Botoșani
-
La ediția 2024, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii, a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU pentru 16 persoane purtătoare, creatoare și păstrătoare de patrimoniu cultural imaterial. Între acestea, Amorțiu Elena din Botoșani. Născută, crescută și măritată în Corni, Elena Amorțitu a moștenit meșteșugul țesutului de la mama dumneaei, Elena Luchian, care la rândul său a învățat meșteșugul țesutului tot de la mamă.
Țesutul, meșteșug cu îndelungată tradiție care s-a dezvoltat continuu pe măsura trecerii timpului în zona Botoșaniului ca și în restul Moldovei, și a țării, a fost preocuparea de bază a femeilor, și în special a mamelor. Așa se explică faptul că tanti Elena, ceea ce a învățat din casa părintească a făcut o viață.
A țesut mult cu migală, atenție și pricepere, a țesut în mod special pentru împodobirea interiorului țărănesc. -
Aurica Cojocariu – Cojocărița din Ungureni și alfabetul țesut al lumii țărănești
O copilă crescută lângă stative
Aurica Cojocariu s-a născut la 4 iulie 1951 în comuna Ungureni, județul Botoșani. A venit pe lume într-o familie de oameni simpli, legați de pământ și de ritmurile satului: tatăl, Ion Bezede, era agricultor, iar mama, Verona, ținea gospodăria și împletea îndeletnicirile domestice cu cele tradiționale.
În casa lor, lâna, fuiorul, suveica și războiul de țesut nu erau obiecte izolate, ci parte din viața de zi cu zi. Copil fiind, Aurica privea cu atenție cum mama ei transforma lâna în fir și firul în pânză. Acele gesturi repetate, ordonate, aproape muzicale, au devenit pentru ea prima formă de învățare. A înțeles că țesutul nu este doar o muncă, ci o moștenire pe care fiecare femeie din sat o duce mai departe.
Școala primară și gimnaziul le-a urmat în satele apropiate, dar cea mai importantă școală a rămas stativul din odaia mamei.
Tinerețea și meșteșugul care nu a părăsit-o niciodată
De la vârsta la care multe fete se ocupau de treburi mărunte ale gospodăriei, Aurica a început să lucreze singură la război. A deprins întâi țesăturile simple, în două ițe, apoi a trecut la cele în patru ițe, mai dificile, în care ritmul se complică, iar suveica trebuie stăpânită cu precizie.
Pe măsură ce treceau anii, în mâinile ei au apărut macaturi cu vrâste, ștergare albe, brâie înguste, pături groase și lăicere în culori calde. Fiecare piesă purta un semn al locului: motivele geometrice, vegetale sau zoomorfe specifice zonei Ungurenilor, unde țesuturile au rămas nealterate de influențe moderne.
Pentru Aurica, toate aceste motive reprezintă un adevărat alfabet simbolic. Fiecare linie, romb, floare sau pasăre are o poveste. În spatele fiecărui desen se află, de fapt, experiența unei comunități care a învățat să își pună viața în țesături.
Anii maturității – când meșterul devine reper
Ajunsă la maturitate, Aurica Cojocariu a continuat să țese zi de zi, cu aceeași răbdare. La peste șapte decenii de viață, lucrează încă la război cu agilitatea unei femei tinere.
Este cunoscută în sat drept „Cojocărița”, nu doar pentru numele de familie, ci și pentru faptul că a devenit un simbol al meșteșugului local. În fiecare țesătură a sa se regăsesc tradițiile moștenite de la străbunii care au populat acest colț al Botoșanilor.
În jurul ei, țesutul nu este o activitate izolată, ci un act de continuitate. Ea reface, cu fiecare bucată de pânză, zestrea unei lumi vechi care încă respiră.
Comunitatea și generațiile pe care le-a format
Aurica participă activ la viața satului. Este prezentă la șezători, la ateliere pentru copii și adolescenți, la evenimente culturale unde își aduce stativul și îi lasă pe cei mici să atingă firul, să vadă cum funcționează suveica, să audă sunetul ritmic al pedalelor.
Două dintre nepoatele sale au învățat deja țesutul, mergând alături de bunica lor la festivaluri, expoziții și întâlniri meșteșugărești din zonă. Pentru ele, stativul nu este doar un obiect vechi, ci un instrument viu, așa cum l-au cunoscut în copilărie.
De-a lungul timpului, Aurica a inițiat numeroase generații de copii și tineri în arta țesutului. Uneori le arată cum se pregătește lâna, cum se vopsește cu plante, cum se întinde urzeala pe sul, cum se schimbă ițele sau cum se construiește o compoziție decorativă.
Nu face lucrurile pe grabă, ci cu o calmă înțelepciune, convinsă că meșteșugurile nu se pot învăța altfel decât prin răbdare.
Țesături ca mărturii ale unei lumi
Scoarțele, țoalele, lăicerele, fețele de masă sau cămășile lucrate de Aurica Cojocariu sunt apreciate pentru coloritul lor discret, în nuanțe calde, obținute prin vopsire vegetală.
Lucrările ei au ajuns în expoziții locale și regionale. Sunt piese care păstrează sobrietatea țesăturilor de Botoșani, dar și delicatețea gesturilor cu care sunt realizate.
În fiecare lucrare, Aurica pune o parte din sufletul ei. Pentru ea, munca nu este doar un exercițiu tehnic. Este un mod de a vorbi despre viață, despre oameni, despre sat, despre trecut.
Prețuirea comunității
Comunitatea o respectă profund. Este considerată un reper de modestie, talent și bun-simț, o femeie înzestrată cu har, care nu a încetat niciodată să lucreze, să învețe și să predea mai departe.
Numeroși specialiști în artă populară au remarcat valoarea muncii sale, subliniind rolul ei esențial în păstrarea tehnicilor tradiționale de prelucrare a lânii și a țesăturilor de interior din Botoșani.
În ultimii ani, a participat la activități desfășurate în Botoșani, Iași și alte localități, unde a fost invitată să prezinte meșteșugul, să țină demonstrații și să explice simbolurile pe care le folosește.
O viață dedicată stativelor
Astăzi, Aurica Cojocariu este una dintre cele mai importante țesătoare din nordul Moldovei. Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște ceea ce satul știa deja de zeci de ani: că prin mâinile ei trece nu doar firul, ci identitatea unei întregi comunități.
Ea este dovada vie că tradițiile nu pier dacă există oameni care să le ducă mai departe. În casa ei din Ungureni, războiul de țesut bate încă ritmic, ca o inimă veche, dar neobosită. -
Rădăcinile unui meșteșug de familie
În satul Joldești din comuna Vorona, județul Botoșani, s-a născut la 25 mai 1959 Constantin Ciubotarița, cunoscut astăzi în toată țara sub numele de „Badea Costică de la Joldești”. A venit pe lume într-o familie în care meșteșugul prelucrării pieilor era vechi de generații. Tatăl său, Dumitru Ciubotarița, era un cojocar apreciat, iar mama, Zanfira, o femeie așezată, care ținea gospodăria și sprijinea această tradiție.
În casa lor, pieile nu erau simple materiale, ci o lume întreagă: mirosul sării, sunetul cuțitelor fine, bucuria lucrului bine făcut. Băiatul a crescut în acest univers, urmărindu-l pe tatăl său, dar și pe unchii Mihai și Neculai, care lucrau cu aceeași pricepere. Pentru Constantin, meșteșugul nu a fost o lecție urmată la școală, ci un ritm de viață deprins încă de copil.
Tinerețe între tradiție și drumuri noi
A urmat opt clase în sat, apoi trei ani la școala profesională din Suceava, unde s-a pregătit în prelucrarea lemnului. Însă oricâte drumuri i-ar fi oferit viața, pieile l-au chemat înapoi spre rădăcinile sale.
În Botoșani, meșteșugul cojocarilor era renumit: odinioară, în anii ’30, existau peste o sută de meșteri, dar timpurile s-au schimbat, iar astăzi abia dacă mai sunt câțiva.
În acest context, Constantin a rămas unul dintre ultimii oameni care cunosc și practică tehnicile vechi, păstrate de cinci generații.
În atelierul lui Badea Costică
În gospodăria lui din Joldești, pieile trec printr-un drum lung până să devină căciuli moldovenești, chimire sau costume de urși.
Începutul este întotdeauna același: pielea crudă trebuie să fie curățată, sărată, ținută la dubit, apoi spălată, uscată, rasă, cromată și vopsită, în funcție de tipul și de culoarea dorită. Este o muncă de răbdare și precizie, în care mâna meșterului trebuie să simtă fiecare fir.
Rezultatul sunt obiecte lucrate integral manual: căciuli înalte sau cu bordură, pălării, chimire din piele groasă, accesorii pentru portul tradițional, dar și celebrele capete și costume de urs care dau viață obiceiurilor din nordul Moldovei.
Fiecare piesă păstrează proporțiile și tehnicile vechi, pe care Constantin le-a învățat prin observație, exercițiu și tradiție orală.
O lume transmisă mai departe
Badea Costică nu lucrează doar pentru el. A transmis meșteșugul copiilor săi, Ovidiu Ionuț, Ionela și Cristian Florin. În casa lor, copiii știau de mici să scuture pieile, să coasă dosuri, să pregătească materialele.
În ultimii ani, Constantin a început să amenajeze un atelier adevărat, un spațiu în care elevi, tineri și oameni interesați să poată învăța direct de la el. Este un vis care prinde contur treptat — un loc deschis în care oamenii să vadă cum se lucrează pieile, să atingă uneltele tradiționale, să înțeleagă tehnicile pierdute.
Participă des la târguri ale meșterilor populari din toată țara. Acolo, nu doar expune, ci face și demonstrații, arătând, cu răbdarea celor obișnuiți cu lucrul manual, etapele care transformă o piele brută într-un obiect purtat cu mândrie.
De ce meșteșugul lui este unic
Pentru specialiști, Constantin Ciubotarița întruchipează nu doar un meșteșugar rar, ci și o memorie vie a unei bresle aproape dispărute. Tehnicile lui poartă în ele o întreagă istorie: metode tradiționale de prelucrare, gesturi transmise din tată în fiu, continuitatea unui meșteșug care a definit identitatea culturală a Botoșanilor de-a lungul secolelor.
În jurul lui, satul Joldești păstrează încă amintirea cojocarilor de altădată, iar prezența sa dă sens acestei moșteniri.
Recunoașterea publică și moștenirea pe mai departe
Pentru munca sa, Constantin Ciubotarița a devenit membru al Asociației Meșterilor Populari din Moldova și este prezent constant la manifestări culturale și expoziții. Comunitatea îl cunoaște drept „Badea Costică”, un om blând, muncitor și mereu dispus să povestească.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, nu a venit ca o surpriză pentru cei care îl cunosc, ci ca o confirmare firească a valorii sale.
Astăzi, Badea Costică reprezintă una dintre ultimele punți dintre lumea de ieri și cea de azi, între tehnicile vechi și nevoile moderne. În atelierul lui încă miroase a piele proaspăt lucrată, iar mâinile lui continuă să transforme materia brută în obiecte care vor dăinui zeci de ani.
În Joldești, printre dealuri liniștite și gospodării vechi, Constantin Ciubotarița lucrează în ritmul unei tradiții pe cale de dispariție. Iar prin el, această lume încă respiră. -
Dumitru Gânga din comuna Cristești, în vârstă de 84 de ani, a primit acest titlu onorific în domeniul spiritualitate – povestitor (rapsod) – din partea Ministerului Culturii. Născut pe 10 septembrie 1940, Dumitru_Gânga este al doilea copil din cei zece ai familiei Simion și Mădălina Gânga din Cristești, județul Botoșani, și a deprins de mic copil arta colăcăritului, fiind cel mai vestit vornic al zonei, preluând și ducând mai departe numeroase variante ale iertăciunii, obicei al ritualului de nuntă.