Brașov
-
Angelica Lungociu – Femeia de la Lisa și inima vâltorilor
Nașterea într-o familie de meșteșugari
Angelica Lungociu s-a născut la 27 iulie 1964 în Lisa, un sat de la poalele Munților Făgăraș, unde apa rece de munte și lemnul de stejar au dat naștere unor ocupații vechi cât lumea. Provenea din familia Greavu, cunoscută în sat pentru instalațiile tradiționale pe care le stăpâneau și pentru meșteșugurile pe care le păstrau cu îndârjire.
Tatăl, Viorel Greavu, era tâmplar și mecanic, priceput la tot ce ține de lemn, roți hidraulice și mecanisme țărănești, iar mama, Maria, era țesătoare iscusită. Strămoșii lor ridicaseră încă din secolul al XIX-lea primele instalații de prelucrare a lânii din zona Lisei, sistem ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele „La vâltori”.
Angelica a crescut în această lume a apei în mișcare, a lemnului sculptat manual, a lânii spălate în vârtejul vâltorii și a stativelor la care mama ei lucra ore în șir. Până să împlinească zece ani, știa deja cum se acționează roata, cum se trece lâna prin darac, cum se îngroașă straiele și cum se împletesc toate muncile dintre ele.
Ucenicia din copilărie
În anii copilăriei și adolescenței, Angelica a învățat de la bunicul ei, Victor Greavu, și de la tatăl său tot ceea ce ține de mecanica instalațiilor. De la mama, a învățat să toarcă, să țese, să împletească și să vopsească lâna.
Complexul instalat pe marginea râului Lisa — vâltoarea, dârstele, daracul de scărmănat, joagărul și presa de ulei — nu erau pentru ea doar locuri de muncă, ci parte din viața de zi cu zi. La vârsta la care alte fete învățau doar regulile gospodăriei, Angelica urma deja fluxul complet al prelucrării lânii: de la lâna nespălată până la țesătura finită.
La optsprezece ani lucra cot la cot cu părinții, capabilă să pornească orice instalație, să repare, să curețe, să pregătească materialul lemnos sau să finalizeze o țesătură la stativ.
Viața de familie și continuarea tradiției
În 1983, Angelica s-a căsătorit cu Dan Lungociu, un bărbat harnic și priceput, care s-a dovedit a fi partenerul ideal pentru administrarea ansamblului meșteșugăresc. Dan s-a ocupat de partea tehnică: întreținea roata hidraulică, repara mecanismele, pregătea lemnul la joagăr și asigura aprovizionarea gospodăriei. Astfel, cuplul a continuat, împreună, tradiția familiei și a asigurat funcționarea instalațiilor fără întrerupere.
Angelica a transmis tainele meșteșugului mai departe fiului ei, Viorel Dan, și nurorii Camelia, pregătind astfel o nouă generație de continuatori ai tradiției.
Un patrimoniu tehnic unic
Instalațiile din Lisa sunt considerate astăzi printre cele mai valoroase monumente tehnice tradiționale din România. Evoluate în timp, ele păstrează structura de bază stabilită de strămoși.
Vâltoarea, construită în 1848 de un înaintaș pe nume George Greavu, este inima ansamblului. Apa este adusă din râul Lisa printr-un canal atent calculat, iar roata hidraulică verticală pune în mișcare întregul mecanism. În vârtejul ei se îngroașă țesăturile de lână — straie, țoale, obiele — care se spală și se compactează natural, doar prin forța apei.
Dârstele, adăugate de generațiile următoare, finisează țesăturile prin păruială și îngroșală, trecându-le prin mărăcini și apoi printr-o încăpere încălzită unde sunt bătute mecanic până când devin dense și uniforme.
Joagărul adăugat ulterior taie lemnul necesar întreținerii instalațiilor și construirii componentelor noi. Presa de ulei, realizată de tatăl Angelicăi în secolul trecut, funcționează tot prin forța roții și produce ulei de floarea-soarelui presat la rece.
În final, daracul mecanic, urzitoarea și războaiele de țesut completează ciclul, transformând lâna brută în fire și apoi în țesături.
Întregul ansamblu rămâne un exemplu de ingeniozitate rurală, o tehnologie țărănească unde resursele locale — apa, lemnul și lâna — sunt puse în valoare fără risipă.
O moștenire vie
Complexul de la Lisa nu este un muzeu, ci un loc care funcționează zilnic. Sub mâna Angelicăi Lungociu, vâltoarea, dârstele și daracul sunt folosite pentru comunitate, pentru gospodinele care aduc la îngroșat țesături și pentru vizitatorii curioși.
Ea nu s-a limitat doar la a primi moștenirea, ci a și întreținut-o cu grijă, a reparat instalațiile, a modernizat unele elemente de siguranță și a păstrat tradiția exact așa cum a învățat: cu respect pentru materiale și cu înțelegere pentru ritmul naturii.
Recunoașterea unei vieți de meșter
Astăzi, Angelica Lungociu este considerată continuatoarea unei linii impresionante de meșteșugari. A dus mai departe instalațiile, meșteșugurile și spiritul locului.
Pentru întreaga sa activitate, pentru pricepere, rigoare și pentru faptul că a salvat un complex tehnic tradițional unic în România, i s-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu.
În Lisa, lângă apa care nu obosește niciodată, Angelica Lungociu rămâne păstrătoarea unui patrimoniu viu, în care fiecare roată învârtită, fiecare țesătură îngroșată și fiecare fir tors duc mai departe istoria unei familii și identitatea unei comunități întregi. -
BARKÓ ETELKA
Tezaur Uman Viu – 2010
Ouă încondeiate________________________________________
O chemare care începe în copilărie
În Săcele, acolo unde comunitatea ceangăilor a dus tradiția din tată în fiu, Barkó Etelka s-a născut în 15 iunie 1936 și avea să rămână, până la sfârșitul vieții, unul dintre cele mai puternice repere ale artei încondeierii ouălor. A învățat meșteșugul foarte tânără, la 14 ani, direct de la tatăl ei, învățător în satul Purcăreni. Învățătura era atunci un lucru intim, discret, transmis „pe ascuns”, așa cum se întâmplă cu lucrurile prețioase care nu trebuie risipite, ci păstrate.
Pentru Etelka, începutul nu a fost o întâmplare, ci o chemare. „Am învățat de la tata și de la femeile din sat”, spunea ea, iar în cuvintele acestea se ascundea firescul unei continuități care a legat generațiile.
________________________________________
O profesoară care a adus meșteșugul înapoi în lume
Înainte de a deveni cunoscută ca artist popular, Barkó Etelka a fost profesoară. A predat biologie, chimie și fizică timp de treizeci și doi de ani, mai întâi la Oradea, apoi la Săcele. Sala de clasă i-a antrenat răbdarea, iar lucrul cu elevii i-a dat acea claritate a gestului pe care doar un pedagog adevărat o poate avea.
Abia după Revoluția din 1989 a putut vorbi deschis despre meșteșugul încondeierii ouălor. Până atunci, îl predase elevilor în taină, cu discreția cuvenită unui ritual vechi. A folosit mereu tehnica condeiului înmuiat în ceară caldă — o metodă care cere precizie, ritm și echilibru.
________________________________________
Modele care spun povești
Motivele alese de Etelka nu au fost niciodată simple ornamente. Erau simboluri vechi, adunate din natură, din portul fetelor din comunitate, din sculptura lemnului sau din lada de zestre. Modelele ei aveau semnificații clare: grebla pentru hărnicie, melcul pentru lene, arborele vieții pentru familie.
Culorile le obținea natural: roșul din fierberea cojilor de ceapă roșie, galbenul din scoarță de măr. Întregul proces păstra atmosfera de altădată — o lume în care arta nu se cumpăra, ci se făcea cu mâinile tale.
________________________________________
Anii maturității artistice
După 1991, Barkó Etelka a început să participe la ateliere de încondeiere a ouălor în școli, ducând meșteșugul în fața copiilor care nu îl mai cunoșteau. A învățat generații întregi, a format participanți la concursuri și a transmis arta ei celor care au avut dorința de a o continua.
În 1992, a publicat volumul „Ouă încondeiate din cele șapte sate”, o lucrare în care a strâns tehnica specifică ceangăilor și simbolurile atât de importante pentru comunitatea din care făcea parte.
În toate aceste activități, Etelka a fost percepută ca un simbol al ceangăilor săceleni — o păstrătoare a tradiției, dar și o inovatoare blândă care a știut să aducă modele noi fără să trădeze frumusețea celor vechi.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Etelka a învățat mulți oameni să încondeieze ouă. A lucrat cu copii, cu adulți, cu participanți la concursuri, cu femei din sat, cu oricine avea răbdarea și dorința de a duce mai departe meșteșugul. A fost, pentru cei din jur, un reper de eleganță și bunătate — un om care și-a oferit darul fără să-l păstreze doar pentru sine.
________________________________________
Ultima lecție: continuitatea
Barkó Etelka s-a stins în 11 septembrie 2019, însă ceea ce a lăsat în urmă continuă să trăiască în fiecare simbol așezat pe coaja unui ou, în fiecare copil care a învățat de la ea, în fiecare femeie care modelează astăzi condeiul așa cum l-a văzut în mâinile ei.
A fost, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om care a purtat cu demnitate un meșteșug vechi și l-a dăruit lumii cu generozitate. -
DUMITRU SOFONEA
Tezaur Uman Viu – 2015
Cojocar din Drăguș, Țara FăgărașuluiO copilărie cu acul în mână și muntele în privire
În satul Drăguș, acolo unde muntele coboară în gospodării și unde oamenii au învățat de secole să trăiască după ritmul anotimpurilor, s-a născut, în 24 septembrie 1935, un copil care avea să devină una dintre cele mai puternice figuri ale meșteșugului românesc: Dumitru Sofonea, cunoscut de toți drept „Trașu”.
Era un copil de opt ani când tatăl său, tot Dumitru, l-a luat într-o după-amiază deoparte și i-a pus în mână acul și pielea de miel. I-a arătat cum se fac numerașele de pe cheptar, iar băiatul, încă neobișnuit cu migala lucrului, a primit și prima lui normă. Dacă nu o îndeplinea, nu avea voie să iasă la joc cu ceilalți copii. Nu ca pedeapsă, ci ca formă de disciplină: „Înveți, muncești și apoi te bucuri”. Așa începea drumul lui Trașu în meșteșugul cojocăritului — un drum care avea să îi marcheze destinul și să îi poarte numele mult dincolo de hotarele Țării Făgărașului.
În casa Sofonea, cojocăritul nu era doar o meserie, ci un fel de a fi. Tatăl său era deja un meșter recunoscut, apreciat până și de profesorul Dimitrie Gusti, care îl descoperise în Drăguș în timpul campaniilor de cercetare din perioada interbelică. În atelierele lor modeste, unde mirosea a piele, a vopsea și a lână proaspăt lucrată, băiatul a învățat temelia unei arte al cărei farmec avea să îl cucerească definitiv.De la ucenic la meșter, din sat către lume
Pe măsură ce creștea, Dumitru Sofonea a înțeles că meseria moștenită nu era doar o îndeletnicire practică, ci un limbaj al satului, un fel de a spune cine ești și cine ți-au fost înaintașii. În Drăguș, cojocul nu era doar îmbrăcăminte, ci o carte deschisă a identității: cusături florale, motive geometrice, linii simbolice care povesteau despre familie, bucurie, sărbătoare și statut.
Dumitru a absolvit cele patru clase ale școlii elementare, dar adevărata lui școală a fost atelierul. Aici, printre unelte vechi și blănuri pregătite cu grijă, a exersat până când mâinile lui au prins ritmul firesc al cusăturii, până când fiecare model devenea reflex, până când frumusețea fiecărui cheptar îi confirma că a ales drumul potrivit.
Cu timpul, îndemânarea sa a atras atenția Cooperativei de Producție Meșteșugărească „Arta” din Brașov, unde a lucrat ani buni. În acea perioadă, portul popular încă avea loc în viața de zi cu zi, iar meșterii iscusiți era puțini. Dumitru Sofonea s-a remarcat imediat prin calitatea lucrului, prin precizia modelelor și prin respectul profund pentru tradiția locurilor.Un meșter apreciat în toată țara
Munca lui a început să fie văzută și recunoscută în tot mai multe contexte. În 1959, a câștigat premiul I la expoziția Bienală de Artă Populară de la București. Zece ani mai târziu, în 1969, obținea același loc la Festivalul Concurs Internațional de Folclor „România”. A urmat apoi Medalia de Aur la Expoziția de Artă Populară din 1974 — unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale.
Anii ’80 l-au găsit deja matur în meserie, sigur pe ceea ce face, recunoscut în rândul creatorilor populari. A primit diplome în Bulgaria, a fost numit membru al Academiei de Artă Populară și, mai târziu, al Academiei Artelor Tradiționale. În 2000, o plachetă jubiliară îi confirma încă o dată importanța în cultura tradițională românească, iar în 2002, Președintele României îi acorda Medalia Națională „Serviciu Credincios” în clasa a III-a — una dintre cele mai înalte distincții pentru un meșter popular.
Mulți i-au cerut cojoace: consăteni, oameni de cultură, vizitatori din toate colțurile țării. Printre cei care i-au purtat lucrul se număra și Tudor Arghezi, care îi trimisese o scrisoare de mulțumire.Un atelier care a devenit loc de pelerinaj cultural
În Drăguș, atelierul lui Dumitru Sofonea era nu doar loc de muncă, ci și loc de glasuri, de povești, de trecere. Oamenii veneau să-l vadă lucrând, să-i ceară sfaturi, să învețe. De-a lungul anilor, Trașu a fost mai mult decât un meșter: a fost un martor al satului, un povestitor, un om care păstra în minte fiecare schimbare petrecută în comunitate.
Țesătura timpului a mers înainte, iar Dumitru Sofonea a continuat să coasă fără grabă, cu acea liniște care îi caracteriza întreaga viață. Miile de cheptare ieșite din mâinile lui au ajuns în case din toată România, purtate cu mândrie de oameni obișnuiți și de personalități de seamă. Fiecare dintre ele păstra o parte din sufletul satului Drăguș.Moștenirea unui om care a lucrat o viață pentru frumusețe
Familia lui a fost parte din acest drum: soția, Valeria, care i-a stat alături întreaga viață, și copiii — Ioan, Maria-Aurica, Livia, Elena și Dumitru. Ei au crescut cu sunetul acului trecând prin piele, cu poveștile tatălui care vorbea despre semnificația fiecărui model, despre mândria de a duce mai departe o tradiție veche.
În 2015, Dumitru Sofonea a primit titlul de Tezaur Uman Viu. Era o recunoaștere firească pentru un om care, de peste jumătate de secol, înfrumusețase lumea prin meșteșugul său. Patru ani mai târziu, în 28 noiembrie 2019, la vârsta de 84 de ani, s-a stins. Dar atelierul lui continuă să povestească despre el, iar Drăgușul încă îl simte aproape.O filă de istorie scrisă cu acul, fir cu fir
Cei care l-au cunoscut spun că Dumitru Sofonea a fost parte esențială din identitatea locului. Munca lui rămâne una dintre cele mai valoroase moșteniri ale Țării Făgărașului, iar cheptarele sale, răspândite în toată țara, vorbesc astăzi despre o artă pe care a dus-o la perfecțiune.
A fost, pentru sat și pentru România, unul dintre ultimii mari cojocari autentici. A lucrat nu doar haine, ci memorie. Nu doar modele, ci continuitate. Nu doar frumusețe, ci identitate.
Și, poate mai ales, a lucrat cu dragoste.
Acea dragoste care face ca un om să rămână — dincolo de timp — un adevărat Tezaur viu. -
IOAN PUMNEA
Păstrător al dansului popular și al culturii tradiționale din Țara Oltului și Rupea
________________________________________
Un destin care a împletit școala cu jocul popular
Într-un Brașov în care tradițiile au rămas mereu în fibra comunității, Ioan Pumnea s-a născut la 15 octombrie 1933, într-o familie simplă, Ana și Gheorghe, care i-au transmis de timpuriu respectul pentru cântec, joc și rânduiala satului românesc. Drumul său profesional a început în luminile școlii — învățător, profesor, apoi instructor de dansuri — însă, dincolo de orice titulatură, el a fost toată viața un slujitor al culturii tradiționale, un om care a trăit folclorul nu ca pe un repertoriu, ci ca pe un fel de a respira.
A urmat cursurile Școlii Normale din Sibiu și apoi Facultatea de Istorie-Geografie a Universității București, continuând cu Institutul Pedagogic. Această formare i-a dat nu doar rigoare, ci și o perspectivă largă asupra patrimoniului cultural, pe care avea să îl slujească o viață întreagă.
________________________________________
O jumătate de secol de artă, scenă și comunitate
Activitatea sa culturală acoperă peste cinci decenii, perioadă în care Ioan Pumnea a devenit unul dintre numele de referință ale folclorului coregrafic din zona Rupea, cu epicentrul la Dăișoara. A participat activ la viața artistică a satelor ardelenești, cunoscând din interior jocurile, strigăturile, obiceiurile și ritmurile locului. Această implicare directă a stat la baza formării sale ca interpret și ca îndrumător, iar ansamblurile coordonate de el au dus mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
A fost prezent la marile festivaluri ale epocii, obținând nu mai puțin de 17 titluri de laureat la „Cântarea României”, precum și distincții importante: Medalia și Ordinul Cultural clasa I, „Toporașul de aur” la Zakopane, Premiul I la Festivalul de Artă Neagră din Tunisia. Scena a fost pentru el locul în care tradiția și munca devin vizibile, iar în spectacolele locale, naționale și internaționale a promovat dansurile din Țara Oltului, Rupea și satele Făgărașului: de la Ceata de feciori la Șezătoare, de la Plugar la Cununa Secerătorilor, de la Sânzâiene la obiceiul săsesc al „Lolelor”.
________________________________________
Copilăria – locul unde dansul a prins rădăcini
Încă de mic, Ioan Pumnea a învățat să joace în satul natal, descoperind treptat că, pentru el, dansul nu este doar distracție, ci limbaj. La vârsta de numai 12 ani pune deja în scenă, împreună cu elevii de la școala din sat, jocul moldovenesc „Rața” — primul semn al unui talent pedagogic și artistic ieșit din comun.
De la părinți a moștenit sensibilitatea pentru cântecele de șezătoare, doinele de dor și mai târziu cântecele de cătănie. În ele descoperea nu doar melodicitate, ci poveste, ritm de viață, o lume întreagă pe care, peste ani, avea să o traducă scenic.
________________________________________
Învățător, creator de ansambluri, mentor pentru generații
În plan profesional, Ioan Pumnea a fost mult mai mult decât un instructor de dansuri: a fost un formator de comunități. A înființat și coordonat majoritatea ansamblurilor folclorice din județ, oferind structură, disciplină și viziune formațiilor care au ajuns să reprezinte Brașovul în țară și peste hotare. Continuatorii săi — Moțoc Gheorghe din Făgăraș, Șofaru Gheorghe din Viștea, Moga Gheorghe din Recea, Gheorghe Debu din Săcele, Marcu Ioan și Drăgușin Angela din Codlea — sunt dovada că influența lui a fost reală și durabilă.
A lucrat mulți ani în cadrul Centrului de Creație al Județului Brașov, unde, chiar și după pensionare, a fost un reper. Pentru o perioadă a fost și director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov, având un rol major în punerea în scenă a ritualurilor și obiceiurilor locale.
________________________________________
Un intelectual al folclorului
Dincolo de scenă, Ioan Pumnea a fost un cercetător serios, preocupat de documentarea științifică a dansului popular. A publicat lucrări esențiale, precum Dansul dăișorean și Trei suite de jocuri populare, și a colaborat cu cineaști în realizarea filmelor Nunta de Mateiaș și Roata stelelor. Aceste producții au surprins obiceiuri românești, maghiare și germane din județul Brașov, păstrându-le într-o formă vizuală care trece testul timpului.
________________________________________
Cum îl vedeau cei care l-au cunoscut
Specialiști din mediul universitar și etnografi de renume au remarcat rolul său ca moderator al vieții cultural-artistice zonale. Era omul care punea în mișcare energiile satelor, care reușea să adune oameni, să reînvie tradiții și să transforme manifestări latente în spectacole pline de forță.
Ovidiu Papană, profesor universitar, sublinia că, în lipsa unor personalități precum Ioan Pumnea, multe obiceiuri ar fi dispărut. Dr. Ioan Praoveanu, etnograf, remarca rigoarea sa de cercetător și modul în care a reușit să transforme documentarea în artă.
________________________________________
Un tezaur viu al comunității
Pentru întreaga sa activitate, pentru responsabilitatea cu care a păstrat, transmis și înnobilat tradiția coregrafică a zonei Rupea – Dăișoara, Ioan Pumnea a primit titlul de Tezaur Uman Viu, recunoaștere firească pentru un om care nu a făcut niciodată distincție între viață și cultură populară. -
IOSIF IEPURE („Tocoș”)
Păstrătorul unui ritual unic al Brașovului vechi
Rădăcini într-o lume ritualică
În Șcheii Brașovului, acolo unde istoria se respiră la fiecare colț de stradă, iar sunetul potcoavelor din Duminica Tomii încă răsună peste timp, numele lui Iosif Iepure este rostit cu respect. Născut pe 11 septembrie 1939 și cunoscut de comunitate sub numele de „Tocoș”, el aparține unei familii șcheiene vechi, în care tradiția nu era doar un reper cultural, ci un mod de a fi. Copilăria i-a fost marcată de o pierdere timpurie — tatăl său a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — astfel că s-a format în casa bunicilor, sub ocrotirea unei figuri esențiale: bunica Paraschiva Gal. De la ea, micuțul Iosif a învățat nu doar povești, ci ritmurile junilor, ritualurile, simbolurile, emoția și mândria care însoțesc acest obicei unic al Brașovului.
Șcheiul nu era doar locul copilăriei sale; era un univers care pulsa de semnificații. Fiecare casă avea în spate o poveste, fiecare uliță își păstra ritmul, iar obiceiul junilor apărea ca o coloană vertebrală a comunității. În acest spațiu magic și sacru, tânărul Iosif a crescut respirând aceeași dorință de continuitate ca toți cei dinaintea lui.
Primii pași într-o tradiție centenară
Dacă în alte locuri tradițiile se învață în școli sau cercuri, în Șchei ele se învață prin trăire directă. În 1958, Iosif Iepure a pășit oficial în rândurile Junilor Dorobanți — un moment care a marcat începutul unei vieți dedicate obiceiului. Nu era doar o alegere, ci un destin: să cunoască ritualurile, momentele calendarului, recuzita, simbolurile, poveștile nerostite. A înțeles din prima clipă că tot ceea ce vede nu e spectacol, ci o formă de identitate.
În acel univers, buzduganul — una dintre piesele centrale ale obiceiului — nu este un simplu obiect, ci un test inițiatic. A-l arunca și a-l prinde de trei ori fără să atingă pământul înseamnă onoare. A-l scăpa înseamnă rușine. Nu este întâmplător că el însuși povestea cu mândrie istoria acestor buzdugane, menționând că încă din 1508 se importau astfel de obiecte, iar în documentele din 1728 apar referiri directe la ritualul junilor. Cunoașterea lui Iosif Iepure nu este doar una practică, ci și istorică, antropologică, intuitivă.
Un lider natural în comunitatea junilor
În cadrul comunității, Iosif Iepure s-a impus nu prin autoritate formală, ci prin exemplu. În 1974 a fost ales președintele Junilor Dorobanți, iar ulterior, timp de 35 de ani, a condus Junii Tineri, devenind una dintre cele mai respectate figuri ale ritualului. A știut să păstreze firul autentic al obiceiului, dar și să-l transmită mai departe într-o formă vie.
Cunoștea fiecare secvență rituală, de la pregătirea cailor până la ordinea de desfășurare a drumului junilor. Știa când trebuie rostit un strigăt, cum trebuie purtat buzduganul, cum se joacă hora junilor și ce înseamnă exact fiecare gest pe care îl fac cei care se alătură obiceiului.
De aceea, pentru cei tineri, Iosif Iepure nu era doar un membru cu experiență, ci un reper cultural, un om de la care „se fură meserie”, un garant al veridicității obiceiului. Comunitatea l-a recunoscut oficial drept formator și păstrător, iar generații întregi de juni îl plasează în linia celor care au asigurat continuitatea neîntreruptă a tradiției.
Tradiția transmisă în familie
Una dintre cele mai emoționante dimensiuni ale biografiei lui Iosif Iepure este transmiterea tradiției în familie. Fiul său, Ovidiu, este astăzi membru activ al Junilor Dorobanți, iar ginerele său, Gheorghe Petre Creangă, participă de asemenea în cadrul comunității. Nepoții — Ionuț Iepure și Nicolae Creangă — sunt deja continuatori, învățând de mici ceea ce au învățat și el: gesturi, semne, ritmuri, discipline ale obiceiului, responsabilitatea de a purta acest patrimoniu mai departe.
În felul acesta, continuitatea nu este doar una simbolică; este efectiv întrupată în generația următoare. Iosif Iepure devine astfel un nod în lanțul lung al tradiției șcheiene, un punct de trecere între trecut și viitor.
Un prestigiu construit prin fapte
De-a lungul timpului, Iosif Iepure a primit numeroase aprecieri și distincții pentru munca sa. A fost răsplătit cu diplome de onoare pentru promovarea tradițiilor șcheiene și cu o diplomă jubiliară pentru contribuția adusă în domeniul etnologiei și muzeologiei românești. Acestea nu sunt însă decât confirmări oficiale ale unui adevăr pe care comunitatea îl știe deja: el reprezintă un fundament al obiceiului, un depozitar de memorie, un om în care tradiția și-a găsit un sprijin stabil.
Cunoscut și respectat de generații de juni, Iosif Iepure a devenit un reper pentru antropologi, etnografi și oameni de cultură, fiind adesea menționat ca unul dintre cei mai importanți păstrători ai patrimoniului viu din Șchei.
De ce este Tezaur Uman Viu
Într-o lume în care obiceiurile riscă să devină simple decoruri turistice, Iosif Iepure rămâne garanția că tradiția junilor din Șchei rămâne autentică. Nu ruptă de trecut, nu afectată de modernizare, nu redusă la spectacol. El este martor și continuator al formelor vechi, al ritualurilor sacre, al gesturilor cu semnificație, al disciplinei interne a comunității.
Titlul de Tezaur Uman Viu îl recunoaște oficial drept ceea ce deja era în ochii celor din jur: păstrător, transmițător, model, liant între generații și între epoci. -
NICOLAE PURCĂREA
Sculptorul care a transformat suferința în artă
Un destin frânt, dar niciodată învins
Povestea lui Nicolae Purcărea începe în Șcheii Brașovului, într-o familie în care tradiția, credința și lucrul cu lemnul se împleteau firesc în viața de zi cu zi. Născut în 1923, într-o lume în care satul românesc era încă stăpân pe ritmul vieții, nimeni nu ar fi putut anticipa încercările care aveau să-l marcheze pentru totdeauna. A trăit două regimuri politice ostile, înfruntând ani lungi de temniță, bătăi, umilințe, foamete și frig. A trecut prin închisorile cele mai temute: Brașov, Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Gherla, Craiova, Codlea, Periprava, Galați și Jilava, încheindu-și calvarul la Aiud.
În ciuda etichetelor impuse și a torturilor crunte, Nicolae Purcărea a reușit ceva rar: nu și-a pierdut nici credința, nici umanitatea. Forța aceasta interioară – inexplicabilă, poate – avea să devină temelia unei creații artistice care astăzi este considerată una dintre cele mai curate expresii ale tradiției românești.
________________________________________
Sculptura – limbajul libertății
După eliberare, răvășit fizic și sufletește, Purcărea și-a regăsit libertatea nu în lume, ci în lemn. Prima daltă a ținut-o în mână în temnița de la Alba Iulia, unde întâlnise tineri formați de părintele Anghel (Arsenie) Papacioc. A fost, după cum mărturisea el însuși, un miracol care i-a salvat mintea și i-a așezat sufletul. Lemnul, cu forma și fibra lui, i-a deschis calea către o altă realitate, un alt limbaj, un alt sens.
Sculptura i-a devenit tovarăș de viață – singurul care nu l-a trădat, nu l-a înfrânt, nu l-a rănit. În lemn a regăsit ordinea lumii pe care o pierduse. A început să cresteze furci de tors, linguri și lingurare, blidare și vase gospodărești, obiecte de cult precum cruciulițe și pristolnice, dar și arhitectură populară: pridvoare, scări, porți și mobilier șcheian cioplit cu migală. În toate lucrările lui se simte nostalgia copilăriei din Șchei, dar și disciplina interioară a celui care a supraviețuit infernului.
Purcărea nu doar sculpta; reconstruia simbolic lumea pe care închisorile i-au furat-o. Lemnul era spațiul lui de rezistență, locul în care ceea ce fusese distrus putea fi din nou întregit.
________________________________________
O casă deschisă și o școală tainică
În casa lui de pe strada Tocile din Brașov, sculptura nu era doar un meșteșug – era o pedagogie a libertății. Zeci și zeci de copii și tineri au trecut pragul atelierului său, învățând cum se ține dalta, cum se ascultă lemnul, cum se respectă tradiția și cum se păstrează liniștea în care se naște o formă.
În perioada în care a predat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în cadrul Cercului Cultural „Minisatul Sfântul Andrei”, a format generații întregi în spiritul artei populare. Mulți dintre acești tineri nu au devenit neapărat meșteri, dar au purtat în ei pe viață lecția lui Purcărea: aceea că frumosul nu este un accesoriu, ci o necesitate interioară.
Cel mai important ucenic al său a fost însă propria nepoată, Zina Burloiu Manesă, astăzi un nume de referință în arta populară românească, cunoscută în Europa și dincolo de ocean. Relația lor artistică a fost una de continuitate firească – un fir care a legat o tradiție veche de secole de un viitor încă deschis.
________________________________________
Un om, o memorie, o mărturie
Nicolae Purcărea nu a lăsat doar sculpturi. A lăsat și o carte tulburătoare, „Urlă haita…”, un volum de memorii în care povestește cu luciditate și demnitate trauma colectivă a unei generații. Mărturia lui nu este una a durerii, ci a rezistenței. Este, în același timp, o completare esențială a lucrărilor sale în lemn: acolo unde sculptura tăcea, cuvântul ridica mărturie.
Specialiștii din domeniul culturii tradiționale l-au considerat un reper, un om de o noblețe greu de întâlnit, un artist care nu a rupt niciodată legătura dintre tradiție și transcendență. Pentru el, arta populară era „drumul care vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu”, un drum pe care și l-a asumat până la capăt.
________________________________________
Un reper pentru o lume care se rătăcește
Purcărea a trăit într-o epocă de mari confuzii, dar a rămas o figură limpede, un om fidel valorilor pe care le considera fundamentale: identitate, adevăr, simplitate, credință. A purtat cu mândrie costumul șcheian la toate târgurile și evenimentele la care participa, conștient că portul tradițional nu este un obiect, ci o prelungire a unei istorii vii.
Cei care l-au cunoscut povestesc scene impresionante: cum mergea cot la cot cu elevii săi, la colindat prin zăpezi care treceau de genunchi, prin cătunele Călimanilor; cum nu obosea niciodată, cum rămânea senin, prezent, în ciuda încercărilor prin care trecuse. Era, în felul său, un pilon într-o lume care se schimba prea repede.
________________________________________
Moștenirea unui om care a sculptat din propria suferință
Nicolae Purcărea a plecat dintre noi în 2015, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă, răspândită în colecții, case, muzee și în inimile celor care i-au trecut pragul atelierului. Dar, dincolo de acestea, a lăsat un model: modelul omului care nu renunță, care transformă trauma în creație, care găsește în tradiție un loc de refacere a lumii interioare.
Opera lui este, în ultimă instanță, o pledoarie pentru demnitatea omului și pentru frumusețea profundă a culturii populare românești.
Un testament al unei vieți trăite cu suferință, dar și cu lumină.