Dansator popular

DORIN COCÂRȚĂ
Tezaur Uman Viu – 2013
Dansator popular, rapsod și păstrător al tradițiilor din Fundu Moldovei

Într-o lume unde cântecul ține loc de răsuflare
În Fundu Moldovei, acolo unde pădurile se împreunează cu cerul și unde răzeșii au lăsat o moștenire aspră și frumoasă, s-a născut la 6 ianuarie 1936 un om care avea să ducă mai departe nu doar jocurile satului, ci și felul de a trăi al unei comunități întregi. Dorin Cocârță a crescut într-o casă în care Ruxandra și Andron, părinții lui, l-au învățat că tradiția nu se predă din obligație, ci se prinde firesc, ca o respirație.
Satul Fundu Moldovei – împreună cu Sadova și Pojorâta – alcătuiește ceea ce localnicii numesc „vatra răzășească” a Câmpulungului. Acolo, între 1945 și 1956, Dorin a început să deprindă jocul și cântecul popular, de la bunicii lui, de la părinți și de la fratele mai mare, care îi arătau, seară de seară, cum se leagă pașii, cum se așază ritmul, cum se ridică glasul în doină.
În 1949, la doar treisprezece ani, cânta deja la vioară în școala din sat. Nu era doar un copil talentat – era un copil așezat deja pe un drum de la care nu avea să se abată niciodată.

Copilăria unui rapsod născut în Bucovina
În Fundu Moldovei, un copil nu „învăța” ca la școală tradiția. O trăia.
Dorin Cocârță își amintește că satul avea o poezie aparte: gospodăriile așezate pe dealuri, mirosul de fân, horele lungi din duminicile de vară, chiuiturile ce răsunau până în Sadova.
Acolo, printre aceste sunete, s-a format urechea lui muzicală. Ilie Cazacu și Isidor Andronicescu – marii rapsozi ai zonei – i-au fost repere încă din copilărie, înainte de a-i cunoaște personal. Îi asculta în sate, la sărbători sau la câte o nuntă, și reproducea în surdină melodiile lor.
Dorin Cocârță nu s-a despărțit niciodată de vioară, nici de pasiunea pentru joc. Ele au crescut odată cu el, până când, în tinerețe, și-a dat seama că nu doar știe dansurile satului, ci le întruchipează, le dă viață prin fiecare pas.

Anii de maturitate – o viață pe scenă, o viață în slujba comunității
Dragostea pentru folclor nu i-a adus doar aplauze, ci și responsabilitatea de a fi un model.
Sutele de festivaluri la care a participat – de la cele din Tecuci, Sibiu, Tulcea sau București, până la marile întâlniri internaționale din Polonia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, Germania, Franța, Olanda și chiar Bagdad – l-au transformat într-un ambasador al Bucovinei.
A câștigat premii la vioară, a primit titluri și distincții, a fost numit cetățean de onoare al comunei Sadova și a primit Ordinul de Merit Cultural pentru o viață dedicată folclorului. Dar toate aceste aprecieri nu au schimbat felul lui de a fi: un om așezat, blând, cu vorbă domoală și cu un simț al umorului care cucerește.
În satele Fundu Moldovei, Sadova, Pojorâta, Breaza sau Ciocănești, Dorin Cocârță nu este doar un dansator. Este memoria vie a locurilor. A instruit formații artistice de amatori, a cules folclor, a reconstituit jocuri bătrânești, a salvat tradiții gestuale care altfel s-ar fi pierdut.
Fetele lui, Dorina și Steluța, i-au moștenit dragostea pentru dans; la fel și nepotul, căruia i-a transmis pașii și strigăturile, cu răbdarea unui părinte.

În mijlocul jocului – acolo unde pașii devin poveste
Cei care l-au văzut pe Dorin Cocârță jucând spun că nu pare să „execute” un dans, ci să trăiască o poveste. Pasul scuturat, talpa bine înfiptă în pământ, strigătura aruncată la momentul potrivit – toate vin dintr-o continuitate neîntreruptă, din felul în care se dansa acum o sută de ani.
Profesorul Constantin Irimia, care i-a urmărit activitatea timp de decenii, spune că Dorin Cocârță nu știe doar jocurile – el știe cum trebuie spuse. Pentru că în Bucovina, jocul nu e doar ritm; este o formă de a vorbi. A te prezenta. A-ți arăta comunitatea.
„Giocul cel Mare”, „Puiculeana”, „Frunza nucului”, „Leușteanca”, jocurile de doi, dar mai ales „Arcanul” – dansul bărbătesc de forță, disciplină și strigătură – sunt parte din identitatea lui. Iar el le transmite cu o bucurie molipsitoare.

Un maestru care și-a învățat satul să nu uite cine este
Dorin Cocârță spune adesea că va continua să cânte și să joace „atât cât îl țin picioarele”. Pentru el, tradiția nu înseamnă un trecut glorios, ci un prezent viu.
A instruit zeci de copii, tineri și adulți. A pus pe picioare formații de dans, a reînviat obiceiuri, a readus în atenția satelor chiuiturile, strigăturile, pașii vechi.
Astăzi, în Fundu Moldovei, Sadova și Pojorâta, zeci de oameni pot juca în stilul bătrânesc pentru că Dorin Cocârță a fost acolo, în mijlocul lor, zi după zi, an după an.

De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că este unul dintre ultimii dansatori formați în stilul autentic al zonei Bucovinei.
Pentru că jocurile lui nu sunt doar gesturi, ci acte de identitate.
Pentru că a dus numele satului în lume și lumea înapoi în sat.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce a primit de mic: un mod de a trăi prin muzică și dans.
Pentru că, prin el, comunitatea Fundu Moldovei își recunoaște propria memorie.

Dorin Cocârță este, fără îndoială, un Tezaur Uman Viu – nu doar pentru titlul primit, ci pentru viața întreagă dedicată păstrării tradiției, așa cum s-a cântat, s-a jucat și s-a strigat odinioară în satul lui. Iar prin el, Bucovina continuă să răsune.