cojocar
-
DUMITRU LICEANU
Cojocarul din Vădastra, păstrător al unui meșteșug milenar
Rădăcini într-un sat cu memorie străveche
În Vădastra, acolo unde pământul păstrează urme ale unei culturi neolitice unice în lume, s-a născut în 1943 Dumitru Liceanu, omul care avea să ducă mai departe un meșteșug transmis din tată-n fiu. A crescut privind cum pielea de oaie se transformă, prin îndemânare și răbdare, în straie care vorbesc despre o lume veche: pieptare, cojoace, ilice. În gospodăria familiei lui Nicolae și Ioana, copilul „Mitrel” — cum i se spunea în sat — învăța nu doar o meserie, ci un ritual.
De la doar doisprezece ani, Dumitru Liceanu a început să stăpânească tainele cojocăritului. Intra în atelierul tatălui său și urmărea cum pieile sunt pregătite, cum se taie tazmalele, cum iau naștere, punct cu punct, motivele cusute care vor fi purtate la sărbători. Fiecare obiect creat avea o poveste, iar copilul devenea deja parte din tradiția care dădea identitate satului.
O artă transmisă prin migală
Cojocul de Vădastra nu este un obiect lucrat repede. Dumitru Liceanu mărturisea adesea o frază care l-a făcut cunoscut: „Cred că sunt peste un milion de împunsături la un cojoc, de-asta îmi și ia trei-patru luni să fac unul.” În lumea lui, frumusețea nu era negociabilă, iar graba nu avea niciun loc.
De la argăsirea pieilor, la croirea lor, până la alegerea motivelor decorative, fiecare etapă era tratată cu o responsabilitate aproape sacră. Cojocarul lucra cu motive ce amintesc de straturile adânci ale culturii locale: rozete, spirale, buline, lalele, și un semn aparte pe care îl numea „drumul robilor”, o cusătură verde care traversează pielea ca un fir al destinului. Fiecare cusătură avea rolul ei, fiecare linie era păstrată după modele transmise din generație în generație.
Un meșteșug dus în lume
Ceea ce a pornit ca o moștenire familială a devenit, pe măsură ce anii treceau, o reprezentare a României tradiționale la nivel internațional. Dumitru Liceanu a participat la expoziții și evenimente din întreaga țară — Craiova, Deva, Sibiu, Slatina, București — dar și peste granițe, unde straiele sale au stârnit admirație: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Italia și Germania.
În fața publicului larg sau a specialiștilor, creațiile lui erau privite ca niște relicve vii ale unei culturi care păstrează în punctele cusute urme ale mileniilor trecute.
Un dascăl pentru tinerii care vin din urmă
După 1960, meșteșugul nu mai era doar un mod de trai pentru Dumitru Liceanu, ci o misiune. Angajat ca instructor la clasa de cojocărit a Școlii Populare de Artă din Slatina, a devenit omul care putea transmite mai departe ceea ce învățase acasă. Mulți tineri, adolescenți, dar și adulți au trecut pragul clasei lui, dornici să afle cum se lucrează un cojoc adevărat.
Pentru el, fiecare lecție era o formă de continuitate. În spatele fiecărei demonstrații stăteau experiența tatălui său și neamul Liceanu, despre care se spunea că provine chiar din cuvântul „iliceni”, numele celor ce făureau cândva ilice.
Privirea specialiștilor
Etnografii și cercetătorii care l-au cunoscut au remarcat, de-a lungul timpului, unicitatea stilului său. Valeru Ciurea, referent al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, descrie munca lui Dumitru Liceanu ca fiind „bijuterii cusute pe piei de oaie”, care păstrează motive întâlnite în cultura neolitică de la Vădastra.
În ochii specialiștilor, el rămâne un artist care face legătura între trecut și prezent, un creator care a dus cojocul tradițional românesc din domestic în ceremonial, din sat în muzee, din cotidian în patrimoniu.
Un simbol al continuității
Astăzi, Dumitru Liceanu este privit ca unul dintre ultimii mari cojocari ai Olteniei. Mâinile lui au lucrat sute de piese tradiționale, fiecare dintre ele fiind o fereastră spre identitatea culturală a locului. A fost invitat, apreciat, premiat și celebrat, dar dincolo de toate acestea, a rămas legat de atelierul în care și-a petrecut o viață întreagă.
„Tot ce-au făcut mâinile țărănești ale femeii românce nu se poate egala și nu se poate compara”, spunea adesea. Iar în spatele acestor cuvinte se simte respectul pentru munca de altădată, pentru oamenii care au construit această lume a meșteșugului, pentru rădăcinile care nu se rup.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale Olteniei.
Pentru că a transmis, vreme de decenii, tainele cojocului generațiilor tinere.
Pentru că a dus meșteșugul tradițional al Vădăstreanului în țară și în lume.
Pentru că lucrările sale sunt, astăzi, parte din patrimoniul cultural viu al României. -
DUMITRU SOFONEA
Tezaur Uman Viu – 2015
Cojocar din Drăguș, Țara FăgărașuluiO copilărie cu acul în mână și muntele în privire
În satul Drăguș, acolo unde muntele coboară în gospodării și unde oamenii au învățat de secole să trăiască după ritmul anotimpurilor, s-a născut, în 24 septembrie 1935, un copil care avea să devină una dintre cele mai puternice figuri ale meșteșugului românesc: Dumitru Sofonea, cunoscut de toți drept „Trașu”.
Era un copil de opt ani când tatăl său, tot Dumitru, l-a luat într-o după-amiază deoparte și i-a pus în mână acul și pielea de miel. I-a arătat cum se fac numerașele de pe cheptar, iar băiatul, încă neobișnuit cu migala lucrului, a primit și prima lui normă. Dacă nu o îndeplinea, nu avea voie să iasă la joc cu ceilalți copii. Nu ca pedeapsă, ci ca formă de disciplină: „Înveți, muncești și apoi te bucuri”. Așa începea drumul lui Trașu în meșteșugul cojocăritului — un drum care avea să îi marcheze destinul și să îi poarte numele mult dincolo de hotarele Țării Făgărașului.
În casa Sofonea, cojocăritul nu era doar o meserie, ci un fel de a fi. Tatăl său era deja un meșter recunoscut, apreciat până și de profesorul Dimitrie Gusti, care îl descoperise în Drăguș în timpul campaniilor de cercetare din perioada interbelică. În atelierele lor modeste, unde mirosea a piele, a vopsea și a lână proaspăt lucrată, băiatul a învățat temelia unei arte al cărei farmec avea să îl cucerească definitiv.De la ucenic la meșter, din sat către lume
Pe măsură ce creștea, Dumitru Sofonea a înțeles că meseria moștenită nu era doar o îndeletnicire practică, ci un limbaj al satului, un fel de a spune cine ești și cine ți-au fost înaintașii. În Drăguș, cojocul nu era doar îmbrăcăminte, ci o carte deschisă a identității: cusături florale, motive geometrice, linii simbolice care povesteau despre familie, bucurie, sărbătoare și statut.
Dumitru a absolvit cele patru clase ale școlii elementare, dar adevărata lui școală a fost atelierul. Aici, printre unelte vechi și blănuri pregătite cu grijă, a exersat până când mâinile lui au prins ritmul firesc al cusăturii, până când fiecare model devenea reflex, până când frumusețea fiecărui cheptar îi confirma că a ales drumul potrivit.
Cu timpul, îndemânarea sa a atras atenția Cooperativei de Producție Meșteșugărească „Arta” din Brașov, unde a lucrat ani buni. În acea perioadă, portul popular încă avea loc în viața de zi cu zi, iar meșterii iscusiți era puțini. Dumitru Sofonea s-a remarcat imediat prin calitatea lucrului, prin precizia modelelor și prin respectul profund pentru tradiția locurilor.Un meșter apreciat în toată țara
Munca lui a început să fie văzută și recunoscută în tot mai multe contexte. În 1959, a câștigat premiul I la expoziția Bienală de Artă Populară de la București. Zece ani mai târziu, în 1969, obținea același loc la Festivalul Concurs Internațional de Folclor „România”. A urmat apoi Medalia de Aur la Expoziția de Artă Populară din 1974 — unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale.
Anii ’80 l-au găsit deja matur în meserie, sigur pe ceea ce face, recunoscut în rândul creatorilor populari. A primit diplome în Bulgaria, a fost numit membru al Academiei de Artă Populară și, mai târziu, al Academiei Artelor Tradiționale. În 2000, o plachetă jubiliară îi confirma încă o dată importanța în cultura tradițională românească, iar în 2002, Președintele României îi acorda Medalia Națională „Serviciu Credincios” în clasa a III-a — una dintre cele mai înalte distincții pentru un meșter popular.
Mulți i-au cerut cojoace: consăteni, oameni de cultură, vizitatori din toate colțurile țării. Printre cei care i-au purtat lucrul se număra și Tudor Arghezi, care îi trimisese o scrisoare de mulțumire.Un atelier care a devenit loc de pelerinaj cultural
În Drăguș, atelierul lui Dumitru Sofonea era nu doar loc de muncă, ci și loc de glasuri, de povești, de trecere. Oamenii veneau să-l vadă lucrând, să-i ceară sfaturi, să învețe. De-a lungul anilor, Trașu a fost mai mult decât un meșter: a fost un martor al satului, un povestitor, un om care păstra în minte fiecare schimbare petrecută în comunitate.
Țesătura timpului a mers înainte, iar Dumitru Sofonea a continuat să coasă fără grabă, cu acea liniște care îi caracteriza întreaga viață. Miile de cheptare ieșite din mâinile lui au ajuns în case din toată România, purtate cu mândrie de oameni obișnuiți și de personalități de seamă. Fiecare dintre ele păstra o parte din sufletul satului Drăguș.Moștenirea unui om care a lucrat o viață pentru frumusețe
Familia lui a fost parte din acest drum: soția, Valeria, care i-a stat alături întreaga viață, și copiii — Ioan, Maria-Aurica, Livia, Elena și Dumitru. Ei au crescut cu sunetul acului trecând prin piele, cu poveștile tatălui care vorbea despre semnificația fiecărui model, despre mândria de a duce mai departe o tradiție veche.
În 2015, Dumitru Sofonea a primit titlul de Tezaur Uman Viu. Era o recunoaștere firească pentru un om care, de peste jumătate de secol, înfrumusețase lumea prin meșteșugul său. Patru ani mai târziu, în 28 noiembrie 2019, la vârsta de 84 de ani, s-a stins. Dar atelierul lui continuă să povestească despre el, iar Drăgușul încă îl simte aproape.O filă de istorie scrisă cu acul, fir cu fir
Cei care l-au cunoscut spun că Dumitru Sofonea a fost parte esențială din identitatea locului. Munca lui rămâne una dintre cele mai valoroase moșteniri ale Țării Făgărașului, iar cheptarele sale, răspândite în toată țara, vorbesc astăzi despre o artă pe care a dus-o la perfecțiune.
A fost, pentru sat și pentru România, unul dintre ultimii mari cojocari autentici. A lucrat nu doar haine, ci memorie. Nu doar modele, ci continuitate. Nu doar frumusețe, ci identitate.
Și, poate mai ales, a lucrat cu dragoste.
Acea dragoste care face ca un om să rămână — dincolo de timp — un adevărat Tezaur viu. -
Nicolae Bacea – Cojocarul din Tureac și lunga poveste a pieptarelor de pe Valea Bârgăului
Rădăcini și începuturi
Nicolae Bacea s-a născut la 30 noiembrie 1943 în Mureșenii Bârgăului, într-o familie numeroasă, cunoscută în sat prin poreclele „Țolan” și „Țolănica”, transmise de la tatăl său, tâmplar de meserie, și de la mama sa, țesătoare. Într-o gospodărie în care se lucra cu lemnul, cu lâna și cu țesăturile, Nicolae a crescut văzându-și părinții lucrând manual zi de zi.
Era un copil firav, motiv pentru care tatăl său a decis să-l trimită să învețe cojocărie la un prieten de familie. Acolo a petrecut un an, într-o perioadă în care munca ucenicului însemna treburile casei, nu tehnica meșteșugului. Doar iarna, când stăpâna îl lăsa să toarcă, mai reușea să observe câte ceva din tainele prelucrării pieilor. Cu toate dificultățile acelui început, și-a însușit primele etape ale meseriei.
Dorul de a înțelege cum se fac cojoacele l-a însoțit constant. A urmărit cu atenție fiecare gest al celor care lucrau pielea și a încercat mereu să prindă orice detaliu pe care nu era lăsat să îl învețe direct. Așa a început drumul lui într-un meșteșug care avea să-i definească întreaga viață.
Primii ani de lucru și conturarea meșteșugului
Nicolae Bacea a realizat primul pieptar la vârsta de cincisprezece ani. A fost un moment pe care l-a privit ca pe o confirmare a faptului că, deși nu a avut parte de o ucenicie clasică, simțul și răbdarea îl pot duce pe drumul corect. A lucrat vreme de zeci de ani în atelierul său din Tureac, transformând meșteșugul cojocăritului într-o adevărată formă de artă.
Pieptarele sale sunt recunoscute pentru rigoare, pentru broderiile fine și pentru cromatica specifică Văii Bârgăului. Respectă modele vechi, dar le lucrează cu mâna sigură a unui meșter ajuns la maturitate artistică. Piesele create de el cuprind o varietate de tipuri: pieptare de sărbătoare deschise în față, pieptare înfundate cu bumbi laterali, pieptare ciobănești albe sau cu lâna în afară, pieptare de lucru fără motive ornamentale, precum și cojoace lungi sau trei sferturi, realizate pe fond negru sau maro.
Broderia este caracteristica definitorie a lucrărilor sale: motive florale, trifoaie, combinații de mătase neagră pe fond alb sau culori vii pe piele închisă. Totul este executat manual, cu o răbdare formată în decenii de practică.
Atelierul – un spațiu al răbdării și al tradiției
Casa și atelierul lui Nicolae Bacea din Tureac au devenit un reper cultural. Cei care îi trec pragul descoperă nu doar un meșter, ci și un povestitor al tradiției. În încăperile pline de pieptare, cusături și unelte, se simte atmosfera satului de altădată, în care meșteșugurile nu erau doar profesii, ci esența vieții comunitare.
Nicolae Bacea a trăit în comuniune cu natura, așa cum o arată fiecare etapă a muncii sale. Pielea trebuie pregătită, spălată, întinsă, tăiată, iar apoi lucrată în ritm domol, fără grabă. Fiecare cusătură cere atenție și răbdare. În spatele obiectelor sale se află nu doar tehnică, ci și o disciplină interioară, un respect autentic pentru frumusețea lucrului manual.
Prezență la târguri și recunoaștere profesională
De-a lungul anilor, Nicolae Bacea a participat la târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară și manifestări culturale din țară și din străinătate. Piesele realizate de el au atras atenția publicului datorită eleganței, autenticității și rafinamentului lor.
În 2022, i-a fost acordat titlul „Excelență în Cultură” pentru întreaga activitate, distincție oferită de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură, confirmând astfel o carieră remarcabilă.
Învățarea meșteșugului și continuatorii
Nicolae Bacea este tatăl a opt copii, pe care i-a învățat treptat tainele cojocăriei. Toți au cunoscut, în copilărie, tehnicile de bază ale lucrului pe piele, iar munca lor a contribuit la realizarea pieselor pe care meșterul le semna cu numele său.
Unul dintre fiii săi, Zaharia, îi continuă astăzi profesia, ducând mai departe tradiția familiei. Alt ucenic al lui Nicolae Bacea, Vasile Serețan din Mureșenii Bârgăului, și-a deschis propriul atelier în 2022, sub îndrumarea meșterului.
Generozitatea cu care a transmis meșteșugul reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale sale la patrimoniul cultural al zonei.
Portretul văzut de specialiști
Etnologi și cunoscători ai tradiției l-au descris ca pe un model autentic de păstrător al cojocăritului de pe Valea Bârgăului. În ochii lor, Nicolae Bacea este meșterul care a reușit să păstreze vie o ocupație străveche, să o transmită generațiilor tinere și să o ridice la rang de artă, prin responsabilitate, simț estetic și respect pentru cultura locală.
O viață întreagă dedicată cojocăritului
Nicolae Bacea a lucrat peste șase decenii în același ritm, cu aceeași seriozitate și cu aceeași pasiune cu care a început în copilărie. Pieptarele, cojoacele, căciulile și mănușile sale sunt mărturii ale unei vieți închinate muncii, într-o zonă în care tradițiile se păstrează prin oameni care își găsesc rostul în artă.
Pentru comunitatea din Tureac și pentru întreaga Vale a Bârgăului, el rămâne un reper al meșteșugului, un om care a transformat cojocăritul într-o meserie nobilă și o filă vie din identitatea locului. -
Traian Davidean – Meșterul care a înnobilat cojocăritul
Începuturile unui meșteșug rar
Traian Davidean s-a născut într-un sat bucovinean în care meseriile se transmiteau firesc, din curiozitatea copilului și migala bătrânilor. Încă din primele sale amintiri, pielea, lâna și mirosul de ateliere încălzite de sobă au făcut parte din universul său. Nu l-a îndemnat nimeni în mod explicit să devină cojocar; a ajuns acolo prin atracția naturală pentru lucrul bine făcut, pentru ordinea pe care doar un meșter adevărat o poate da unui material dificil.
Arta lucrului desăvârșit
În atelierul lui Traian Davidean nu exista compromis. Fiecare bucată de piele era aleasă cu atenție, curățată, tăbăcită, uscată și pregătită cu o răbdare pe care doar un om obișnuit cu ritmul naturii o putea avea. Privindu-l la lucru, ai fi avut impresia că timpul se suspendă. Cusătura nu era niciodată doar o linie; era o declarație de respect față de tradiția pe care o continua. Fiecare haină trebuia să fie funcțională, durabilă, dar și frumoasă, pentru că, în viziunea lui, estetica era tot o formă de moralitate.
Modele care spun povești
Traian Davidean nu copia nicicând tipare. Modelele lui, cusute adânc în blană, aveau personalitate proprie. Ghirlande, flori, linii curbe inspirate din vegetația muntelui – toate se nășteau din observația directă a naturii. El considera că haina tradițională trebuie să păstreze în ea o parte din locul în care se naște. Fiecare ornament era așezat pentru a sublinia croiul, dar și pentru a transmite o poveste. Așa se face că lucrările lui erau recunoscute imediat, fără să fie nevoie de semnătură.
Formarea ucenicilor
Deși nu a avut o familie numeroasă, Traian Davidean a format o generație de tineri care au trecut pragul atelierului său pentru a învăța meseria. Nu era un profesor în sensul formal; era un exemplu. Îi învăța tăcând, lucrând, punând în mâinile lor un ac, un cuțit sau o bucată de piele. Cei care rămâneau învățau nu doar tehnica, ci și filosofia lui: un cojocar nu își bate joc de material, nu grăbește cusătura și nu livrează niciodată o piesă în care nu crede.
Recunoașterea unui destin
Traian Davidean nu a urmărit distincțiile, însă acestea au venit firesc. Oamenii locului îl considerau demult un reper. Haina lui era cerută la sărbători, la nunți, la hramuri, la momentele importante ale comunității. Pentru mulți, el devenise simbolul unui meșteșug pe cale să dispară, dar pe care îl ținea în viață cu o naturalețe dezarmantă.
Recunoașterea oficială a venit târziu, dar n-a schimbat nimic în felul lui de a fi: a continuat să lucreze în același ritm, în același atelier, cu aceleași unelte, ca și cum titlurile nu l-ar fi vizat niciodată.
O viață trăită în haină tradițională
Traian Davidean purta mereu ceea ce lucra. Nu din mândrie, ci din convingerea că meșteșugarul trebuie să fie primul care respectă obiectul muncii sale. Spunea adesea că omul trebuie să plece din lume la fel cum a trăit: cu demnitate, cu simplitate și cu ceea ce este al său.
În această credință stă, poate, esența destinului lui: a fost un om pentru care meșteșugul nu a fost profesie, ci identitate.