Constructor de instrumente muzicale din lemn

NICOLAE VĂDAN
Meșterul care dă glas lemnului
Rădăcinile unei vocații
În satul Rusești, la marginea pădurilor din comuna Râșca, copilul Nicolae Vădan creștea într-o lume în care lemnul nu era doar materie, ci prelungirea vieții. Părinții lui, Petreu și Saveta, nu i-au predat direct arta lutăriei, dar au cultivat în el o disciplină blândă, un respect pentru simplitate și pentru lucrul temeinic. De aceea, primul contact cu instrumentele muzicale n-a venit din tradiția familială, ci din curiozitatea lui firească, din dorința de a înțelege cum prinde voce un material inert.
Nicolae Vădan s-a apropiat de muzică într-un mod firesc. Ca membru al ansamblului folcloric „Fluierașul” al Întreprinderii de Pielărie și Încălțăminte „Clujana”, el cânta, lucra și observa. În 1985, întâmplarea care i-a schimbat viața a fost unul dintre acele momente minuscule care deschid drumuri uriașe: a reparat singur un contrabas. N-a fost un gest spectaculos, dar a fost exact scânteia care l-a condus spre atelierul în care avea să-și construiască destinul.
Ucenicia care l-a format ca maestru
În 1989, printr-un lanț de întâmplări fericite, dirijorul Iosif Ernest îl îndrumă către Pavel Onoaie, reparator de instrumente la Conservator. Acolo, într-un mic atelier de lucru – mai degrabă sanctuar decât atelier –, Nicolae Vădan intră într-o ucenicie ce avea să dureze opt ani. Pavel Onoaie, la rândul lui ucenic al maestrului ceh Jan Maracek, îl învață nu doar tehnici, ci și o filozofie: răbdarea cu lemnul, respectul pentru vibrație, ascultarea tăcută a fiecărei fibre.
Zile întregi, Vădan învăța cum se dimensionează o placă de rezonanță, cum se simte echilibrul dintre grosime și duritate, cum se ascultă lemnul cu mâna, cu urechea, cu instinctul. În atelierul acesta, instrumentele nu se construiau; se nășteau. Iar el, tânărul ucenic, învăța să le aducă pe lume.
A rămas lângă maestru până când acesta a plecat, iar apoi i-a preluat locul – nu printr-un gest de ambiție, ci ca o continuare firească a unei tradiții de care se simțea responsabil.
Atelierul în care lemnul capătă glas
După finalizarea uceniciei, Nicolae Vădan deschide propriul drum. Lucrează în atelierul din satul natal, dar și la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde devine reparator începând din 1996. Acolo, instrumentiști din toate colțurile țării vin cu viorile, violele sau contrabășii lor, încredințându-i nu doar obiecte, ci fragmente din viața și cariera lor artistică.
Nicolae Vădan nu repară mecanic. El citește instrumentul. Îl ascultă. Îi înțelege suferința. Și-l restituie interpretului în cea mai bună formă posibilă. De aceea, în timp, numele lui devine sinonim cu măiestria. Atât de mult, încât peste o sută de instrumente construite de el sunt astăzi folosite de muzicieni profesioniști din România și din străinătate – instrumente capabile nu doar să redea muzica populară, ci și repertoriul clasic, cu toate exigențele lui de rafinament sonor.
Un lutier căutat de maeștri
Atelierul lui Nicolae Vădan devine un loc familiar pentru mari instrumentiști ai țării, pentru dirijori și profesioniști pe care îi unește aceeași nevoie de sunet perfect. Printre cei care i-au trecut pragul se află Gabriel Croitoru, violonist de renume, căruia i-a realizat o imitație a viorii Guarneri del Gesù din 1721, instrument aparținând lui George Enescu. L-au căutat, de asemenea, George Dudea din Germania, Nicolae Botgros – dirijorul orchestrei Lăutarii din Chișinău –, dirijori precum Barteș Ovidiu, precum și nenumărați profesioniști care privesc lutieria ca pe o artă sacră.
Această recunoaștere nu este doar rezultatul îndemânării, ci și al unei modestii firești. Nicolae Vădan nu vorbește mult despre el. Vorbesc instrumentele.
Responsabilitatea transmiterii unui meșteșug
Deși profund dedicat lucrului în sine, Vădan înțelege că meșteșugul nu este complet dacă nu este transmis mai departe. De aceea, el îi învață tainele lutăriei nepotului său, Daniel, care la doar doisprezece ani pășește deja în atelier cu aceeași fascinație cu care, odinioară, Nicolae bătea cuiele unui contrabas. Este un act de continuitate, o punte între generații și o garanție că această artă nu se va pierde.
Recunoașterea profesiei și a omului
Anii au adus cu ei aprecierea publică. În 2015, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj îi dedică un spectacol folcloric în care muzicienii cântă exclusiv la instrumente construite de el. În 2014 și 2016 apar două filme documentare despre activitatea sa, realizate de etnomuzicologul Mircea Câmpean. Iar în 2018, titlul de Tezaur Uman Viu vine ca o recunoaștere firească a unui parcurs excepțional.
Privirea specialistului
Muzicologii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu un amestec de admirație și respect. Dr. Zamfir Dejeu îl vede ca pe unul dintre cei mai buni lutieri ai României contemporane, în timp ce dr. Mircea Câmpean subliniază calitatea sonoră a instrumentelor sale, confirmată de profesioniști și dirijori de prestigiu.
Construcția unei viori, a unei viole sau a unui violoncel nu este doar act tehnic, ci o artă dificilă, ce cere tăcere, răbdare și un simț subtil al echilibrului. Iar instrumentele create de Nicolae Vădan poartă această amprentă a meșteșugului desăvârșit.
Un destin închinat lemnului
Astăzi, Nicolae Vădan continuă să lucreze în atelierul din Rusești, într-un ritm propriu, firesc, încărcat de aceeași răbdare din tinerețe. Construiește, repară, ascultă, șlefuiește și, mai ales, dăruiește sunet lumii. Lucrul său nu este despre faimă sau despre cantitate. Este despre respectul pentru tradiție, despre bucuria fiecărui instrument care revine la viață, despre taina vibrației care trece prin lemn, prin mâna lutierului și ajunge până în sufletul celor care ascultă.
De ce este un Tezaur Uman Viu
Pentru cunoașterea profundă a meșteșugului.
Pentru continuitatea unei linii de lutieri formată prin transmitere directă.
Pentru instrumentele care duc mai departe sunetul viu al tradiției românești.
Pentru discreția și eleganța unui meșter care și-a dedicat viața unei arte rare.
Nicolae Vădan este dovada vie că un instrument nu este doar o formă sculptată în lemn, ci o poveste lungă despre oameni, despre timp și despre vibrația care unește generații.