Dolj
-
Ion Crețeanu – Glasul Oltului și maestrul cobzei
Origini și mediul formării
Ion Crețeanu s-a născut la 17 iulie 1958, în comuna Voineasa din județul Olt, într-o familie în care cântecul tradițional era prezent în mod firesc. Copilăria i-a fost marcată de vocile puternice ale tatălui și bunicului său, oameni care cunoșteau balade vechi, doine, strigături și povești transmise pe cale orală.
De la ei a moștenit atât pasiunea pentru muzica populară, cât și primele noțiuni de interpretare. Încă de la 3–4 ani cânta în casă, iar la 8 ani era deja ghidat în mod direct de bunicul și tatăl său, care l-au ajutat să înțeleagă structura cântecului tradițional și importanța respectării formei autentice.
A urmat liceul la Craiova, apoi Facultatea de Electrotehnică, însă parcursul profesional nu l-a îndepărtat de rădăcini. Muzica a rămas centrul formării sale.
Primele apariții și apropierea de cobză
Debutul în fața publicului a avut loc în 1967, pe scena Căminului Cultural din Voineasa, când era încă elev în școala primară.
A urmat, în 1972, obținerea locului I la o tabără națională, unde a concurat la secțiunea de muzică populară.
În paralel cu interpretarea vocală, Ion Crețeanu s-a apropiat treptat de cobză, instrument rar și dificil, cu tehnică specifică. Între 1981 și 1985 a fost ucenicul cobzarului Ioan Șerban, muzicant renumit din Craiova. Experiența alături de acesta a reprezentat momentul decisiv în formarea sa ca instrumentist.
Ulterior, a primit îndrumare și de la cunoscutul cobzar Dan Voinicu, consolidându-și repertoriul și tehnica.
Păstrarea repertoriului vechi
Unul dintre elementele definitorii ale activității lui Ion Crețeanu este interesul pentru cântecele bătrânești – baladele, doinele și melodiile lente sau ritualice din Oltenia de Jos. Încă din adolescență a început să culeagă astfel de piese de la bătrâni și lăutari, salvând melodii care riscau să se piardă.
Repertoriul său include cântece proprii, doine moștenite din familie, dar și piese învățate de la marii lăutari olteni. Modul în care le interpretează rămâne fidel stilului arhaic: frazare clară, expresie reținută, accent pe autenticitate.
Activitatea didactică și lucrul cu ucenicii
Ion Crețeanu este unul dintre puținii interpreți tradiționali care au lucrat sistematic cu ucenici.
În perioada 2005–2020, a format tineri și adulți cu vârste și profesii diferite – preoți, elevi, studenți, juriști, copii și adolescenți care doreau să învețe cobza sau cântul tradițional oltenesc.
Fiecare elev a beneficiat de îndrumare individuală, cu accent pe:
– înțelegerea tiparelor melodice,
– tehnica specifică cobzei,
– respirația și frazarea în doină,
– respectul pentru tradiția locală.
Prin această activitate, a reușit să transmită un meșteșug rar, aflat în pericol de dispariție.
Rolul în lumea artistică și în comunitate
Ion Crețeanu este o figură activă în spațiul cultural al zonei.
A colaborat cu tarafuri importante din Oltenia, a cântat la nunți și la evenimente de comunitate, fiind o prezență constantă în viața socială locală. De asemenea, este implicat ca interpret, jurat sau coordonator în festivaluri, concursuri și manifestări culturale.
Activitatea sa se extinde și în cadrul ansamblului profesionist „Doina Oltului”, unde a susținut includerea unor piese tradiționale fundamentale precum doina și călușul. Prin aceste intervenții, a contribuit la menținerea repertoriului autentic în contextul scenelor profesioniste.
Recunoaștere profesională
De-a lungul carierei, Ion Crețeanu a primit numeroase distincții și diplome de excelență, atât din partea instituțiilor culturale din România, cât și din străinătate.
Printre momentele importante se numără premiile din cadrul festivalurilor, recunoașteri din partea muzeelor, instituțiilor ecleziastice sau culturale, precum și apariții la evenimente internaționale.
Aceste aprecieri confirmă calitatea activității sale și rolul său în promovarea muzicii oltenești tradiționale.
Un păstrător al identității locale
Ion Crețeanu rămâne unul dintre cei mai importanți interpreți ai Oltului de Jos.
Prin voce, repertoriu și măiestria cobzei, el reprezintă o punte între generațiile vechi de lăutari și publicul de astăzi.
A reușit să păstreze vie o tehnică rară, să transmită cântece bătrânești și să formeze noi interpreți care duc mai departe tradiția muzicală oltenească. -
NICOLAE VELEANU
Vătaful care a ținut vie inima Călușului din GiurgițaCopilăria într-un sat unde călușarii erau mai puternici decât timpul
Giurgița, un sat așezat în sudul Doljului, e locul în care, în anul 1922, s-a născut Nicolae Veleanu — cel care urma să devină una dintre cele mai respectate figuri ale Călușului oltenesc. În acea lume rurală, unde tradițiile nu erau simple obișnuințe, ci repere de viață, jocul călușăresc era privit ca o forță ritualică, un fel de farmec protector împotriva bolilor și a lucrurilor necurate. Copiii creșteau privind cetele de călușari ca pe niște personaje mitice, iar tinerii visau într-o zi să fie primiți între ei.
Nicolae Veleanu a început să învețe pașii pe la zece–douăsprezece ani, de la bătrânii satului, oameni pentru care Călușul era parte din suflet. Ei nu acceptau ușor pe oricine în ceată; fiecare gest era controlat, fiecare pas trebuia executat cu precizie, iar disciplina era neînduplecată. Cei mici învățau mai întâi să asculte, abia apoi să sară. „Cu greu reușeai să intri în ceata vreunuia”, își amintea Veleanu, „iar dacă nu executai comenzile cum trebuie, mai mâncai și bătaie!”. Așa se forma caracterul unui călușar adevărat: prin respect, rigoare, efort și un simț al comunității adânc înrădăcinat.
O viață întreagă în fruntea cetei
În anii care au urmat, Nicolae Veleanu a devenit nu doar un membru al cetei din Giurgița, ci sufletul ei. A preluat treptat rolul de vătaf — conducătorul ceremonial al jocului — și timp de peste șapte decenii a deschis drumurile satului la sărbătorile de Rusalii, însoțit de strigăturile, ritmul și ritualitatea călușului. Sub comanda lui, ceata nu era doar un grup de dansatori, ci o comunitate cu reguli clare, transmisă din generație în generație.
Pentru Veleanu, portul tradițional pe care îl îmbrăca an de an nu era un costum, ci o prelungire a identității. Credea cu tărie în puterea vindecătoare a jocului, în rolul ceremonial al cetei și în responsabilitatea vătafului de a păstra totul nealterat. În fiecare primăvară, le spunea tinerilor călușari: „Călușul nu înseamnă să pui pe tine un port popular și să sari de nebun. Fiecare pas are o tehnică, fiecare gest are rostul lui.”
Sub conducerea sa, ceata din Giurgița a devenit una dintre cele mai apreciate din Oltenia. Au dus renumele satului în întreaga țară și chiar peste hotare, impresionând prin forța dansului, prin respectarea ritmului străvechi și prin prestanța vătafului lor. Pentru mulți, Nicolae Veleanu era însăși imaginea Călușului: demn, precis, mereu atent la detalii și în același timp un om de o blândețe rară.Învățătorul generațiilor și amintirea care nu se șterge
Toți tinerii care au vrut să învețe Călușul au trecut, într-un fel sau altul, prin mâna lui. Avea răbdare, simț al umorului și o mare capacitate de a transmite mai departe tradiția. Îi încuraja pe cei curioși și îi susținea pe cei buni, fără să-i lase pe niciunul să creadă că pot trișa tradiția. Pentru el, jocul călușăresc nu se învăța „din mers”, ci se clădea prin muncă.
Memoria lui Nicolae Veleanu continuă astăzi în Giurgița nu doar prin amintiri, ci și în mod palpabil: Căminul Cultural al satului îi poartă numele, iar pe fațadă se află o placă comemorativă ridicată în onoarea sa. Comunitatea l-a recunoscut ca pe unul dintre reperele ei fundamentale.
Oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu emoție despre el. Pentru etnologii și specialiștii în cultură tradițională, Veleanu a fost un exemplu de autenticitate, un om care a păstrat esența Călușului exact așa cum a primit-o de la bătrâni, fără concesii sau simplificări. Pentru călușarii tineri, a fost mentorul care le-a arătat că tradiția este un drum lung și serios. Pentru prieteni, era „nea Nicolae”, glumeț, luminos, cu o memorie excepțională și cu o filozofie simplă a vieții: „Mi-a plăcut acest joc și portul acesta pe care îl îmbrac cu bucurie. Poate că mă voi lăsa din căluș numai când n-oi mai fi.”
Moștenirea unui om ridicat la rang de simbol
Nicolae Veleanu a plecat dintre cei vii în aprilie 2012, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă un gol greu de umplut. Ceata pe care a condus-o atâta vreme, oamenii pe care i-a învățat și întreaga comunitate din Giurgița au simțit durerea dispariției lui — dar au păstrat și datoria de a continua ce el a slujit cu atâta credință.
Pentru sat, Veleanu nu este doar un nume trecut pe o placă, ci un simbol al dăruirii. Pentru cultura românească, rămâne una dintre figurile cele mai importante ale tradiției călușărești. Pentru patrimoniul imaterial, este un Tezaur viu, unul dintre acei oameni rari care nu doar practică un obicei, ci îl mențin pe linia vieții.
În Giurgița, încă se spune o vorbă:
„Pe nea Nicolae, călușul l-a ținut tânăr. Și tot el l-a ținut viu pe căluș.” -
„Originar din Dăbuleni – Dolj, Dumitru Șotorog zis Mitriță este un etalon pentru dansul călușeresc și o autoritate în ce privește performarea Călușului tradițional, arhaic care evidențiază atât calitățile coregrafice ale călușarilor din Dăbuleni dar și valențele vindecătoare ale dansului și ritualului călușeresc. Dumitru Șotorog a jucat Călușul încă de copil, în 1988 devenind membru al cetei conduse de Gheorghe Iufu, iar din 1994 este vătaful călușarilor dăbuleni. Recunoașterea măiestriei sale și a autorității în ce privește dansul călușeresc o are și din partea celor care organizează proiecte culturale dedicate și care i-au acordat premii atât personale cât și cu ceata pe care o conduce.“ Amelia Etegan – manager C.J.C.P.C.T. Dolj.