Călărași

MARIAN-VASILE GHICA
Rapsod popular

O copilărie în care glasul a fost prima formă de lume
În satul Călărașii-Vechi, acolo unde Bărăganul își desenează liniile drepte peste câmpuri și unde verile sunt lungi, iar iernile aprige, Marian-Vasile Ghica s-a născut într-o familie pentru care cântecul nu era doar o bucurie, ci o formă de memorie. În casa lor, glasul tatălui, Ghica Gheorghe, răsuna seara cu colinde, balade și povești cântate. În acest spațiu încărcat de tradiție, copilul Marian a crescut fără graba de a învăța lumea: lumea venea spre el prin voce, prin ritm, prin vers.
Avea doar nouă ani când a învățat „Nașterea Domnului”, o colindă care nu se deprinde ușor, pentru că nu e doar cântec, ci un fel de povestire ritualică. Dar el o învățase ca și cum ar fi știut-o dintotdeauna. Glasul curat, urechea muzicală sigură și bucuria de a transmite emoție veneau firesc, ca o moștenire directă de la tatăl său. În clasa a șaptea deja deprindea „Botezul Domnului” și „Răstignirea Domnului”, semn că repertoriul său spiritual se adâncea cu ritmuri rare pentru un adolescent.
Nu cânta pentru aplauze. Cânta pentru că simțea că fiecare colindă poartă o parte din sat, din părinți, din vechile generații. La vârsta la care alți copii caută jocul, el descoperea în versuri o cale tainică spre oameni și spre o tradiție care nu trebuia lăsată să se piardă.

Drumul unui rapsod format din credință, ascultare și răbdare
Anii de școală, petrecuți între București și Călărași, l-au apropiat de meseriile lumești, dar nu l-au îndepărtat nici măcar o clipă de folclor. După ce a lucrat în domeniul tehnic, în instituții locale și la Centrul Cultural Județean Călărași, omul Ghica rămânea același: un adunător de cântece vechi, un purtător de tradiții, un culegător atent la tot ce încă trăia în satele de pe câmpie.
La douăzeci și șapte de ani știa deja toate colindele și baladele zonei. Nu doar versurile, ci și toate melodiile — o colecție vie, purtată în memorie, transmisă din tată în fiu și apoi înapoi în comunitate. Își cânta repertoriul cu o naturalețe care îi impresiona pe ascultători. Oamenii simțeau că în vocea lui nu este spectacol, ci adevăr.
Fișa sa biografică notează simplu că „dragostea de tradiții nu s-a micșorat cu nimic”. Dar în spatele acestei fraze stă viața unui om pentru care cântecul popular a fost credință, disciplină și destin. A strâns, într-o viață de peste trei decenii de activitate, sute de colinde, doine, obiceiuri, fragmente de folclor religios, secvențe ritualice — toate păstrate, notate, repetate, cântate, transmise mai departe.
Nimic nu era întâmplător: în fiecare vers recunoștea o parte din identitatea românească, iar în fiecare melodie simțea trecerea generațiilor.

O viață a scenelor mici și mari: locuri unde cântecul devine comunitate
Deși multe dintre momentele importante ale carierei sale s-au consumat în cercul satului, al obștei și al festivalurilor locale, activitatea lui Marian-Vasile Ghica este rodul unei munci constante, în care scena nu a fost neapărat un podium, ci un loc al întâlnirii. A cântat în instituții culturale, la concursuri, în fața juriilor, în fața publicului, dar și în locuri simple — în curți, la praznice, în case atunci când oamenii aveau nevoie de cântec.
Premiile pe care le-a primit de-a lungul timpului sunt numeroase, dar ele nu definesc esența rapsodului — ci doar confirmă că fidelitatea lui față de tradiție a fost văzută și apreciată. Ca exemplu, fișa biografică menționează distincții pentru colinde, pentru obiceiuri pascale, premii de excelență și recunoașteri ale calității sale de purtător al valorilor culturii naționale.
În toate aceste contexte, rapsodul Ghica nu interpreta doar cântece — reconstitua ritualuri, reda lumea veche a credințelor, restituia sacralitatea unor texte care, fără oameni ca el, s-ar fi stins.

Arta trecută din generație în generație și grija pentru continuitate
Fiind el însuși moștenitor al unei tradiții, Marian-Vasile Ghica a înțeles că adevărata importanță a rapsodului este transmiterea. Nu doar păstrarea, ci trecerea mai departe. În aceeași măsură în care a cules folclor, l-a și oferit altora: copiilor, tinerilor, celor care i-au devenit discipoli sau colaboratori în centre culturale.
Fișa lui biografică îl descrie ca un „instructor de folclor-religie, purtător, promotor, transmițător”. Aceste cuvinte, aparent tehnice, ascund o realitate profundă: nimic din ce a știut nu a fost ținut doar pentru sine. În repertoriul său trăiesc generațiile trecute, dar și cele viitoare.
Este dintre cei pentru care tradiția nu este muzeu, ci respirație. Iar acest lucru l-a transformat într-un reper de identitate pentru comunitatea sa.

Un rapsod al credinței și al memoriei
O parte esențială a personalității sale este dimensiunea spirituală. Colindele pe care le cântă — „Nașterea Domnului”, „Botezul Domnului”, „Răstignirea Domnului” — nu sunt simple repertorii, ci versuri ritualice, cântate de obicei de oameni în vârstă, moștenite de la străbunii satelor. El le-a învățat, le-a păstrat și le-a dus mai departe cu o fidelitate care surprinde.
În vocea lui se simt și solemnitatea, și delicatețea, și o formă de smerenie care definește adevăratul rapsod popular: cel care nu inventează, ci păstrează; nu modifică, ci transmite; nu caută gloria, ci continuitatea.

De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el se regăsește o parte din traseul cultural al Bărăganului.
Pentru că a strâns și a păstrat un fond impresionant de folclor religios și laic.
Pentru că a cântat, a cules, a transmis și a format generații.
Pentru că vocea lui nu este doar talent, ci o arhivă vie a tradițiilor.
Pentru că a ales, în fiecare etapă a vieții, să rămână aproape de rădăcini.