croșetat

Angelica Lungociu – Femeia de la Lisa și inima vâltorilor
Nașterea într-o familie de meșteșugari
Angelica Lungociu s-a născut la 27 iulie 1964 în Lisa, un sat de la poalele Munților Făgăraș, unde apa rece de munte și lemnul de stejar au dat naștere unor ocupații vechi cât lumea. Provenea din familia Greavu, cunoscută în sat pentru instalațiile tradiționale pe care le stăpâneau și pentru meșteșugurile pe care le păstrau cu îndârjire.
Tatăl, Viorel Greavu, era tâmplar și mecanic, priceput la tot ce ține de lemn, roți hidraulice și mecanisme țărănești, iar mama, Maria, era țesătoare iscusită. Strămoșii lor ridicaseră încă din secolul al XIX-lea primele instalații de prelucrare a lânii din zona Lisei, sistem ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele „La vâltori”.
Angelica a crescut în această lume a apei în mișcare, a lemnului sculptat manual, a lânii spălate în vârtejul vâltorii și a stativelor la care mama ei lucra ore în șir. Până să împlinească zece ani, știa deja cum se acționează roata, cum se trece lâna prin darac, cum se îngroașă straiele și cum se împletesc toate muncile dintre ele.
Ucenicia din copilărie
În anii copilăriei și adolescenței, Angelica a învățat de la bunicul ei, Victor Greavu, și de la tatăl său tot ceea ce ține de mecanica instalațiilor. De la mama, a învățat să toarcă, să țese, să împletească și să vopsească lâna.
Complexul instalat pe marginea râului Lisa — vâltoarea, dârstele, daracul de scărmănat, joagărul și presa de ulei — nu erau pentru ea doar locuri de muncă, ci parte din viața de zi cu zi. La vârsta la care alte fete învățau doar regulile gospodăriei, Angelica urma deja fluxul complet al prelucrării lânii: de la lâna nespălată până la țesătura finită.
La optsprezece ani lucra cot la cot cu părinții, capabilă să pornească orice instalație, să repare, să curețe, să pregătească materialul lemnos sau să finalizeze o țesătură la stativ.
Viața de familie și continuarea tradiției
În 1983, Angelica s-a căsătorit cu Dan Lungociu, un bărbat harnic și priceput, care s-a dovedit a fi partenerul ideal pentru administrarea ansamblului meșteșugăresc. Dan s-a ocupat de partea tehnică: întreținea roata hidraulică, repara mecanismele, pregătea lemnul la joagăr și asigura aprovizionarea gospodăriei. Astfel, cuplul a continuat, împreună, tradiția familiei și a asigurat funcționarea instalațiilor fără întrerupere.
Angelica a transmis tainele meșteșugului mai departe fiului ei, Viorel Dan, și nurorii Camelia, pregătind astfel o nouă generație de continuatori ai tradiției.
Un patrimoniu tehnic unic
Instalațiile din Lisa sunt considerate astăzi printre cele mai valoroase monumente tehnice tradiționale din România. Evoluate în timp, ele păstrează structura de bază stabilită de strămoși.
Vâltoarea, construită în 1848 de un înaintaș pe nume George Greavu, este inima ansamblului. Apa este adusă din râul Lisa printr-un canal atent calculat, iar roata hidraulică verticală pune în mișcare întregul mecanism. În vârtejul ei se îngroașă țesăturile de lână — straie, țoale, obiele — care se spală și se compactează natural, doar prin forța apei.
Dârstele, adăugate de generațiile următoare, finisează țesăturile prin păruială și îngroșală, trecându-le prin mărăcini și apoi printr-o încăpere încălzită unde sunt bătute mecanic până când devin dense și uniforme.
Joagărul adăugat ulterior taie lemnul necesar întreținerii instalațiilor și construirii componentelor noi. Presa de ulei, realizată de tatăl Angelicăi în secolul trecut, funcționează tot prin forța roții și produce ulei de floarea-soarelui presat la rece.
În final, daracul mecanic, urzitoarea și războaiele de țesut completează ciclul, transformând lâna brută în fire și apoi în țesături.
Întregul ansamblu rămâne un exemplu de ingeniozitate rurală, o tehnologie țărănească unde resursele locale — apa, lemnul și lâna — sunt puse în valoare fără risipă.
O moștenire vie
Complexul de la Lisa nu este un muzeu, ci un loc care funcționează zilnic. Sub mâna Angelicăi Lungociu, vâltoarea, dârstele și daracul sunt folosite pentru comunitate, pentru gospodinele care aduc la îngroșat țesături și pentru vizitatorii curioși.
Ea nu s-a limitat doar la a primi moștenirea, ci a și întreținut-o cu grijă, a reparat instalațiile, a modernizat unele elemente de siguranță și a păstrat tradiția exact așa cum a învățat: cu respect pentru materiale și cu înțelegere pentru ritmul naturii.
Recunoașterea unei vieți de meșter
Astăzi, Angelica Lungociu este considerată continuatoarea unei linii impresionante de meșteșugari. A dus mai departe instalațiile, meșteșugurile și spiritul locului.
Pentru întreaga sa activitate, pentru pricepere, rigoare și pentru faptul că a salvat un complex tehnic tradițional unic în România, i s-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu.
În Lisa, lângă apa care nu obosește niciodată, Angelica Lungociu rămâne păstrătoarea unui patrimoniu viu, în care fiecare roată învârtită, fiecare țesătură îngroșată și fiecare fir tors duc mai departe istoria unei familii și identitatea unei comunități întregi.