Costume și podoabe populare

FLOAREA FINTA
Costume și podoabe populare din Țara Oașului

O viață care începe în miezul tradiției
În Negrești-Oaș, acolo unde satul și-a păstrat încă aripa aspră a nordului și strălucirea neîmblânzită a portului tradițional, s-a născut, în vara anului 1933, Floarea Finta. Era o vreme în care casele se sprijineau încă pe rânduială, iar femeile își învățau fetele să coasă nu doar haine, ci identități.
Floarea, copilă cu ochi vii și mâini foșnind de nerăbdare, a învățat primele semne ale meșteșugului la doar doisprezece ani. Mama ei, Irina, i-a pus în mâini acele și pânza, i-a arătat cum se desenează o rochie, cum se prind ornamentele, cum se țese marginea unei fețe de masă sau cum se îmblânzește o bucată de material pentru a deveni haină de pat. De la această femeie, care păstra în lada de zestre obiecte ce aveau suflet de familie, Floarea a primit prima lecție: în Oaș, fiecare lucru făcut cu mâna trebuie să spună o poveste.
A învățat repede, cu o seriozitate care o va însoți toată viața. De la primele sale decorații pentru rochii până la podoabele femeiești care aveau să devină semnătura ei, drumul nu a fost altceva decât o continuitate firească a lumii din care făcea parte.

Meșteșugul care îmbracă Oașul
Floarea Finta — sau „mătușa Floare”, cum îi spune lumea — a trăit într-un loc în care portul popular este mai mult decât un obiect de îmbrăcăminte. Este un steag, un legământ cu trecutul.
De-a lungul anilor, ea a început să lucreze cu precădere la podoabe femeiești, acele zgărzi, zgărdane și fodre care dau strălucire și mândrie costumului oșenesc. Sub mâinile ei au prins viață și obiecte miniaturale — clopuri mici, străițe — care surprindeau într-o formă redusă întreaga estetică a zonei.
Pasiunea ei nu a rămas închisă în atelier. Împreună cu copiii — opt la număr — a participat la spectacole organizate în țară și peste hotare, ducând în lume specificul zonei. Casa lor a devenit un punct de reper al tradițiilor: o încăpere păstrată în stilul vechi, o cameră-muzeu plină cu obiecte adunate de-a lungul vieții, lăzi de zestre, costume, desagi, blide și oluri care spuneau fără cuvinte povestea unei lumi ce părea că se retrage, dar care la ea acasă încă respira.

Anii dedicării: între comunitate și recunoaștere
Pentru Floarea Finta, tradiția nu a fost niciodată o formă de nostalgie, ci un mod de a trăi. A participat, de-a lungul anilor, la o serie întreagă de festivaluri și târguri, de la „Nunta oșenească” din Belgia, în 1983 — unde a împletit mireasa și a pregătit mâncărurile tradiționale — până la „Sâmbra oilor”, sărbătoare anuală, atât de dragă zonei, sau la Târgul Meșterilor Populari din Negrești-Oaș, unde era nelipsită.
Prezența ei a fost remarcată și apreciată la multe evenimente culturale: târguri, festivaluri ale pălincii, expoziții de tradiții și obiceiuri, dar și la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde a participat la reconstituirea celebrei „Nunți din Oaș”. Pentru contribuția sa, a primit diplome de excelență ani la rând, fiind recunoscută ca una dintre cele mai importante figuri ale meșteșugului oșenesc.

O casă care a devenit muzeu
După anii ’90, satul s-a schimbat. Casele tradiționale au început să dispară, înlocuite de construcții moderne. Dar în locuința Floarei Finta, o încăpere a rămas neatinsă de timp.
Cu sprijinul comunității și la sugestia instituțiilor culturale, ea a reînceput să împărtășească ceea ce știa, transformând casa într-un loc unde oamenii puteau veni să vadă, să asculte, să învețe.
În cadrul proiectelor culturale ale orașului Negrești-Oaș, a fost informator pentru cercetări etnofolclorice, gazdă pentru filmări documentare, personaj central în șezători, ateliere, evenimente dedicate obiceiurilor de Sânziene sau de Dragobete.
Pe ușa casei ei au intrat studenți, echipe de filmare, cercetători, artiști sau simpli vizitatori care doreau să înțeleagă mai mult din universul tradiției oșenești.
Și-a dăruit timpul și priceperea nu pentru faimă, ci pentru că simțea că așa e rânduiala: meșteșugul nu trebuie să moară.

Rădăcinile și moștenirea
Floarea a învățat totul de la mama ei și, la rândul ei, a încercat să lase aceste cunoștințe mai departe. Și-a învățat fiicele tainele meșteșugului, iar priceperea în leacuri — deprinsă tot din copilărie — a trecut și ea către generațiile următoare.
Ceea ce a început cu o fată de doisprezece ani care descoperea acele și pânza, a devenit, peste decenii, una dintre cele mai importante surse de memorie culturală ale întregii zone.
În Oaș, oamenii spun că un lucru făcut bine nu moare, ci merge cu omul mai departe. Așa este și povestea Floarei Finta: o viață întreagă de muncă, de podoabe, de tradiție, de grijă pentru ceilalți, de păstură culturală și de mândrie pentru un loc care și-a născut tezaurul nu din aur, ci din oameni.

De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că în mâinile ei s-a păstrat, nealterat, meșteșugul vestimentației oșenești.
Pentru că a dăruit, înainte de toate, prin exemplu.
Pentru că a deschis ușa unei case-muzeu pentru ca alții să învețe.
Pentru că a păstrat în inimă și în lucru un patrimoniu care altfel s-ar fi risipit.
Și pentru că, în fiecare zgardă, în fiecare obiect miniatural sau în fiecare poveste despre portul oșenesc, se simte încă inima unei femei care a știut să construiască punți între generații.