caval

MIRCEA MICU
Rapsod și constructor de instrumente tradiționale
O copilărie crescută în sunetul lemnului și al sufletului
În satul Sărulești din Buzău, printre livezile care coboară spre apă și dealurile care oglindesc liniștea locului, într-o familie de oameni simpli, de țară, Mircea Micu a descoperit lumea prin sunet. Părinții lui, Stoica și Stela, nu i-au învățat doar rânduiala casei și a pământului, ci l-au purtat, fără să știe, spre o viață clădită în întregime din cântec și meșteșug.
De mic, băiatul asculta foșnetul vântului în frunzele prunilor, murmurul izvoarelor, ciocnirile lemnelor prin ogradă — sunete care aveau să devină mai târziu reperele sale în universul instrumentelor populare.
La vârsta copilăriei, înainte ca școala să-i dea caiete și alfabet, lumea i-a dat alt tip de carte: cimpoiul. A fost primul instrument pe care l-a prins în mâini, apoi fluierul, cavalul, ocarina, iar mai târziu buciumul — fiecare ca o treaptă firească într-o devenire pe care nimeni nu i-o dicta, dar pe care o simțea în mod organic. În sat, oamenii povesteau că Mircea Micu nu cânta doar cu buzele, ci și cu respirația pământului. Când sufla în fluier, parcă aerul din jur devenea altul.
Drumul către meșteșugul rar al construirii instrumentelor
Dar ceea ce îl făcea cu adevărat unic nu era doar darul interpretării. Mircea Micu a simțit devreme că instrumentele nu pot fi doar cumpărate, ci trebuie înțelese, venerate și, mai ales, făcute cu mâna și sufletul celui care le cântă.
Și-a pus în minte să-și construiască singur instrumentele, fără alt îndrumător decât propria curiozitate și deprinderea muncii migăloase.
A învățat cum miroase lemnul de paltin atunci când îl despici, cum mustește prunul roșu atunci când îl scobești pentru caval, cum se alege pământul galben pentru ocarină, care nu e oricare, ci acela cu porozitatea potrivită, cu o consistență aproape secretă. Fiecare material îl citea ca pe o poveste.
Pentru cimpoi, folosea pielea de capră, tăbăcită după rânduiala locului. Pentru bucium, alegea lemnul care răsună cel mai limpede, adică paltinul sau cireșul, uscat, curat, fără noduri.
Fiecare instrument trecea prin etape întregi de prelucrare, în care mâinile lui Mircea Micu nu lucrau doar tehnic, ci aproape ritualic. Munca nu era ușoară: scobirea, găurirea, îndreptarea, lipirea, acordarea — toate cereau răbdare și un fel de înțelepciune pe care numai oamenii crescuți în natură o au.

Un rapsod care a transformat satul într-o scenă
Odată ce instrumentele prindeau viață, Mircea Micu le făcea să vorbească. În Sărulești și satele dimprejur, prezența lui era o bucurie. Oamenii îl chemau la nunți, la clăci, la serbări, la munci colective, acolo unde muzica era mai mult decât o plăcere: era liantul dintre oameni.
Participarea lui la festivaluri din țară i-a adus recunoaștere, dar el a rămas mereu cu picioarele pe pământ, cu satul în glas și cu tradiția în inimă. Pe scene din Craiova, Constanța sau Nehoiu, rapsodul din Sărulești a dus cu el sunetul simplu, curat, vechi, al locului natal.
Interpretarea sa a instrumentelor — mai ales buciumul și cimpoiul — era atât de puternică, încât reușea să umple spații mari, să cuprindă publicul într-o stare de liniște sau vibrație profundă, ca un ecou al unei lumi străvechi.
Meșterul care a știut că tradiția continuă doar prin oameni
Pentru Mircea Micu, adevărata împlinire nu stătea în aplauze, ci în faptul că ceea ce el știa nu se oprea la el. A format un grup de cimpoieri și buciumași, nu pentru a avea un ansamblu în jurul lui, ci pentru ca instrumentele să-și continue povestea prin tinerele generații.
Din anul 1970, copiii pe care i-a învățat au început să se adune în curtea lui, în păduri, pe dealuri, ori în camere mici încălzite cu soba, căutând să învețe nu doar tehnica, ci și respirația interioară a muzicii. Mircea Micu îi ghida cu răbdare, îi lăsa să greșească, îi încuraja când reușeau, se bucura cu o bucurie adevărată când unul dintre ei învăța primul sunet curat.
Unii au învățat doar să cânte. Alții au învățat și să construiască instrumente. Iar unii, cei mai sensibili la taină, au primit și responsabilitatea de a duce mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
O moștenire care rămâne vie
Astăzi, micii lui elevi — deveniți adulți — duc mai departe sunetele buciumului buzoian, tocmai datorită lui. Faptul că mai sunt copii în zonă care știu să țină cimpoiul sau să sufle în fluierul din prun se datorează în mare parte lui Mircea Micu, care nu a lăsat ca meșteșugul să se piardă în tăcere.
El nu și-a văzut niciodată munca drept o colecție de activități, ci ca pe o viață întreagă trăită în ritmul tradiției. A adunat instrumentele, le-a construit, le-a cântat, le-a ocrotit și le-a încredințat mai departe — totul cu o dragoste molipsitoare.
Moștenirea sa este una dublă: instrumentele pe care le-a construit și muzica pe care a dat-o mai departe oamenilor. Dar, mai mult decât atât, Mircea Micu rămâne în memoria comunității ca un om care a transformat sunetul într-o formă de legătură între generații.
Un Tezaur Uman Viu în adevăratul sens al cuvântului
Tezaurul pe care îl reprezintă Mircea Micu nu înseamnă doar obiecte sau sunete, ci o continuitate între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce poate fi păstrat.
Viața lui arată că tradiția nu rămâne vie decât atunci când cineva o trăiește, o muncește și o transmite.
Pentru satul Sărulești, pentru Buzău și pentru folclorul românesc, Mircea Micu este vocea lemnului care cântă, răsuflarea pământului care iese prin bucium, bucuria copilului care descoperă primul sunet, și demnitatea unui om care nu a încetat nicio clipă să creadă în ceea ce face.