei creatori populari care nu doar reproduc modele vechi, ci mențin vie o lume.
Lângă războiul de țesut, lângă firul colorat și cutia cu mărgele, a reușit să ducă mai departe o identitate care, fără oameni ca ea, s-ar fi pierdut treptat.
Meșteșugul ei nu este spectaculos, nu este comercial și nu este menit să impresioneze prin strălucire.
Este un meșteșug care se impune prin rigoare, simplitate și continuitate – valori care definesc cu adevărat portul năsăudean. -
Meșterul popular Floarea Cosmi din Runcu Salvei – înzestrată cu „chip de sfântă și mâini de aur”
Meșterul popular Floarea Cosmi este ultima mare opincăreasă din județul Bistrița-Năsăud.
Ajunsă la 86 de ani, Lelea Floarea Cosmi, cum este cunoscută pretutindeni în lume, a rămas singură în branșa celor care în urmă cu peste trei decenii număra în zonă peste 60 de meșteri producători ai tradiționalelor încălțări ale românilor. A cutreierat țara la numeroase și prestigioase târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară județene și naționale, diverse manifestări folclorice și religioase, truda fiindu-i apreciată cu diplome și premii. Marele său merit este că, fiind harnică din fire, a reușit să se întrețină din munca sa, chiar și după ce a rămas singură, după pierderea soțului său, Dumitru Cosmi, dealtfel un renumit meșter opincar de la care a desprins această meserie.Meșteșugind împreună această piesă de port popular românesc, Floarea și Dumitru Cosmi, au devenit cei mai cunoscuți și căutați opincari din zona Năsăudului, realizând nenumărate opinci pentru cei interesați, atât în județ, cât și în țară și străinătate. În anul 2021 a fost propusă de instituția noastră pentru Titlul de Tezaur Uman Viu, în domeniul opincărit fiind o păstrătoare a acestei ocupații tradiționale care în ultimii ani este tot mai rar întâlnită și pe cale dispariție.
Floarea Cosmi din Runcu Salvei este o păstrătoare de tradiție românească autentică, unică, prin vorbă și prin port, prin înțelepciune, credință și hărnicie, frumoasă la chip și la suflet, o țărancă româncă adevărată, cu care județul Bistrița-Năsăud se mândrește și pe care cu toții o respectăm pentru munca sa, având mereu în minte vorbele sale, pe care le repetă cu orice ocazie: „Opinca e talpa țării/ Noi să nu o dăm uitării”. -
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
Nicolae Bacea – Cojocarul din Tureac și lunga poveste a pieptarelor de pe Valea Bârgăului
Rădăcini și începuturi
Nicolae Bacea s-a născut la 30 noiembrie 1943 în Mureșenii Bârgăului, într-o familie numeroasă, cunoscută în sat prin poreclele „Țolan” și „Țolănica”, transmise de la tatăl său, tâmplar de meserie, și de la mama sa, țesătoare. Într-o gospodărie în care se lucra cu lemnul, cu lâna și cu țesăturile, Nicolae a crescut văzându-și părinții lucrând manual zi de zi.
Era un copil firav, motiv pentru care tatăl său a decis să-l trimită să învețe cojocărie la un prieten de familie. Acolo a petrecut un an, într-o perioadă în care munca ucenicului însemna treburile casei, nu tehnica meșteșugului. Doar iarna, când stăpâna îl lăsa să toarcă, mai reușea să observe câte ceva din tainele prelucrării pieilor. Cu toate dificultățile acelui început, și-a însușit primele etape ale meseriei.
Dorul de a înțelege cum se fac cojoacele l-a însoțit constant. A urmărit cu atenție fiecare gest al celor care lucrau pielea și a încercat mereu să prindă orice detaliu pe care nu era lăsat să îl învețe direct. Așa a început drumul lui într-un meșteșug care avea să-i definească întreaga viață.
Primii ani de lucru și conturarea meșteșugului
Nicolae Bacea a realizat primul pieptar la vârsta de cincisprezece ani. A fost un moment pe care l-a privit ca pe o confirmare a faptului că, deși nu a avut parte de o ucenicie clasică, simțul și răbdarea îl pot duce pe drumul corect. A lucrat vreme de zeci de ani în atelierul său din Tureac, transformând meșteșugul cojocăritului într-o adevărată formă de artă.
Pieptarele sale sunt recunoscute pentru rigoare, pentru broderiile fine și pentru cromatica specifică Văii Bârgăului. Respectă modele vechi, dar le lucrează cu mâna sigură a unui meșter ajuns la maturitate artistică. Piesele create de el cuprind o varietate de tipuri: pieptare de sărbătoare deschise în față, pieptare înfundate cu bumbi laterali, pieptare ciobănești albe sau cu lâna în afară, pieptare de lucru fără motive ornamentale, precum și cojoace lungi sau trei sferturi, realizate pe fond negru sau maro.
Broderia este caracteristica definitorie a lucrărilor sale: motive florale, trifoaie, combinații de mătase neagră pe fond alb sau culori vii pe piele închisă. Totul este executat manual, cu o răbdare formată în decenii de practică.
Atelierul – un spațiu al răbdării și al tradiției
Casa și atelierul lui Nicolae Bacea din Tureac au devenit un reper cultural. Cei care îi trec pragul descoperă nu doar un meșter, ci și un povestitor al tradiției. În încăperile pline de pieptare, cusături și unelte, se simte atmosfera satului de altădată, în care meșteșugurile nu erau doar profesii, ci esența vieții comunitare.
Nicolae Bacea a trăit în comuniune cu natura, așa cum o arată fiecare etapă a muncii sale. Pielea trebuie pregătită, spălată, întinsă, tăiată, iar apoi lucrată în ritm domol, fără grabă. Fiecare cusătură cere atenție și răbdare. În spatele obiectelor sale se află nu doar tehnică, ci și o disciplină interioară, un respect autentic pentru frumusețea lucrului manual.
Prezență la târguri și recunoaștere profesională
De-a lungul anilor, Nicolae Bacea a participat la târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară și manifestări culturale din țară și din străinătate. Piesele realizate de el au atras atenția publicului datorită eleganței, autenticității și rafinamentului lor.
În 2022, i-a fost acordat titlul „Excelență în Cultură” pentru întreaga activitate, distincție oferită de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură, confirmând astfel o carieră remarcabilă.
Învățarea meșteșugului și continuatorii
Nicolae Bacea este tatăl a opt copii, pe care i-a învățat treptat tainele cojocăriei. Toți au cunoscut, în copilărie, tehnicile de bază ale lucrului pe piele, iar munca lor a contribuit la realizarea pieselor pe care meșterul le semna cu numele său.
Unul dintre fiii săi, Zaharia, îi continuă astăzi profesia, ducând mai departe tradiția familiei. Alt ucenic al lui Nicolae Bacea, Vasile Serețan din Mureșenii Bârgăului, și-a deschis propriul atelier în 2022, sub îndrumarea meșterului.
Generozitatea cu care a transmis meșteșugul reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale sale la patrimoniul cultural al zonei.
Portretul văzut de specialiști
Etnologi și cunoscători ai tradiției l-au descris ca pe un model autentic de păstrător al cojocăritului de pe Valea Bârgăului. În ochii lor, Nicolae Bacea este meșterul care a reușit să păstreze vie o ocupație străveche, să o transmită generațiilor tinere și să o ridice la rang de artă, prin responsabilitate, simț estetic și respect pentru cultura locală.
O viață întreagă dedicată cojocăritului
Nicolae Bacea a lucrat peste șase decenii în același ritm, cu aceeași seriozitate și cu aceeași pasiune cu care a început în copilărie. Pieptarele, cojoacele, căciulile și mănușile sale sunt mărturii ale unei vieți închinate muncii, într-o zonă în care tradițiile se păstrează prin oameni care își găsesc rostul în artă.
Pentru comunitatea din Tureac și pentru întreaga Vale a Bârgăului, el rămâne un reper al meșteșugului, un om care a transformat cojocăritul într-o meserie nobilă și o filă vie din identitatea locului. -
Nicolae Sava s-a născut în Republica Moldova, locul în care și-a descoperit și cultivat pasiunea pentru muzică. Totuși, cea mai mare parte a activității sale creative în arta confecționării instrumentelor muzicale s-a desfășurat în România, la Viișoara, județul Bistrița-Năsăud. Maestrul Nicolae Sava este un remarcabil artizan de instrumente tradiționale românești, recunoscut pentru îmbinarea armonioasă dintre meșteșugul tradițional și inovația modernă. În paralel cu activitatea sa de constructor de instrumente, este și un muzician desăvârșit, cu o carieră completă: studii superioare de specialitate și o bogată experiență scenică, dobândită în numeroase concerte susținute atât în țară, cât și peste hotare.
-
Teodora Purja – Glasul singurătății și al memoriei, horitoarea cu noduri din Agrieș
Există voci care cântă.
Există voci care povestesc.
Și există voci care vindecă.
Teodora Purja face parte dintre acestea din urmă — o horitoare rară, una dintre ultimele păstrătoare ale horei cu noduri, un stil arhaic care vine din adâncul timpului și din rădăcina omului maramureșean și năsăudean.
Născută la 22 noiembrie 1941, în Agrieș, comuna Târlișua, într-o familie în care credința, cântul și munca mergeau împreună, Teodora și-a găsit glasul în intimitate, în gospodăria părintească, în bătătura casei, acolo unde a cântat prima dată alături de bunica sa.
Copilăria unei familii care cânta
În casa Purja, aproape toți cântau.
Tatăl, Simion Cătuna, era diac la biserică; fratele ei mai mare, Grigore, a devenit și el diac, iar tradiția continuă astăzi prin fiul său.
De la tată a învățat cântările bisericești.
De la bunică — taina horei cu noduri.
De la mama — arta țesutului și cusutului, iar suveica și acul parcă țineau ritmul glasului lor.
Vara, toți erau la câmp. Toamna, la desfăcat porumbul.
Seara, după ce munca se încheia, oamenii din sat se strângeau, horeau, jucau, strigau împreună.
Acolo, între ei, Teodora și-a antrenat vocea, curajul, dar mai ales simțul adevărului unui cântec:
că el se cântă „atunci când îți vine”, nu la comandă.
Horea în grumaz – un stil rar, aproape dispărut
Agrieșul, satul care a dat lumii pe Liviu Rebreanu, se află la granița Năsăudului cu Maramureșul și Țara Lăpușului — teritoriu în care doina a luat forma ei nordică, horea în grumaz.
Este o tehnică interpretativă aparte:
— redare guturală,
— lovituri de glotă,
— „noduri” sonore,
— inflexiuni asemănătoare cântului samanilor siberieni sau al triburilor polineziene.
Teodora Purja nu doar că o stăpânește.
Este singura din județul Bistrița-Năsăud care o mai păstrează în forma ei pură.
Este un monument viu al unei arte care altfel s-ar fi pierdut în liniștea satelor.
Prima scenă: codrul
Prima dată a cântat în curtea casei părintești, iar primii spectatori au fost animalele, păsările, copiii și bunica.
Pentru Teodora, scena nu a fost niciodată doar un podium.
„Prima scenă pe care am pășit mi-a fost codrul.”
În această frază e surprins tot universul ei: cântecul vine din natură, din intimitate, din nevoia de a spune ceva lumii.
Abia din 1980 a început să participe la festivaluri, dar nu s-a schimbat.
A cântat mereu așa cum cânta acasă: în ritm propriu, după respirația inimii.
Festivalurile unde a fost prezentă sunt printre cele mai reprezentative:
— „La Poale de Țibleș”,
— „Prin Muzică la Obârșii” (Buzău),
— „Festivalul Doinei” (Chișinău),
— Festivalul Cărții Transilvania (Cluj).
O voce imprimată în fonotecile României
Specialiștii au știut imediat că Teodora nu e o simplă interpretă.
Etnologii, realizatorii radio și artiștii recunoscuți i-au căutat glasul.
În 1987, vocea ei a fost imprimată în fonoteca Radio România de către Gruia Stoia.
Au urmat înregistrări cu:
— episcopul Macarie Drăgoi (Radio Renașterea),
— marele artist Grigore Leșe (TVR).
Grigore Leșe spunea despre horea de unul singur că este cea mai pură formă de artă — iar Teodora Purja este întruchiparea ei.
Menuț Maximinian, directorul ziarului „Răsunetul”, scrie astfel despre ea:
„Este o femeie care horește de una singură de când se știe.
Acum cântă pentru a-și astâmpăra singurătățile.”
Iar Grigore Sâmboan o numește „o veritabilă școală pentru interpreții de folclor”.
Mulți îi calcă pragul, o ascultă, învață.
Fiica ei, Lenuța, și nepotul Sergiu sunt deja continuatorii acestei arte rare.
Teodora Purja – un Tezaur care a trecut peste hotare
Ceea ce e unic la Teodora este că a dus horea cu noduri nu doar în fonotecile României, ci și în afara țării.
A cântat la Paris, în fața unui public care poate nu înțelege limba, dar înțelege vibrația, intensitatea, forța arhaică a glasului său.
Și totuși, pentru ea, cea mai adevărată scenă rămâne casa.
Bătătura.
Toarcele lângă care și-a însoțit glasul.
Câmpul, unde a cântat în copilărie.
Codrul, unde a auzit primul ecou.
O artă a singurătății asumate
Teodora Purja nu cântă pentru aplauze.
Nu cântă pentru public.
Cântă pentru că altfel n-ar putea trăi.
Cântecul ei e mărturie.
E vindecare.
E un pod între lumi: între copilăria străveche a satului românesc și prezentul unei lumi care uită repede.
Horea cu noduri este una dintre puținele forme de autenticitate rămase neatinse de modernizare — și asta datorită ei.
O femeie care cântă exact „când îi vine”, cu aceeași voce de acum 70 de ani, pe care timpul nu a învins-o.
Un Tezaur Uman Viu prin și pentru ceea ce este
În 2018, Teodora Purja a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Nu pentru o carieră, ci pentru un fel de a fi.
Pentru o viață în care cântecul a fost parte din muncă, din credință, din familie, din dor și din viață.
Teodora Purja nu este doar o horitoare.
Este un reper.
O amintire vie a felului în care românii își alinau sufletul.
O voce rară, cu vibrație de munte, de codru, de lumină.
Nimeni nu mai cântă ca ea.
Și poate nimeni nu va mai cânta vreodată. -
Dumitru Trif, cunoscut ca și „Trifu”, din Șieuț, este cel mai renumit, mai experimentat și mai respectat meșter în domeniul fierăritului de pe toată Valea Șieului. Acesta are 57 de ani și practică meseria de mai bine de 40 de ani. La 16 ani a mers ucenic la Caculea Vasile, un fierar bătrân din Ruștior, iar apoi a făcut ucenicie la fierăria C.A.P.-ului din satul său, dar și la un atelier din Bistrița. În anul 1989 și-a construit propria fierărie, acasă, acolo unde lucrează și astăzi. Când și-a cumpărat uneltele de fierărie – nicovală, ciocane, clești, foi, menghină, mașină de găurit, rașpăl, acestea l-au costat preț de două vaci.
Despre experiența sa de o viață în acest domeniu, fierarul din Șieuț ne spune: „Eu am lucrat numai cu calul lângă mine, că potcoava se face numai după piciorul calului. Nu faci potcoava fără să ai calul la fierărie. Și nu s-o dus niciodată nici un cal nepotcovit de la mine! Mulți ziceau că eu am fost îmblânzitorul de cai, hipnotizatorul cailor, că orice cal stătea la mine la potcovit. Animalul simte omul! La munte, am potcovit și 20 de cai pe zi; dar pentru asta trebuie să-ți umble mâna. Acolo, potcoavele erau pregătite dinainte. După câtva timp, când vedeam calul pe drum, știam cum îi trebuie făcute potcoavele; știam măsura la cal, că aveam deja ochiul format!”
Meșterul fierar Dumitru Trif este cunoscut pentru stilul său unic în care lucrează potcoavele și a avut și ucenici, care astăzi sunt fierari pricepuți, iar de-a lungul timpului a potcovit cai nu doar din satul Șieuț, ci și din Ruștior, Lunca (Friș), Sebiș, Monor, Gledin, Uila, Șieu, Ardan, Posmuș, Șoimuș, Sântioana sau Mărișelu și chiar și din județele învecinate (Mureș, Suceava și Harghita). Mai mult decât atât, a potcovit inclusiv vaci (animale cu unghia despicată), la acestea tehnica de potcovire fiind una aparte.
Pe lângă potcovitul cailor, acesta deține cunoștințe avansate în confecționarea și repararea uneltelor și utilajelor agricole (pluguri, sape, sămănători, căpălitori, sanșeie, ștraifuri/căruțe), dar și securi, ciocane, porți, garduri, scoabe, balamale și multe altele de acest fel care sunt de mare trebuință într-o gospodărie tradițională, fiind un meseriaș extrem de priceput în a mânui fierul pentru a-i da forma dorită pe nicovală.
Dumitru Trif din Șieuț a dovedit că este un model de integritate, omenie, cinste și punctualitate, având o perseverență și o ambiție ieșite din comun, fiind un om demn și responsabil, dar mai ales harnic și nespus de talentat în meseria ce o practică, fierăria sa din Șieuț devenind un adevărat magnet pentru toți cei care-i calcă pragul, întreg universul creat în jurul acestui meșter fiind unul aparte.
Prin meseria sa, pe care o practică de mai bine de 40 de ani, meșterul fierar Dumitru Trif și-a pus definitoriu amprenta asupra dezvoltării comunității din Șieuț, devenind un adevărat simbol pentru această zonă și având și în prezent o contribuție semnificativă în sprijinirea și menținerea activităților agricole tradiționale din comună, menținerea încă a unui număr semnificativ de cai din sat și din comună datorându-i-se, în mare măsură, fapt care a dus și la menținerea unor repere culturale tradiționale locale.