Cluj
-
ALEXANDRU CIURCUI – „Șandorică din Sopor”
Instrumentist tradițional (vioară)
________________________________________
Un copil cu vioara în brațe
În Soporu de Câmpie, loc în care muzica nu este doar un însoțitor al vieții, ci o dimensiune a ei, Alexandru Ciurcui a crescut cu sunetul arcușului drept firescul de zi cu zi. S-a născut într-o familie numeroasă, în care tradiția muzicală era trăită, nu povestită, iar primul gest de mare însemnătate din copilăria lui a venit de la tatăl său, Șandor: o vioară mică, pusă cu grijă în brațele unui băiat de numai patru ani.
Dragostea pentru instrument a fost rapidă, intensă și constantă. În casa lor se vorbea puțin despre muzică, dar se cânta mult. Bunicul Ludovic, numit de săteni „om cu vioara în sânge”, completa acea moștenire care avea să se transforme într-un destin. Pentru copilul Alexandru, vioara nu era o joacă, ci un fel de a se exprima, de a înțelege lumea, de a aparține unei comunități în care cântecul și jocul au ținut loc de poveste, ritual și memorie colectivă.
Într-un astfel de mediu, nu e de mirare că prima formație cu care a cântat a apărut în viața lui la numai zece ani. În curțile oamenilor, pe ulițele satului, la sărbători, la clăci sau la serbări câmpenești, „Șandorică” devenise deja un nume rostit cu admirație: copilul care știe să facă vioara să vorbească.
________________________________________
Trioul transilvan – o școală a măiestriei
Zona Câmpiei Transilvaniei are un specific instrumental rar și prețios: trioul transilvan, alcătuit din vioară, violă cu trei coarde și contrabas cu trei coarde. Este o formulă veche, eficientă și extrem de expresivă, care a dat naștere unui stil inconfundabil în folclorul românesc.
Alexandru Ciurcui a intrat firesc în această tradiție. A cântat mereu alături de alți instrumentiști, convinși, ca și el, că muzica este un efort de echipă. Trioul din Soporu de Câmpie a devenit în timp o formație recunoscută pentru acuratețea tehnică, limpezimea armonică și puterea de evocare a repertoriului zonei.
Pentru Alexandru Ciurcui, vioara nu a fost doar instrumentul principal, ci vocea unei întregi comunități. În interpretarea lui, doina, jocul, melodia de ascultat, „româneștile de purtat” sau „Târnăveana” nu erau simple piese muzicale, ci fragmente de viață, coduri ale satului, amintiri transformate în sunet.
Repertoriul său rămâne un model de autenticitate: melodii culese de la oamenii locului, păstrate în forma lor originară, cântate cu un respect aproape ritualic față de tradiție.
________________________________________
Drumul de la Soporu de Câmpie spre marile festivaluri ale lumii
Înțelegerea profundă a muzicii, tehnica impecabilă și firescul interpretării au făcut ca numele lui Alexandru Ciurcui să depășească foarte repede granițele satului său. A cântat ani la rând la evenimente locale, însă, cu timpul, invitațiile au venit din tot mai multe locuri.
Momentul de mare deschidere a fost participarea la festivalurile internaționale. În 1990, violonistul din Soporu de Câmpie a ajuns în Statele Unite, la Washington, la celebrul festival Folklife organizat de Institutul Smithsonian — unul dintre cele mai importante evenimente dedicate tradițiilor lumii.
A urmat Anglia, în 1993, apoi Ungaria, Cehia și alte țări în care muzica tradițională românească a fost primită cu emoție. „Șandorică” era același om modest din sat, dar vioara lui atingea acum oameni din culturi diferite, care recunoșteau autenticitatea unui artist format în tradiția vie a locului său.
Aceste călătorii nu l-au schimbat; dimpotrivă, l-au convins că rădăcinile lui sunt mai puternice decât orice scenă. Oriunde mergea, ducea cu el Soporu de Câmpie, cu tot ce avea el: o lume rurală profundă, caldă, încărcată de ritual și sens.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Așa cum tatăl lui i-a pus prima vioară în mâini, Alexandru Ciurcui a făcut același lucru pentru copiii și nepoții lui. Nu a ținut meșteșugul doar pentru sine, considerând că talentul fără continuitate se pierde. În familia Ciurcui, vioara a rămas o prezență constantă, iar fiecare generație a primit, odată cu instrumentul, responsabilitatea de a duce muzica mai departe.
A cooperat, de-a lungul timpului, cu instituții culturale importante, punând la dispoziția specialiștilor repertoriul său autentic, pentru arhive, studii sau înregistrări de colecție. Un material discografic dedicat exclusiv lui, realizat cu sprijinul etnomuzicologilor, reprezintă astăzi o sursă fundamentală pentru cei care studiază muzica zonei.
________________________________________
Un stil inconfundabil
Ce îl face unic pe Alexandru Ciurcui? În primul rând, capacitatea de a împleti tehnica riguroasă cu expresivitatea liberă, specifică muzicii tradiționale. În al doilea rând, capacitatea de a reda, prin vioară, starea interioară a satului: liniștea, nostalgia, forța, umorul, melancolia.
Stilul lui interpretativ este ușor de recunoscut: vioara respiră, povestește, dialoghează, glumește sau plânge, în funcție de joc sau de doină. Orice melodie, oricât de simplă, capătă la el o profunzime aparte, o autenticitate de necontestat.
________________________________________
Alexandru Ciurcui – un păstrător al unei lumi întregi
În Soporu de Câmpie, oamenii nu vorbesc despre „Tezaur Uman Viu”, ci despre „Șandorică”, omul lor. Pentru ei, el nu este doar un violonist, ci depozitarul unei tradiții care, altfel, s-ar pierde printre modernizări rapide și uitări inevitabile.
Alexandru Ciurcui reprezintă continuitatea unei lumi în care muzica nu era profesionistă, ci esențială pentru viață; o lume în care fiecare sărbătoare avea o vioară în centrul ei, iar fiecare om își punea emoțiile în cântec.
În sunetul viorii sale se aud încă bătăile inimii satului, iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui tezaur viu: un om care nu păstrează tradiția ca pe un obiect într-o vitrină, ci o trăiește, o transmite și o transformă în emoție pentru cei care îl ascultă. -
Trio Transilvan „Zorile”
O formație care păstrează pulsul viu al Câmpiei Transilvaniei
Rădăcina unui sunet vechi
În Mociu, în inima Câmpiei Transilvaniei, există un sunet care nu s-a risipit niciodată. Un sunet care strânge satul laolaltă, care cheamă la joc, care însoțește sărbători, nunți, povești și rânduieli. Este sunetul trioului transilvan – acea formulă instrumentală arhaică, simplă și complexă în același timp –, un tipar atât de bine înrădăcinat în identitatea locului, încât continuă să traverseze generații.
În acest spațiu, acolo unde se întâlnesc tradiția și firescul, a apărut, s-a format și s-a distins taraful „Zorile”.
O formație care, dincolo de numele poetic, păstrează în sunetul ei exact vibrația luminii care se ridică la începutul unei zile. Muzica „Zorilor” nu este doar muzică populară: este un ritual comunitar, un reper identitar, o moștenire sonoră care continuă să respire prin cei patru instrumentiști.
O formulă veche, păstrată cu fidelitate
Chiar dacă taraful este compus din patru oameni, structura rămâne aceea a trioului transilvan:
— vioara (cetera),
— viola cu trei coarde (contra și contră secundă),
— contrabasul cu trei coarde (gordon).
Prezența a doi contrași nu schimbă conceptul tradițional, ci îl întărește. Ei împart, dublând și completând, responsabilitatea armonică. Astfel, formația câștigă forță sonoră fără a deturna esența vechiului tipar.
În componență îi găsim pe Carol Țuli la ceteră, Băbuț Covaci și Alexandru Covaci la contră și contră secundă și pe Cornel Bumb la gordon. Fiecare dintre ei vine cu o experiență acumulată în contexte tradiționale autentice, iar împreună formează un organism perfect omogen.
Este o muzică în care toate cele trei instrumente – vioară, violă și contrabas – aparțin aceleiași familii, creând un timbru unitar, cald și puternic. Omogenitatea aceasta nu este întâmplătoare; ea este moștenirea unei formule gândite pentru a rezista în timp, ușor de purtat, ușor de adaptat oricărui prilej comunitar.O tehnică perfecționată în comunitate
În structura trioului, contrabasul poartă fundamentul ritmic, vizibil în toate piesele de joc și de ascultat. El fixează timpii principali și creează o arhitectură solidă peste care viola așază armonii complexe, pe timpi și contratimpi.
Iar deasupra lor, vioara – linia melodică, povestea, ornamentația, libertatea expresiei. Primașul schimbă melodiile în mijlocul jocului cu aceeași naturalețe cu care cineva respiră. Nu doar execută, ci modelează, improvizează, își lasă amprenta într-un stil specific Câmpiei Transilvaniei.
Acest fel de interpretare, mai degrabă trăit decât învățat, este rezultatul unui parcurs autodidact tipic muzicanților tradiționali. Ei nu au învățat după partituri, ci după oameni. După „cum se face”, „cum se cântă”, „cum se simte”.
Un repertoriu care oglindește o lume
Repertoriul „Zorilor” este un capitol esențial în definirea lor ca Tezaur Uman Viu. Ei duc mai departe melodii vechi, nealterate, păstrate în comunitate și transmise din generație în generație.
Din piesele lor se disting:
— Româneștile de purtat, cu ritmuri asimetrice rare, în 9, 10 sau 11 timpi;
— Târnăveana, cu structura ei elegantă;
— Bărbuncul și Pe doi pași, nelipsite la jocurile de sat;
— Hărțagul, un dans cu o energie ritmică aparte;
— melodii rituale din cadrul obiceiurilor tradiționale: cântece de nuntă, melodii de mers pe drum, de descântat sau de jale comunitară.
Toate acestea nu sunt doar melodii. Fiecare poartă o funcție, un sens și o poveste. Ele sunt, de fapt, capitole ale unui mod de viață.
Recunoaștere și continuitate
Formația a obținut, în timp, numeroase distincții în festivalurile dedicate muzicii tradiționale. Rezultatele de la Gherla, Mioveni, Bistrița, Baia Mare confirmă profesionalismul lor, dar mai ales autenticitatea.
Premiile nu sunt doar aprecieri; sunt mărturia că ceea ce cântă ei nu este o replică, ci însăși tradiția vie a zonei.
Mai mult, în scurgerea anilor, „Zorile” nu au devenit doar un taraf, ci un reper. Ei reprezintă un tip de muzică pe cale de dispariție în multe comunități, dar încă puternic la Mociu. Faptul că și astăzi pot fi ascultați în contexte publice, la evenimente locale și regionale, demonstrează că tradiția nu este închisă într-un muzeu, ci respiră în oameni.De ce sunt Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează fidel structura unui taraf specific Câmpiei Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lor include piese autentice, nealterate, culese din comunitate.
Pentru că transmit un stil de interpretare unic, moștenit și perfecționat prin practică vie.
Pentru că reprezintă una dintre puținele formații care duc mai departe trioul transilvan în forma sa clasică.
Pentru că, prin prezența lor, istoria sonoră a Câmpiei Transilvaniei rămâne întreagă. -
Traian Balcău (n. 1949). Unul dintre cei mai autentici păstrători ai tradiției horitului din Câmpia Transilvaniei este Traian Balcău, un nume cunoscut și respectat în județul Cluj și nu numai. Originar din satul Iuriu de Câmpie, Traian Balcău s-a născut într-o familie numeroasă, cu nouă frați, unde cultura tradițională era parte firească a vieții de zi cu zi. Mama sa, cunoscută horitoare în sat, a fost prima lui „profesoară”, transmițându-i din tinerețe dragostea pentru doina și horitul autentic.
Tradiția horitului este o formă arhaică de exprimare artistică, în care mesajele sunt transmise printr-o intonație specifică, adânc înrădăcinată în cultura populară a zonei. Traian Balcău a înțeles de mic că horea nu este doar cântec, ci o formă de exprimare a trăirilor adânci, o legătură vie cu trecutul, cu valorile strămoșești.
În anul 1975, Traian Balcău și-a întemeiat propria familie și s-a mutat în comuna Ceanu Mare, unde trăiește și astăzi. A crescut patru copii și a fost întotdeauna un promotor al tradițiilor locale, participând la numeroase festivaluri de folclor și manifestări culturale dedicate valorificării patrimoniului imaterial al zonei. Prin participarea sa constantă la evenimente de profil, horitorul din Ceanu Mare a devenit o adevărată voce a Câmpiei Transilvaniei, păstrând vie o moștenire culturală prețioasă.
Pasiunea lui Traian Balcău pentru horele vechi nu s-a stins niciodată. De fiecare dată când urcă pe scenă sau horește la vreun eveniment local, publicul simte că în glasul său răsună ecoul unor vremuri de demult, adus cu demnitate în contemporaneitate.
Astăzi, Traian Balcău este considerat un simbol viu al tradiției orale din județul Cluj, un om care, prin harul său, ține vie o parte esențială din identitatea culturală a regiunii. -
DUMITRU MOLDOVAN ȘI ELISABETA RUSU
Perechea care păstrează inima jocului din Câmpia Transilvaniei
Dumitru Moldovan si Elisabeta R…
________________________________________
Rădăcina unei tradiții care nu s-a întrerupt niciodată
În satul Frata, acolo unde Câmpia Transilvaniei unduiește în ritmuri lente, iar satele își păstrează încă respirația lumii de altădată, dansul nu a fost niciodată doar o formă de divertisment. În Frata, dansul este memorie. Este identitate. Este felul în care oamenii își pun pașii în urma celor care au fost înaintea lor.
În acest spațiu – care a dat României unii dintre cei mai importanți dansatori tradiționali – Dumitru Moldovan și Elisabeta Rusu s-au ridicat ca o pereche emblematică, păstrătoare a unui repertoriu unic, transmis peste patru generații fără să își piardă din autenticitatea veche.
Au devenit Tezaur Uman Viu nu pentru că au învățat să joace frumos, ci pentru că au reușit să păstreze o lume întreagă în felul lor de a se mișca pe ritmul muzicii.
________________________________________
Copilăria în ritm de joc
Pentru Dumitru Moldovan, născut în 1947, jocul nu a început ca o meserie sau ca o pasiune descoperită târziu. A intrat în viața lui așa cum intră lumina într-o casă — firesc, inevitabil, încă din copilărie. Mărturisea adesea că a fost autodidact, că a deprins dansul „de mic copil”, urmărind ce făceau bătrânii satului la șezători, la clăci și la „jocu’ mic”, acel loc în care tinerii învățau primii pași și primele reguli ale comunității.
Elisabeta Rusu, născută în 1961, tot în Frata, a crescut în aceeași cultură a mișcării ritualice, în același ritm care lega satul de propria-i tradiție. Pentru ea, dansul a fost o formă de apartenență. A mers cu formația de jocuri tradiționale a satului la spectacole, festivaluri, filmări, serbări câmpenești și evenimente culturale din întreaga regiune. Mărturisea cu mândrie că a fost prezentă la toate marile manifestări în care Frata și-a făcut simțită vocea culturală.
Împreună, au ajuns nu numai continuatori, ci și modele ale comunității.
________________________________________
O lume întreagă transpusă în pași de dans
Repertoriul lor coregrafic este vast, riguros, greu de redat în cuvinte. Este complet, complex și indispensabil pentru înțelegerea stilului specific Câmpiei Transilvaniei.
Din aria coregrafică a localităților Frata, Soporu de Câmpie, Berchieșu, Poiana Frății, Crișeni, Boteni, Oaș, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Largă s-au păstrat la ei jocuri ce altfel s-ar fi pierdut: „Românește de preumblat”, „Românește de învârtit”, „Românește în ponturi”, „Târnăveana”, „În două laturi”, „Hărțag”, „Poarca”.
Fiecare dintre aceste dansuri are o istorie, o logică internă, o respirație proprie. Dumitru și Elisabeta le știu nu doar tehnica, ci și rostul. Ritmurile lor sunt asimetrice, adesea sincopate, dificil de interpretat corect. Pentru cei doi dansatori, însă, fiecare pas este o continuare a pasului unui strămoș. Fiecare mișcare este parte dintr-o lungă linie de memorie.
________________________________________
Satul ca scenă, lumea ca public
De-a lungul anilor, prezența lor a fost remarcată la numeroase festivaluri județene, naționale și internaționale. Dintre toate, se disting participările la:
– festivaluri din Mureș, Alba, Bistrița, Sibiu, Satu Mare;
– evenimente din orașe și comune precum Câmpia Turzii, Aiud, Gherla, Dej, Huedin, Turda, Mediaș;
– apariții în filmul documentar „Zestrea Românilor”.
Au fost distinși cu numeroase premii, dintre care se remarcă Marele Premiu de la Eger, Ungaria, și Marele Premiu al Serbărilor Transilvaniei — recunoașteri care confirmă nu doar măiestria lor, ci și valoarea tradiției pe care o duc mai departe.
Totuși, cei care i-au cunoscut cu adevărat știu că scena lor principală nu a fost niciodată un festival, ci satul.
Jocul, în Frata și în satele din jur, este o instituție. Este locul în care se intră cu respect, cu emoție și cu responsabilitatea de a păstra vie continuitatea comunității. Iar Dumitru și Elisabeta au fost vreme de decenii în fruntea jucăușilor.
________________________________________
Perechea care deschide jocul
Specialiștii etnografi și coreologi i-au descris adesea ca fiind „de necopiat”. Când intrau în joc, intrau primii, lângă muzicanți. Aveau o statură impunătoare, un stil aparte, o amprentă personală imediat recognoscibilă. Dumitru Moldovan era „cel mai înalt dintre bătrâni”, iar alături de Elisabeta Rusu forma o pereche care domina spațiul vizual și ritmic al oricărui eveniment.
Zâmbetul lor — mereu prezent, chiar și în momente grele — era considerat de comunitate drept o marcă a bucuriei adevărate, neforțate. Unii spuneau că ei nu joacă pentru aplauze, ci pentru moștenirea pe care o duc în pașii lor.
________________________________________
Cei care duc mai departe tradiția
Rolul lor în păstrarea dansului tradițional nu se rezumă la propria performare. De-a lungul anilor, au învățat zeci de copii, tineri și chiar adulți din Frata și din satele învecinate. Mulți dintre ei au devenit la rândul lor dansatori, alții au predat sau au dus tradiția în orașe unde specificul zonei era necunoscut.
Cei doi și-au transmis cunoștințele nu numai generațiilor din sat, ci și copiilor și nepoților lor, care au crescut în aceeași atmosferă în care dansul este o expresie a comunității.
________________________________________
De ce sunt Tezaur Uman Viu
Pentru că reprezintă una dintre cele mai autentice și mai complete perechi de dansatori tradiționali din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că au păstrat nealterat un repertoriu transmis prin patru generații.
Pentru că au dus tradiția mai departe, transformând-o într-o școală vie pentru tineri.
Pentru că au fost, timp de decenii, în fruntea jucăușilor din Frata — nu doar ca dansatori, ci ca modele de demnitate culturală. -
Ferenc Lovász – „Kuli”
Dansul ca fir care leagă o comunitate
În satul Vișea, aproape de Jucu de Sus, dansul nu este doar un gest artistic, ci un mod de a marca trecerea timpului, de a păstra coeziunea comunității și de a spune ceea ce nu poate fi rostit altfel. În centrul acestei lumi se află Ferenc Lovász, cunoscut de toți drept Kuli, un om pentru care jocul tradițional maghiar nu a fost doar o pasiune, ci o formă de destin. Născut la 27 aprilie 1948 în Vișea, într-o familie simplă, crescut printre ritmurile șurii și sunetele de taraf, a devenit de-a lungul deceniilor unul dintre cei mai importanți purtători ai tradiției coregrafice maghiare din Transilvania.
Rădăcinile unei vieți trăite prin dans
De când se știe, viața lui a fost legată de dansul satului. Primii pași i-a făcut la doar șase ani, sub îndrumarea tatălui, Sándor, și cu ochii ațintiți asupra unchiului Győrgy, un dansator admirat în toată comunitatea. Atmosfera de acasă – cu seri în care părinții și rudele se adunau în bucătăria încăpătoare, iar ritmul bătrânelor melodii umplea casa – avea să-i devină prima școală. De la nouă ani participa deja la „jocul mic”, întâlnirea săptămânală a copiilor satului, loc în care fiecare generație își încerca forțele în primele sale dansuri. Iar la doisprezece ani, talentul lui îl împingea deja în lumea adulților, fiind primit la „jocul mare”, ceremonialul săptămânal care îi aduna pe tinerii trecuți de vârsta confirmării în religia reformată. A fost o excepție, o dovadă a unei maturități artistice rare la un copil atât de mic.
De la jocul din șură la turnee internaționale
În anii ’60, dansul nu însemna doar întâlniri festive. Era o responsabilitate. Între 1965 și 1968, alături de consăteanul său Fodor Árpád, Kuli a devenit organizatorul marilor baluri ale comunității: de Paști, de Rusalii, de Crăciun și de fiecare sărbătoare importantă. Cei doi erau „kezesii”, cei care aduceau muzicanții, pregăteau locul și se asigurau că sărbătoarea are strălucirea cuvenită.
Un moment rămâne emblematic: balul din 1968, organizat în cinstea tinerilor chemați la armată. Kuli aduce pentru prima dată celebrul taraf condus de Codoba Martin din Pălatca — un taraf care avea să devină, pentru decenii, simbolul sonor al satului Vișea. Astfel, dansul din sat nu era doar păstrat, ci ridicat la rang de reper folcloric autentic.
După armată, începând cu anii ’70, Kuli nu a abandonat niciodată scena. A continuat să organizeze baluri, să provoace adunări, să cheme muzicanți, să țină vie comunitatea — dar, în același timp, s-a deschis către lume. Împreună cu dansatorii din Vișea, a participat la numeroase festivaluri din țară și din Ungaria. A fost parte din culegeri de folclor coordonate de specialiști precum Timár Sándor, directorul artistic al Ansamblului Național Maghiar din Budapesta, care au venit special în Vișea pentru a documenta autenticitatea jocului local.
Vitalitatea unui om care nu a renunțat niciodată la scenă
Între 1990 și 2014, chiar dacă balurile tradiționale au început să scadă în număr, Kuli nu a renunțat la ritm. A plecat în turnee, a participat la tabere internaționale de muzică și dans popular, a urcat pe scene din Ungaria, dar și la festivaluri prestigioase din Cluj-Napoca și Răscruci.
Prezența lui, mereu energică, mereu cu un zâmbet în colțul gurii, a continuat să fie un reper pentru comunitate. Dansul pentru el nu este o amintire, ci o bucurie actuală. Chiar și astăzi joacă cu aceeași putere, cu aceeași mișcare precisă, păstrând intacte stilurile pe care le-a învățat copil fiind.
Un mentor pentru generații întregi
Kuli nu a ținut niciodată dansul pentru sine. A predat cu generozitate ceea ce știa: nepoților, consătenilor, dar și celor veniți din alte părți ale țării sau chiar din Ungaria pentru a învăța jocurile din Vișea. Erau cercetători, coregrafi, studenți, dansatori profesioniști, toți atrași de autenticitatea mișcărilor sale.
În sat, mulți îl consideră un adevărat profesor — unul fără catalog și fără catedră, dar cu o forță de transmisie unică. Pentru el, dansul este o memorie, o datorie și o continuare firească a vieții comunității.
Dansurile care definesc o lume
Repertoriul său este vast, iar specialiștii îl consideră una dintre cele mai importante surse vii pentru dansurile maghiare din Câmpia Transilvaniei. El stăpânește toate tipurile de dans din Vișea, dar are câteva preferințe clare.
Cel mai drag îi este târnăveana, pe care o joacă cu o naturalețe fascinantă, atât în pereche, cât și solistic. A păstrat și dansurile rare, precum „barza”, care nu se mai practică aproape deloc, sau „ungureștele des”, ultimul joc fecioresc rămas în sat.
Soția lui, dansatoare și ea, are o expresie care surprinde perfect felul lor de a se mișca împreună: „ne legănăm ca peștii în apă”. Este o imagine care spune totul — armonie, fluiditate, complicitate, ritm.
De ce este Ferenc Lovász un Tezaur Uman Viu
Pentru că reprezintă o tradiție care altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că a ținut dansul viu nu ca pe o relicvă, ci ca pe o formă de bucurie.
Pentru că a dus satul Vișea pe scene din lume, fără să-i schimbe esența.
Pentru că a transmis copiilor și nepoților ceea ce el a primit cândva de la tatăl său.
Pentru că încă joacă, încă organizează, încă bate ritmul în podeaua șurii ca acum 60 de ani.
Ferenc Lovász – „Kuli” este una dintre acele prezențe rare care reușesc să transforme tradiția într-o formă de viață. Nu este doar dansator, nu este doar păstrător al unui stil coregrafic. Este puntea dintre generații, martorul unei lumi care încă respiră, un om pentru care dansul continuă să fie bucurie, legătură și identitate. -
Elisabeta Filep s-a născut în localitatea Sic din județul Cluj. Elisabeta Filep trăiește de peste patru decenii în Gherla. Acolo a dus cu sine, ca pe o moștenire de preț, valorile culturale ale locului natal. A amenajat în propria locuință o cameră tradițională sicănească, deschisă publicului, în care portul popular specific devine expresia vie a identității și continuității comunității sale. Încă din copilărie, crescută într-un mediu în care costumul popular era purtat și transmis firesc din generație în generație, Elisabeta a învățat tainele confecționării portului tradițional maghiar. Astăzi, își învață nepoatele și tinerele generații acest meșteșug cu răbdare și dăruire, asigurând astfel viabilitatea metodelor tradiționale.
-
Gheorghe Olteanu – „Averescu”, omul care ține viu Jocul Căluțului din Pârcovaci
Un copil crescut în ritmul măștilor de Anul Nou
Gheorghe Olteanu, născut la 29 martie 1958 în satul Pârcovaci, din județul Iași, provine dintr-o familie în care jocurile de iarnă cu măști erau mai mult decât o distracție. Ele reprezentau o identitate, un mod de a celebra timpul, comunitatea și trecerea dintre ani.
Tatăl său, Ion Olteanu, agricultor respectat în sat, era cunoscut pentru felul în care juca „Căluțul” la sărbătorile de Anul Nou. În anii copilăriei, Gheorghe îl urmărea cu admirație. Îi învăța gesturile, ritmul, pașii, felul în care masca prindea viață în mâinile unui om care știa să o poarte.
În acele zile de iarnă, satul întreg se transforma. Erau sunete, culori, alaiuri, strigături și personaje fantastice. Pentru micul Gheorghe, era lumea în care voia să rămână pentru totdeauna.
Drumul către rolul de performer
A terminat cele opt clase ale școlii din Pârcovaci, iar mai departe destinul său a ținut de pământ și de agricultură. A muncit, și-a întemeiat familie, a crescut doi băieți și trei fete.
Dar, indiferent de ocupație, jocul din copilărie nu l-a părăsit niciodată.
De la opt ani a început să joace și el „Căluțul”, la început în preajma casei, apoi alături de tatăl său și de alți bărbați ai satului. În timp, învățase nu doar mișcările, ci și toată încărcătura simbolică a obiceiului. Jocul era parte din el.
Obiceiul Căluțului – un ritual cu rădăcini vechi
Pârcovaciul este una dintre comunitățile cele mai active din zona Hârlăului în privința jocurilor de iarnă cu măști. Dacă „Cerbul de la Pârcovaci” este simbolul cel mai cunoscut al satului, „Jocul Căluțului” rămâne prezența discretă, dar constantă, în rânduiala locală.
Tipul de joc pe care îl practică Gheorghe Olteanu este specific unei arii culturale largi care unește Iașul cu Botoșaniul. Este un dans-ritual ce presupune îndemânare, rezistență fizică și un fel de relație intimă între purtător și mascoidă.
Căluțul nu este doar o mască, ci un personaj. Un simbol al forței, al fertilității și al ciclului naturii.
Povestea măștii pierdute în incendiu
În copilărie, Gheorghe purta o mască veche, confecționată din batiste cusute de fetele de măritat din sat. Era o piesă unicat, transmisă din generație în generație. Însă aceasta a fost distrusă într-un incendiu la căminul cultural al localității.
Sătenii au refăcut masca. Au păstrat formele, proporțiile, expresivitatea. Au cusut din nou bucăți de ștergare și de cămăși vechi, au adăugat mărgele, oglinzi, panglici și nasturi. Capul mascoidei a fost sculptat din lemn, iar coama, bogată și colorată, a fost împletită după tradiție, din brâie și fire viu colorate.
Astfel, masca de azi poartă amprenta comunității – este un obiect născut din solidaritate și din dorința de a salva un simbol.
Singurul continuator al Jocului Căluțului din sat
Astăzi, Gheorghe Olteanu este singurul deținător al activității de jucat calul în Pârcovaci.
În alte sate din Moldova, există cete întregi de „Căiuți”, dar la Pârcovaci jocul este individual, iar masca este singulară, de un tip rar, cu o identitate distinctă.
Faptul că această tradiție nu s-a pierdut se datorează în totalitate lui. De zeci de ani participă la festivaluri, la colindatul de Anul Nou, la evenimente culturale în toată țara. Este văzut ca un simbol al satului, iar prezența lui în alaiuri dă o greutate aparte întregii sărbători.
Participări, festivaluri, recunoaștere
Trecerea timpului nu i-a diminuat nici energia, nici bucuria de a juca.
Gheorghe Olteanu a dus „Căluțul” în numeroase festivaluri din țară, reprezentând satul Pârcovaci și căminul cultural din localitate.
Pentru comunitate, fiecare apariție a lui a însemnat prestigiu, vizibilitate și un plus de valoare culturală.
Primăria Hârlău, referenții culturali și specialiștii din domeniu îl consideră un model pentru generațiile tinere. Este omul care a ținut viu un obicei, fără sprijin instituțional direct, doar prin puterea exemplului personal.
Tradiția transmisă mai departe
Gheorghe Olteanu nu a lăsat jocul să se oprească la el. L-a învățat pe fiul său, Ionuț, exact așa cum îl învățase tatăl său altădată. Iar Ionuț, la rândul lui, i-a învățat pe propriii copii.
Astfel, obiceiul a trecut deja în a treia generație modernă. Nu este doar o moștenire, ci un legământ: că Jocul Căluțului va continua și atunci când Gheorghe nu va mai fi cel care îl poartă.
Tezaurul viu al unui sat moldovenesc
În 2023, Gheorghe Olteanu a fost recunoscut oficial ca Tezaur Uman Viu, distincție acordată celor care întruchipează patrimoniul spiritual al României.
În cazul lui, titlul consfințește nu doar un performer excepțional, ci un păstrător al unui obicei unic, o punte între generații și un reper al comunității.
Astăzi, în Pârcovaci, când vine iarna și oamenii se pregătesc de colindat, lumea întreagă știe că „Averescu” va ieși iar în față, purtând masca de cal cu demnitate și bucurie.
Iar în gesturile lui, în ritmul jocului și în strălucirea oglinzilor de pe mascoidă se simte vechimea unei tradiții care, prin el, continuă să respire. -
𝙄𝙤𝙖𝙣 𝙂𝙤𝙜𝙖 𝙙𝙞𝙣 𝘽𝙤𝙘𝙞𝙪, comuna Mărgău, geamgiu. În 2024, județul Cluj deținea 13 titluri de Tezaur Uman Viu. Aceste distincții onorează contribuția însemnată a unor persoane recunoscute de comunitatea lor drept păstrătoare, purtătoare, creatoare și transmițătoare de elemente din patrimoniul cultural imaterial. Meseria de geamgiu era itinerantă, presupunând plecarea din sat spre mari orașe de dincolo de Carpați, cărând în spate tolba cu sticle, în căutarea clienților cărora să le fie schimbate geamurile sparte. Încovoiați de spate, căci tolba putea cântări până la 50 de kg, geamgiii au colindat zeci de ani țara în lung și-n lat pentru a-și câștiga existența. În prezent, familii din comunitate se reîntorc în sat, de sărbători, și obișnuiesc să vorbească la masă în gumuțească cu copiii. Sunt conștiente de valoarea acestei particularități a zonei, care trebuie transmisă mai departe pentru ca limba să nu dispară odată cu ei. În urma cercetărilor realizate în ultimii ani de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, satul Bociu se mândrește cu un titlu de Tezaur Uman Viu, desemnat în acest an de Ministerul Culturii, în cadrul Programului TEZAURE UMANE VII, ediția a XII-a. Este vorba despre geamgiul Ioan Goga. Plecat încă din adolescență cu geamuri prin țară, a dus numele satului, meseria de geamgiu și limbajul gumuțesc peste tot. Se întoarce anual în Bociu, de primăvara până toamna, pentru a lucra pământul și a susține comunitatea.
-
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
Iosif Bordea – Cărbunarul din Muntele Rece și focul care nu se stinge
Un destin legat de munte
Iosif Bordea s-a născut la 18 iunie 1958 în Muntele Rece, un sat de munte din comuna Măguri Răcătău, județul Cluj. În această lume izolată și grea, unde iernile par mai lungi decât în restul țării, iar viața se învârte în jurul pădurii, al lemnului și al ritmurilor montane, copilul a crescut într-o familie mică, dar puternic ancorată în tradiție. Tatăl său, Iosif, era cărbunar, iar mama, Saveta, era casnică, dar prezentă în toate etapele vieții gospodărești.
În comunitatea din Muntele Rece, ocupațiile se transmiteau cu strictețe din tată în fiu. Nu exista o altă școală în afară de aceea a muncii, nici alt manual în afară de exemplul părintelui. Așa a învățat și Iosif meșteșugul cărbunăritului. Își amintește adesea că nu i-a fost pe plac la început, pentru că munca era extrem de grea: fum gros, zile întregi petrecute lângă bocșă, treziri în toiul nopții pentru a verifica arderea. Dar în timp, greul a devenit mândrie, iar mândria s-a transformat într-o viață întreagă petrecută alături de foc și de lemn.
Primele lecții și drumul spre meșteșug
În tinerețe a lucrat alături de tatăl și bunicul său, Nicolae. Cei doi i-au arătat cum se ridică o bocșă, cum se așază lemnul în conic, cum se acoperă cu frunze și pământ și cum se supraveghează arderea astfel încât lemnul să se transforme în cărbune fără să ardă complet.
Meșteșugul cere vigilență. De aceea, în fiecare noapte, cărbunarul trebuie să se trezească de câteva ori ca să vadă dacă focul nu scapă de sub control. Este o muncă de o răbdare colosală, în care nu există grabă, doar ritmul constant al fumului care iese din bocșă.
Așa a fost crescut Iosif Bordea: în tăcerea muntelui, în mirosul de fum și în disciplina care transformă lemnul în cărbune de calitate.
O viață de cărbunar
La maturitate, Iosif Bordea a devenit singurul cărbunar cu activitate constantă din zona Măguri Răcătău – Gilău. Este un rol care poartă cu sine responsabilitate, pentru că de focul bocșelor depind și meșteșugurile conexe, precum fierăriile de munte, și ele pe cale de dispariție.
Alături de soția sa, Ileana, Iosif a continuat munca neîntrerupt, ridicând bocșe în aproape toate anotimpurile. Cei care urcă la Muntele Rece îl găsesc adesea lângă una sau două bocșe fumegânde, lucrând cu o naturalețe dobândită în peste patruzeci de ani de practică.
Privindu-l, ai impresia că ridicarea unei bocșe este un gest simplu. Dar așa cum observă și specialiștii, această ușurință ascunde o experiență uriașă, formată din mii de ore de muncă și o viață întreagă dedicată meșteșugului.
Cei pe care i-a format
Pentru Iosif Bordea, meșteșugul nu este doar o ocupație, ci și o datorie față de comunitate. Și-a crescut cei nouă copii practicând această muncă, iar primii pe care i-a învățat „să facă cărbunare” au fost fiul său Daniel și fiica sa Maria.
În urmă cu câțiva ani, doi vecini din apropiere, Vasile și Florin Pleșa, s-au arătat dornici să învețe. Iosif i-a primit mai întâi în gospodăria sa, unde au învățat ajutându-l la lucru. Mai târziu a mers chiar el la casele lor pentru a-i îndruma direct. În prezent, cei doi se descurcă singuri, ducând mai departe această ocupație tradițională.
În 2021, un alt tânăr din sat, Tudor Chechedi, în vârstă de optsprezece ani, i-a devenit ucenic. Dragostea acestuia pentru tradițiile din zonă l-a convins pe Iosif că meșteșugul mai are încă viitor.
Recunoașteri și aprecierea celor care l-au studiat
Specialiștii în etnografie îl descriu ca pe un meșter exemplar. Vizitele repetate făcute de cercetători între 2020 și 2022 au arătat că Iosif Bordea ridică bocșe cu o ușurință rar întâlnită.
În toți acești ani, a avut mereu cel puțin una funcțională, semn că este căutat, că produce cărbune bun și că meșteșugul lui este încă viu.
Activitatea sa a fost recunoscută prin distincții oferite de instituții culturale, între care se numără Diploma de excelență acordată de Muzeul Etnografic al Transilvaniei în 2021 și Diploma de recunoștință primită în cadrul unui proiect cultural dedicat zonei montane din județul Cluj în 2020.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, consacrându-l astfel ca unul dintre ultimii mari cărbunari ai Munților Apuseni.
Un meșteșug rar, o viață întreagă
Iosif Bordea rămâne un reper pentru comuna Măguri Răcătău și pentru întreaga zonă montană a Clujului. Este omul care a păstrat aprins focul unei ocupații vechi, pe care mulți o credeau dispărută.
Viața lui este o poveste despre perseverență, despre rezistența unei comunități și despre modul în care un meșteșug dur și aparent neînsemnat devine esențial pentru identitatea locului.
În fumul bocșelor de la Muntele Rece se simte încă respirația unei tradiții vechi, iar numele lui Iosif Bordea rămâne legat definitiv de această lume în care lemnul și focul nu mint niciodată. -
Născut la țară, Emil Mihaiu a deprins de mic tainele cântatului la vioară, iar talentul înnăscut l-a făcut să devină un violonist valoros. bogația multiculturalismului din zona aceasta a Transilvaniei i-a permis să aibă o viziune superioară asupra muzicii. Om modest, dar excepțional la mânuitul arcușului, Emil Mihaiu a povestit într-un reportaj, printre cântece și jocuri, despre copilărie, despre prima vioară, cu care cânta melodii auzite la radio, singur sau cu muzicanții din sat, despre cum a învățat să scrie pe note cântecele auzite la alții. La vârsta de 12 ani, Emil Mihaiu a cântat la prima nuntă, care s-a întins până spre dimineață, la Năsal. A dus muzica tradițională românească prin toată lumea, în turnee în Japonia, Israel, Franța, Anglia, Germania, Italia, Ungaria, Grecia etc. I s-a propus chiar să rămână în străinătate, să învețe copii, pentru un salariu foarte bun, dar a refuzat.
-
NICOLAE VĂDAN
Meșterul care dă glas lemnului
Rădăcinile unei vocații
În satul Rusești, la marginea pădurilor din comuna Râșca, copilul Nicolae Vădan creștea într-o lume în care lemnul nu era doar materie, ci prelungirea vieții. Părinții lui, Petreu și Saveta, nu i-au predat direct arta lutăriei, dar au cultivat în el o disciplină blândă, un respect pentru simplitate și pentru lucrul temeinic. De aceea, primul contact cu instrumentele muzicale n-a venit din tradiția familială, ci din curiozitatea lui firească, din dorința de a înțelege cum prinde voce un material inert.
Nicolae Vădan s-a apropiat de muzică într-un mod firesc. Ca membru al ansamblului folcloric „Fluierașul” al Întreprinderii de Pielărie și Încălțăminte „Clujana”, el cânta, lucra și observa. În 1985, întâmplarea care i-a schimbat viața a fost unul dintre acele momente minuscule care deschid drumuri uriașe: a reparat singur un contrabas. N-a fost un gest spectaculos, dar a fost exact scânteia care l-a condus spre atelierul în care avea să-și construiască destinul.
Ucenicia care l-a format ca maestru
În 1989, printr-un lanț de întâmplări fericite, dirijorul Iosif Ernest îl îndrumă către Pavel Onoaie, reparator de instrumente la Conservator. Acolo, într-un mic atelier de lucru – mai degrabă sanctuar decât atelier –, Nicolae Vădan intră într-o ucenicie ce avea să dureze opt ani. Pavel Onoaie, la rândul lui ucenic al maestrului ceh Jan Maracek, îl învață nu doar tehnici, ci și o filozofie: răbdarea cu lemnul, respectul pentru vibrație, ascultarea tăcută a fiecărei fibre.
Zile întregi, Vădan învăța cum se dimensionează o placă de rezonanță, cum se simte echilibrul dintre grosime și duritate, cum se ascultă lemnul cu mâna, cu urechea, cu instinctul. În atelierul acesta, instrumentele nu se construiau; se nășteau. Iar el, tânărul ucenic, învăța să le aducă pe lume.
A rămas lângă maestru până când acesta a plecat, iar apoi i-a preluat locul – nu printr-un gest de ambiție, ci ca o continuare firească a unei tradiții de care se simțea responsabil.
Atelierul în care lemnul capătă glas
După finalizarea uceniciei, Nicolae Vădan deschide propriul drum. Lucrează în atelierul din satul natal, dar și la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde devine reparator începând din 1996. Acolo, instrumentiști din toate colțurile țării vin cu viorile, violele sau contrabășii lor, încredințându-i nu doar obiecte, ci fragmente din viața și cariera lor artistică.
Nicolae Vădan nu repară mecanic. El citește instrumentul. Îl ascultă. Îi înțelege suferința. Și-l restituie interpretului în cea mai bună formă posibilă. De aceea, în timp, numele lui devine sinonim cu măiestria. Atât de mult, încât peste o sută de instrumente construite de el sunt astăzi folosite de muzicieni profesioniști din România și din străinătate – instrumente capabile nu doar să redea muzica populară, ci și repertoriul clasic, cu toate exigențele lui de rafinament sonor.
Un lutier căutat de maeștri
Atelierul lui Nicolae Vădan devine un loc familiar pentru mari instrumentiști ai țării, pentru dirijori și profesioniști pe care îi unește aceeași nevoie de sunet perfect. Printre cei care i-au trecut pragul se află Gabriel Croitoru, violonist de renume, căruia i-a realizat o imitație a viorii Guarneri del Gesù din 1721, instrument aparținând lui George Enescu. L-au căutat, de asemenea, George Dudea din Germania, Nicolae Botgros – dirijorul orchestrei Lăutarii din Chișinău –, dirijori precum Barteș Ovidiu, precum și nenumărați profesioniști care privesc lutieria ca pe o artă sacră.
Această recunoaștere nu este doar rezultatul îndemânării, ci și al unei modestii firești. Nicolae Vădan nu vorbește mult despre el. Vorbesc instrumentele.
Responsabilitatea transmiterii unui meșteșug
Deși profund dedicat lucrului în sine, Vădan înțelege că meșteșugul nu este complet dacă nu este transmis mai departe. De aceea, el îi învață tainele lutăriei nepotului său, Daniel, care la doar doisprezece ani pășește deja în atelier cu aceeași fascinație cu care, odinioară, Nicolae bătea cuiele unui contrabas. Este un act de continuitate, o punte între generații și o garanție că această artă nu se va pierde.
Recunoașterea profesiei și a omului
Anii au adus cu ei aprecierea publică. În 2015, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj îi dedică un spectacol folcloric în care muzicienii cântă exclusiv la instrumente construite de el. În 2014 și 2016 apar două filme documentare despre activitatea sa, realizate de etnomuzicologul Mircea Câmpean. Iar în 2018, titlul de Tezaur Uman Viu vine ca o recunoaștere firească a unui parcurs excepțional.
Privirea specialistului
Muzicologii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu un amestec de admirație și respect. Dr. Zamfir Dejeu îl vede ca pe unul dintre cei mai buni lutieri ai României contemporane, în timp ce dr. Mircea Câmpean subliniază calitatea sonoră a instrumentelor sale, confirmată de profesioniști și dirijori de prestigiu.
Construcția unei viori, a unei viole sau a unui violoncel nu este doar act tehnic, ci o artă dificilă, ce cere tăcere, răbdare și un simț subtil al echilibrului. Iar instrumentele create de Nicolae Vădan poartă această amprentă a meșteșugului desăvârșit.
Un destin închinat lemnului
Astăzi, Nicolae Vădan continuă să lucreze în atelierul din Rusești, într-un ritm propriu, firesc, încărcat de aceeași răbdare din tinerețe. Construiește, repară, ascultă, șlefuiește și, mai ales, dăruiește sunet lumii. Lucrul său nu este despre faimă sau despre cantitate. Este despre respectul pentru tradiție, despre bucuria fiecărui instrument care revine la viață, despre taina vibrației care trece prin lemn, prin mâna lutierului și ajunge până în sufletul celor care ascultă.
De ce este un Tezaur Uman Viu
Pentru cunoașterea profundă a meșteșugului.
Pentru continuitatea unei linii de lutieri formată prin transmitere directă.
Pentru instrumentele care duc mai departe sunetul viu al tradiției românești.
Pentru discreția și eleganța unui meșter care și-a dedicat viața unei arte rare.
Nicolae Vădan este dovada vie că un instrument nu este doar o formă sculptată în lemn, ci o poveste lungă despre oameni, despre timp și despre vibrația care unește generații. -
M𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐏𝐨𝐩, 𝐣𝐮𝐜𝐚̆𝐮𝐬̦𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐆𝐡𝐢𝐫𝐢𝐬̦𝐮 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧, 𝐝𝐞𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐭 𝐓𝐞𝐳𝐚𝐮𝐫 𝐔𝐦𝐚𝐧 𝐕𝐢𝐮 𝐝𝐞 𝐌𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐮𝐥 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢. Un nou titlu de Tezaur Uman Viu a fost acordat de Ministerul Culturii jucăușului 𝐌𝐈𝐇𝐀𝐈𝐋 𝐏𝐎𝐏 din Ghirișu Român, comuna Mociu, recunoscut ca personalitate de referință în păstrarea și transmiterea spre cei tineri a jocului tradițional autentic din Câmpia Transilvaniei. Dosarul de candidatură a fost depus prin efortul echipei de cercetare a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, instituție de cultură din subordinea Consiliului Județean Cluj, în cadrul sesiunii a XIII –a, 2024, organizată de Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial.
-
POP VASILE-LIA din comuna FRATA, jud. Cluj, este unul dintre cei care a fost desemnat în data de 20 iunie 2025, TEZAUR UMAN VIU!
-
Teodor Tătar, un adevărat păstrător al jocului tradițional din Câmpia Transilvaniei și al bărbuncului, a fost recent desemnat „Tezaur Uman Viu” de către Ministerul Culturii, în cadrul Programului TEZAURE UMANE VII, ediția a XII-a. Dosarul de candidatură a fost depus cu succes de echipa de cercetare a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.
-
VASILE SOPORAN
Rapsod popularRădăcinile unui glas născut din pământul Câmpiei
În satul Frata, acolo unde hotarul se deschide în largul Câmpiei Transilvaniei și unde oamenii au învățat de secole să-și pună sufletul în cântec, s-a născut Vasile Soporan. Venit pe lume în 1936, într-un timp tulbure care nu oferea copiilor prea multe prilejuri de visare, Vasile a crescut în gospodăria unor oameni simpli, dar bogați în felul lor — bogați în povești, în lucrul câmpului, în meșteșugul cântării și-al jocului.
Copilăria lui s-a întâmplat între război, muncă și sat, dar cu toate greutățile acelei epoci, în el a rămas aprins un lucru: un fel de chemare, o înclinație firească spre melodie. Îi plăcea cântecul înainte de a înțelege ce este muzica. Asculta glasurile oamenilor la coasă sau la sapă, pe ogor, în zilele lungi de vară. Îi prindea ritmul pașilor, vibrația respirației, strigătul de trudă transformat, fără să vrea, în horă.
A fost un copil atent, care nu primea cântecul ca pe un dar, ci ca pe ceva ce trebuia învățat, memorat și ținut la loc sigur — în inimă.
„Prin hori, omul își descarcă greutățile din suflet”, avea să spună mai târziu. Iar pentru el, această descărcare a însemnat nu doar o formă artistică, ci o nevoie.
În satul lui, cântecul nu era spectacol. Era un mod de a trăi.
________________________________________
Moștenirea: vocea care vine din familie
În casele oamenilor de pe câmpie, între două anotimpuri și două recolte, cântarea era mai întâi poveste. Așa a fost și în familia Soporan, unde mama și tata erau ei înșiși horitori și jucăuși, cunoscuți în comunitate.
Dar dintre toți cei pe care i-a ascultat în copilărie, un om i-a rămas cel mai drag: Solomon din Bercheș, un horitor cunoscut în zonă pentru felul în care transforma sentimentele în noduri de glas. De la el a preluat Vasile primele hore, primele doine, primele moduri de a spune viața prin sunet.
Ceea ce a învățat în acei ani a devenit, peste timp, fundamentul repertoriului său: o lume de peste o sută de cântece, toate inspirate din realitatea satului, din durerile și bucuriile unei comunități care a știut dintotdeauna să se exprime prin folclor.
Pentru Soporan, cântatul nu a fost niciodată virtute scenică, ci gest firesc.
„Am cântat atunci și cânt și acum, ca să mă stâmpăr”, obișnuia să spună.
________________________________________
Primul pas pe drumul unei cariere neașteptate
Drumul lui spre recunoaștere nu a fost planificat. Nu s-a visat niciodată artist, nici nu s-a gândit să urce pe scene mari. El cânta pentru sine și pentru sat.
Dar în 1982, când a înregistrat primele piese la Radio Cluj, în acompaniamentul tarafului condus de Alexandru Ciurcui din Soporu de Câmpie, lucrurile s-au schimbat.
Specialiștii au remarcat imediat timbrul său: puternic, dar cald, aspru pe margini, dar profund în mijloc — un glas de câmpie, așa cum rar se mai întâlnește.
De aici înainte, au urmat apariții scenice, invitații la spectacole, festivaluri, turnee în țară și peste hotare.
Publicul l-a îndrăgit nu pentru tehnică, ci pentru autenticitate.
Vasile Soporan nu interpreta, ci trăia. Pe scenă, plângea, râdea, se înroșea la față de emoție, își lăsa corpul să vibreze la fel ca în copilărie, când cânta pe câmp „ca să-și descarce sufletul”.
________________________________________
Doina — stâmpărarea sufletului
Pentru Soporan, doina nu a fost doar un gen muzical, ci o esență.
El spunea că într-o doină se poate cuprinde tot: greutatea vieții, dorul de cei plecați, dragostea, împlinirea, nevoia de liniște, uneori chiar și rugăciunea nerostită.
În glasul lui se simțea o formă de rezistență, o încăpățânare de a nu lăsa să se piardă un mod de a cânta care nu se învață la școală, ci se moștenește.
Atunci când interpreta o horă sau o piesă de joc, întreaga lui ființă se schimba: corpul se încorda, vocea se arcuia, iar pașii se transformau într-o coregrafie a tradiției. Puțini rapsodi au reușit să îmbine atât de natural cântarea cu dansul. La fiecare apariție, publicul îl vedea jucând feciorescul cu aceeași vigoare cu care îl dansase în tinerețe.
________________________________________
Anii maturității – de la cântatul pe ogor la scenele lumii
În 1988 a ieșit pentru prima dată cu cântecul său peste hotare. Apoi, după 1990, au urmat turnee în Franța, Germania, Elveția, Belgia și până în Statele Unite ale Americii, unde a participat la Festivalul Smithsonian din Washington — un loc de întâlnire al tradițiilor lumii.
Nu a uitat niciodată, însă, satul. Pentru el, Frata rămânea centrul lumii.
Oriunde mergea, aducea cu sine o parte din pământul de acasă, din obiceiul oamenilor de pe câmpie de a cânta pentru a da sens vieții.
________________________________________
Un om al comunității, un reper al Transilvaniei
Cu timpul, Soporan a devenit nu doar un artist, ci un simbol.
În sat îl opreau copiii, tinerii, bătrânii — unii pentru a-l saluta, alții pentru a-i cere un cântec.
În presă au început să apară articole despre el. Juriile profesionale îl apreciau pentru autenticitate. Specialiștii în folclor vedeau în el un rapsod care nu doar interpreta repertoriul zonei, ci îl continua, îl întărea, îl ducea mai departe.
Astăzi, numele lui Vasile Soporan este legat de întreaga Câmpie Transilvană, ca un fel de voce colectivă, în care s-au strâns dorurile și năzuințele unei comunități întregi.
________________________________________
A învățat din sat și a dăruit satului
Tot ceea ce a ajuns să fie în artă se datorează oamenilor pe care i-a ascultat în copilărie: părinților săi, horitorului Solomon și vecinilor care cântau în timpul muncilor câmpului.
În schimb, el a oferit comunității propriul repertoriu: peste o sută de cântece, dintre care multe au devenit reprezentative pentru zonă.
Rămâne în sat și astăzi imaginea lui cântând în curte, în ogradă, în hore sau pe uliță.
Rămâne și sentimentul că prin vocea lui, oamenii pot trece mai blând peste greutățile vieții.
________________________________________
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el s-a păstrat nealterată tradiția cântului din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lui este o arhivă vie, născută exclusiv din realitatea satului.
Pentru că doina, în glasul său, nu este piesă muzicală, ci adevăr omenesc.
Pentru că a reușit să transmită emoția cântecului fără artificii, fără adaptări, fără scenografie.
Pentru că a trăit folclorul în forma lui pură și l-a dăruit lumii întregi.