Buzău
-
ADELA PETRE
Țesătoarea din păr de capră care a pus suflet în fiecare fir
Rădăcinile unei vocații
În Sibiciu, un sat așezat între dealurile liniștite ale Buzăului, meșteșugul țesutului nu era doar o ocupație casnică, ci un mod de a trăi și de a da sens lumii. Acolo, în 1929, s-a născut Adela Petre, într-o familie obișnuită, dar înzestrată cu o profundă înțelegere a tradiției. Copilăria ei a fost marcată de ritmul războiului de țesut, de glasurile blânde ale femeilor care împleteau în fiecare țesătură nu doar tehnică, ci și poveste.
Mai târziu, avea să repete adesea că „o societate care nu-și respectă tradițiile este în pericol de a-și pierde identitatea”. Nu era o frază frumoasă, ci mărturia unei vieți întregi dedicate păstrării unei arte vechi, fragile și tot mai rare: țesutul în păr de capră.
O viață trăită ca o ardere
Există oameni pentru care meșteșugul este o profesie. Pentru Adela Petre, însă, a fost o vocație răsărită din interior, un fel de chemare care nu putea fi ignorată.
Tot ce a lucrat — de la ștergare fine, la marame de borangic, de la fețe de masă cusute manual la covoare groase din păr de capră — era rodul unei imaginații hrănite de tradiție și al unei răbdări ieșite din comun.
Fiecare piesă creată de ea era mai mult decât un obiect decorativ. Era o particică din modul ei de a simți lumea: sobru, delicat, echilibrat. În țesăturile sale se vedea nevoia de frumusețe, dar și dorința de a salva un patrimoniu viu, moștenit din veacurile dinaintea ei.
Covoarele, carpetele și peretarele sale din păr de capră se distingeau prin combinații de culori naturale, prin texturi dense și motive construite cu o precizie care nu putea proveni decât din ani și ani de practică. Fiecare nuanță, fiecare model avea o logică, o intenție și un rost, rezultatul unui ochi format, dar și al unei sensibilități artistice profunde.
Tradiții aduse în contemporaneitate
Într-o epocă în care multe meșteșuguri riscau să se piardă, Adela Petre a avut curajul de a transforma obiecte tradiționale în piese apreciate și în spațiile moderne.
Carpetele și covoarele țesute de ea, așezate într-o casă de oraș sau într-un interior minimalist, nu erau simple inserții rustice, ci adevărate declarații vizuale. Părul de capră — un material dificil, dar spectaculos atunci când era bine prelucrat — devenea la ea expresia unui stil aparte, ferm ancorat în identitatea locului.
Și, în tot acest timp, meștera rămânea aceeași femeie modestă, cu un zâmbet calm și cu o emoție abia stăpânită atunci când vorbea despre lucrările sale sau despre elevii ei.
Un meșter și o profesoară în același timp
Dar poate cea mai importantă moștenire a Adelei Petre nu este colecția impresionantă de piese pe care a creat-o, ci generațiile de copii, tineri și adulți pe care i-a învățat tainele războiului de țesut.
Departe de a fi exclusiv un meșter dedicat propriilor creații, ea a simțit nevoia să transmită mai departe ceea ce știa, știind că tradiția nu supraviețuiește decât atunci când cineva o învață, o practică și o iubește.
Atelierele pe care le organiza în județul Buzău deveniseră locuri unde elevii nu doar învățau tehnică, ci descopereau o lume: respectul pentru munca manuală, sensul fiecărui motiv, bucuria de a crea ceva durabil.
Pentru mulți dintre cei care au trecut prin mâinile ei, experiența întâlnirii cu Adela Petre a rămas un moment formator. Mai târziu, unii dintre ei au mărturisit că a fost prima dată când au simțit legătura dintre tradiție și identitatea personală.
Un reper al artei populare românești
Deși viața ei a fost dedicată satului, numele Adelei Petre a depășit de mult granițele comunității. Creațiile sale au fost prezente în expoziții, colecții, muzee, iar în rândul specialiștilor în etnografie a fost considerată una dintre cele mai importante țesătoare în păr de capră din România.
Recunoașterea titlului de Tezaur Uman Viu nu a fost o surpriză, ci confirmarea unei realități: aceea că munca ei reprezenta o parte esențială din patrimoniul cultural imaterial al țării.
Un final care lasă în urmă lumină
În martie 2019, la vârsta de 89 de ani, Adela Petre a părăsit această lume, dar nu înainte de a lăsa în urmă o operă de o valoare rară și o lecție de viață.
A dovedit că tradiția nu este ceva ce trebuie admirat de la distanță, ci un organism viu, care respiră prin oameni ca ea, prin pasiunea lor, prin răbdarea lor și prin credința lor în rostul fiecărei ițe.
Astăzi, în casele celor care i-au admirat lucrările, în memoria celor pe care i-a învățat, în manualele de etnografie sau în expozițiile muzeelor, numele ei continuă să existe într-un mod firesc și cald.
Adela Petre nu a fost doar o țesătoare.
A fost un reper.
Un om care a înțeles că frumusețea nu este un moft, ci o datorie. -
AMALIA PAPAZISSU
Tezaur Uman Viu – 2013
Țesut în păr de capră și lână
________________________________________
O viață țesută din firele unei tradiții vechi
În comuna Vintilă Vodă din județul Buzău, acolo unde dealurile își fac loc unul în altul și oamenii mai păstrează încă ritmul vechi al satului, s-a născut, în 20 mai 1954, Amalia Papazissu. A venit pe lume într-o familie în care lucrul bine făcut era o regulă nescrisă: Maria și Neculai, părinții ei, au crescut-o într-un univers al simplității, dar și al unei demnități tăcute. Nimeni nu vorbea despre tradiție ca despre un obiect prețios — ea exista pur și simplu în gesturile zilnice, în felul în care se lucra pământul, în felul în care femeile țeseau și coseau pentru casă.
Această lume avea să devină, pentru Amalia, un fel de temelie. Nu și-a imaginat atunci că unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale zonei — țesutul în păr de capră și lână — va ajunge să o definească, să îi fie drum, responsabilitate și bucurie.
________________________________________
Drumul către meșteșug
Primul contact cu războiul de țesut l-a avut în anii ’70, într-o gospodărie din Beceni, în prezența unei femei pe care satul o respecta profund: Aurica Ionescu. Era perioada în care tinerii deja începuseră să plece spre orașe, iar meșteșugurile se răreau încet din case. Dar Amalia, privind cum se întind firele, cum se strâng, cum se îmbină culorile, a simțit imediat o apropiere. Nu era doar o tehnică — era o formă de ordine, o formă de liniște.
În 1977, a țesut primele covoare, primele cuverturi și preșuri pentru propria casă. În ele a pus tot ce învățase, dar și ceva din firea ei atentă și migăloasă. A fost, fără să-și dea seama, un prim pas către un drum lung și constant, presărat cu muncă, cu răbdare și cu dragoste pentru frumosul tradițional.
Anii următori aveau să-i aducă o întâlnire care a marcat-o profund. În 1980, la Mănăstirea Rătești, a învățat să lucreze la războiul vertical, sub privirea calmă a măicuței Benedicta. În liniștea chiliilor, în ritmul cântărilor, tehnica s-a așezat în ea natural, ca o continuare a ceea ce deja începuse. Țesutul nu era doar o îndeletnicire: era aproape o formă de rugăciune, o disciplină a minții și a mâinii.
________________________________________
Anii în care lumea i-a deschis porțile
În 1984, Amalia a început să lucreze ca instructor la Clubul Copiilor din Beceni. Pentru mulți, un curs de cusături și țesături părea o activitate modestă. Pentru ea, însă, era începutul unei misiuni: aceea de a arăta tinerilor că tradiția nu este prafuită sau grea, ci luminoasă și plină de sens. În mâinile copiilor, sub privirea ei atentă, au prins viață batiste, ștergare, fețe de masă, costume populare — obiecte mici, dar în care se simțea o bucurie sinceră.
Acesta a fost momentul în care stilul ei a început să fie recunoscut. Modelele Văii Slănicului, culorile, geometria, ritmul lor au devenit semnătura Amaliei Papazissu. Numele ei a început să circule la festivaluri, la târguri, în muzee și centre culturale.
Lucrările ei au călătorit departe: la Bistrița Năsăud, la Muzeul Satului din București, la Sibiu, Târgu Jiu, Brăila, Focșani, Panciu, Bran, Horezu, Râmnicu Vâlcea. Târgurile din Mânzălești, Berea, Merei și Beceni au devenit ocazii constante de întâlnire cu publicul.
Pentru aceste creații, Amalia a primit diplome, recunoașteri, premii speciale. Toate arătau același lucru: meșteșugul ei nu era doar o practică păstrată, ci o formă de artă.
________________________________________
Cum prinde meșteșugul rădăcini în familie
În tot acest timp, Amalia nu a lucrat singură. Meșteșugul a trecut firesc în familie. Nora ei și nepoata au devenit primele continuatoare ale stilului ei. Apoi au urmat copiii din comună, iar în târguri, turiști români și străini au primit lecții scurte și prețioase despre felul în care se lucrează la război.
Așa a devenit Amalia nu doar meșter, ci și dascăl. A învățat generații întregi nu doar cum se țes firele, ci și ce înseamnă identitatea locurilor, ce înseamnă să păstrezi ceva ce vine de demult.
________________________________________
O prezență care ridică satul pe harta tradițiilor
Cei care au colaborat cu ea spun că Amalia reprezintă tipul rar de om care poate transforma tradiția într-un avantaj pentru comunitate. Prin colaborările ei cu centrele culturale și muzeele, comune precum Beceni sau Vintilă Vodă au devenit vizibile pe harta etnologiei românești.
Munca ei nu este doar o practică personală, ci o formă de reprezentare a întregii zone. Prin creațiile sale, Valea Slănicului și-a recâștigat un loc în conștiința publică, iar țesăturile ei au devenit ambasadori ai Buzăului.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că meșteșugul pe care îl practică este rar, prețios și greu de păstrat.
Pentru că a reinventat tradiția locală fără să-i schimbe esența.
Pentru că a format oameni și a dat mai departe tot ceea ce a învățat.
Pentru că lucrările ei sunt, în același timp, obiecte de artă și fragmente de istorie.
Și pentru că, în fiecare fir așezat în război, Amalia Papazissu pune nu doar pricepere, ci o viață întreagă. -
MIRCEA MICU
Rapsod și constructor de instrumente tradiționale
O copilărie crescută în sunetul lemnului și al sufletului
În satul Sărulești din Buzău, printre livezile care coboară spre apă și dealurile care oglindesc liniștea locului, într-o familie de oameni simpli, de țară, Mircea Micu a descoperit lumea prin sunet. Părinții lui, Stoica și Stela, nu i-au învățat doar rânduiala casei și a pământului, ci l-au purtat, fără să știe, spre o viață clădită în întregime din cântec și meșteșug.
De mic, băiatul asculta foșnetul vântului în frunzele prunilor, murmurul izvoarelor, ciocnirile lemnelor prin ogradă — sunete care aveau să devină mai târziu reperele sale în universul instrumentelor populare.
La vârsta copilăriei, înainte ca școala să-i dea caiete și alfabet, lumea i-a dat alt tip de carte: cimpoiul. A fost primul instrument pe care l-a prins în mâini, apoi fluierul, cavalul, ocarina, iar mai târziu buciumul — fiecare ca o treaptă firească într-o devenire pe care nimeni nu i-o dicta, dar pe care o simțea în mod organic. În sat, oamenii povesteau că Mircea Micu nu cânta doar cu buzele, ci și cu respirația pământului. Când sufla în fluier, parcă aerul din jur devenea altul.
Drumul către meșteșugul rar al construirii instrumentelor
Dar ceea ce îl făcea cu adevărat unic nu era doar darul interpretării. Mircea Micu a simțit devreme că instrumentele nu pot fi doar cumpărate, ci trebuie înțelese, venerate și, mai ales, făcute cu mâna și sufletul celui care le cântă.
Și-a pus în minte să-și construiască singur instrumentele, fără alt îndrumător decât propria curiozitate și deprinderea muncii migăloase.
A învățat cum miroase lemnul de paltin atunci când îl despici, cum mustește prunul roșu atunci când îl scobești pentru caval, cum se alege pământul galben pentru ocarină, care nu e oricare, ci acela cu porozitatea potrivită, cu o consistență aproape secretă. Fiecare material îl citea ca pe o poveste.
Pentru cimpoi, folosea pielea de capră, tăbăcită după rânduiala locului. Pentru bucium, alegea lemnul care răsună cel mai limpede, adică paltinul sau cireșul, uscat, curat, fără noduri.
Fiecare instrument trecea prin etape întregi de prelucrare, în care mâinile lui Mircea Micu nu lucrau doar tehnic, ci aproape ritualic. Munca nu era ușoară: scobirea, găurirea, îndreptarea, lipirea, acordarea — toate cereau răbdare și un fel de înțelepciune pe care numai oamenii crescuți în natură o au.Un rapsod care a transformat satul într-o scenă
Odată ce instrumentele prindeau viață, Mircea Micu le făcea să vorbească. În Sărulești și satele dimprejur, prezența lui era o bucurie. Oamenii îl chemau la nunți, la clăci, la serbări, la munci colective, acolo unde muzica era mai mult decât o plăcere: era liantul dintre oameni.
Participarea lui la festivaluri din țară i-a adus recunoaștere, dar el a rămas mereu cu picioarele pe pământ, cu satul în glas și cu tradiția în inimă. Pe scene din Craiova, Constanța sau Nehoiu, rapsodul din Sărulești a dus cu el sunetul simplu, curat, vechi, al locului natal.
Interpretarea sa a instrumentelor — mai ales buciumul și cimpoiul — era atât de puternică, încât reușea să umple spații mari, să cuprindă publicul într-o stare de liniște sau vibrație profundă, ca un ecou al unei lumi străvechi.
Meșterul care a știut că tradiția continuă doar prin oameni
Pentru Mircea Micu, adevărata împlinire nu stătea în aplauze, ci în faptul că ceea ce el știa nu se oprea la el. A format un grup de cimpoieri și buciumași, nu pentru a avea un ansamblu în jurul lui, ci pentru ca instrumentele să-și continue povestea prin tinerele generații.
Din anul 1970, copiii pe care i-a învățat au început să se adune în curtea lui, în păduri, pe dealuri, ori în camere mici încălzite cu soba, căutând să învețe nu doar tehnica, ci și respirația interioară a muzicii. Mircea Micu îi ghida cu răbdare, îi lăsa să greșească, îi încuraja când reușeau, se bucura cu o bucurie adevărată când unul dintre ei învăța primul sunet curat.
Unii au învățat doar să cânte. Alții au învățat și să construiască instrumente. Iar unii, cei mai sensibili la taină, au primit și responsabilitatea de a duce mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
O moștenire care rămâne vie
Astăzi, micii lui elevi — deveniți adulți — duc mai departe sunetele buciumului buzoian, tocmai datorită lui. Faptul că mai sunt copii în zonă care știu să țină cimpoiul sau să sufle în fluierul din prun se datorează în mare parte lui Mircea Micu, care nu a lăsat ca meșteșugul să se piardă în tăcere.
El nu și-a văzut niciodată munca drept o colecție de activități, ci ca pe o viață întreagă trăită în ritmul tradiției. A adunat instrumentele, le-a construit, le-a cântat, le-a ocrotit și le-a încredințat mai departe — totul cu o dragoste molipsitoare.
Moștenirea sa este una dublă: instrumentele pe care le-a construit și muzica pe care a dat-o mai departe oamenilor. Dar, mai mult decât atât, Mircea Micu rămâne în memoria comunității ca un om care a transformat sunetul într-o formă de legătură între generații.
Un Tezaur Uman Viu în adevăratul sens al cuvântului
Tezaurul pe care îl reprezintă Mircea Micu nu înseamnă doar obiecte sau sunete, ci o continuitate între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce poate fi păstrat.
Viața lui arată că tradiția nu rămâne vie decât atunci când cineva o trăiește, o muncește și o transmite.
Pentru satul Sărulești, pentru Buzău și pentru folclorul românesc, Mircea Micu este vocea lemnului care cântă, răsuflarea pământului care iese prin bucium, bucuria copilului care descoperă primul sunet, și demnitatea unui om care nu a încetat nicio clipă să creadă în ceea ce face.