Harghita
-
AUGUSTIN PÁLL
Tezaur Uman Viu – 2010
Olărit, Corund, Harghita
________________________________________
Un destin modelat pe roata olarului
În Corund, satul în care lutul pare că respiră odată cu oamenii, Augustin Páll și-a petrecut viața cu mâinile în pământ, în apă, în forme care au căpătat sensuri vechi de secole. Născut în 24 mai 1946, într-o familie pentru care olăritul nu era doar o meserie, ci un mod de a trăi, Augustin a crescut în jurul roții ca alții în jurul focului. În casa părinților săi, Erzsébet și Lajos, lutul era prezent zi de zi, iar copiii simțeau încă de mici că tradiția nu se transmite prin vorbe, ci prin gesturi simple, repetate, care prind rădăcină fără să-ți dai seama.
El însuși povestea, cu modestie, că „tatăl meu ne-a injectat meșteșugul fără să fim conștienți”, iar această afirmație spune totul despre felul firesc, aproape organic, în care olăritul a devenit parte din identitatea sa. La școala din Corund, între anii 1962 și 1966, a urmat cursurile obișnuite, dar adevărata formare s-a petrecut acasă, lângă tatăl său, acolo unde a învățat nu doar tehnica modelării, ci și respectul pentru un meșteșug care cere răbdare, forță, disciplină și o intuiție aparte pentru formele lumii.
________________________________________
Copilăria în atelier și începutul unui drum fără sfârșit
Primele sale amintiri sunt legate de lutul frământat „ca o pâine bună”, de apa care transformă materia în ceva maleabil, de roata de lemn care se învârtea neobosit, zgomotul ei devenind parte din sunetul casei. Augustin a învățat, încă din copilărie, că un vas bun se recunoaște după greutate, după echilibrul formei, după felul în care mângâie lumina.
A început să lucreze la roata veche, manuală, în vremuri în care totul se făcea cu răbdare și pricepere. Mâinile sale au simțit prima oară lutul umed înainte să-i înțeleagă logica. Dar, în timp, materia i s-a supus: a învățat să o ridice, să o întindă, să îi dea simetrie și proporție, ca și cum ar fi sculptat aerul în jurul ei. În acei ani, în care experiența se lega de instinct, Augustin descoperea sensul adânc al meșteșugului: să păstrezi ceea ce ai primit, să duci mai departe ceea ce ai învățat, să ții în tine o lume întreagă.
________________________________________
Olăritul ca limbaj: un centru, o tradiție, o responsabilitate
Corundul este unul dintre marile centre ceramice ale României, iar Augustin Páll a devenit unul dintre cei mai importanți purtători ai acestei tradiții. Lucrările sale respectă regulile centrului: vase bine dospite, frământate corect, arse la temperatura potrivită, împodobite cu motive tradiționale — linii circulare, compoziții radiale, simboluri păstrate din generație în generație.
Culorile, în special albul combinat cu albastru sau cu verdele închis, au fost întotdeauna semnătura ceramicii din Corund, iar Augustin le-a păstrat cu strictețe, înțelegând semnificația fiecărei nuanțe și a fiecărui motiv. Pentru el, un olar nu este doar un meșteșugar, ci și un cunoscător al folclorului: trebuie să știe istoria și literatura, să înțeleagă simbolurile pentru a nu lucra orb, ci cu sens.
Trecerea la roata electrică nu i-a schimbat esența. Uneltele au evoluat, dar gesturile au rămas aceleași. Mâinile lui au continuat să ridice vase pentru păstrarea alimentelor, vase pentru servit, obiecte de ornament — toate purtând, în felul lor, amprenta locului.
________________________________________
Anii în care lutul i-a dus numele în lume
Munca lui Augustin Páll nu a rămas între dealurile Corundului. De-a lungul anilor, a participat la nenumărate târguri și festivaluri, în țară și în străinătate. A fost prezent la Târgul Olarilor din Corund începând cu 1968, la „Cocoșul de Hurez”, la Cucuteni–5000, la târguri de tradiție din București, Iași, Vatra Dornei, dar și în locuri îndepărtate — Washington, Strasbourg, Bulgaria, Ungaria, Austria, Germania.
În toate aceste contexte, a dus cu el nu doar vasele, ci și spiritul Corundului: ordinea motivelor, limpezimea culorilor, echilibrul formelor. A avut expoziții individuale, a fost filmat, intervievat, prezentat în presă, iar numele său a devenit sinonim cu ceramica autentică a locului.
________________________________________
O familie întreagă în jurul lutului
Meșteșugul nu s-a oprit la el. Cinci dintre copiii săi au învățat să lucreze lutul, iar trei dintre ei au făcut din aceasta preocuparea lor principală. În familia Páll, olăritul nu este un capitol închis, ci o continuitate firească. Augustin a știut să transmită ceea ce a primit: tehnica, respectul, semnificațiile, dragostea pentru un meșteșug care cere răbdare și curățenie sufletească.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că a dus mai departe un meșteșug învățat în familie și l-a ridicat la rang de artă.
Pentru că a păstrat identitatea ceramicii din Corund și a dus-o în lume.
Pentru că a format generații și a clădit continuitate.
Și pentru că, prin munca lui, lutul a devenit mai mult decât materie — a devenit poveste.
Augustin Páll este, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om al cărui destin s-a modelat pe roata olarului și care a reușit, prin viața și lucrul său, să țină vie una dintre cele mai frumoase tradiții ale Transilvaniei. -
Ilyés Mihály – Olarul din Corund și respirația lutului
Copilăria petrecută lângă roata olarului
Ilyés Mihály s-a născut la 10 februarie 1954 în Corund, unul dintre cele mai prolifice centre de ceramică din Transilvania. A crescut într-o familie în care olăritul era nu doar o meserie, ci o tradiție de sânge, transmisă din generație în generație. Bunicii lui lucrau lutul, părinții la fel, iar pentru el, atelierul era un fel de a doua casă.
La vârsta la care un copil abia prinde curaj să modeleze o minge din plastilină, Mihály frământa lutul adevărat, cu mirosul lui umed și textura care se lăsa învinsă doar de mâini sigure. La patru-cinci ani știa deja cum se pregătește materia, iar la paisprezece ani ridica singur vase la roată. Tata îl supraveghea discret și intervenea doar când era nevoie. În rest, îl lăsa să învețe din propriile greșeli — așa cum o făcuseră toți bărbații din neamul lor.
În Corund, tradiția era împărțită clar: bărbații modelau, femeile decorau. Mihály a crescut cu această rânduială, învățând de la tată cum să dea formă lutului și de la mama cum să-i dea suflet.
Formarea unui meșter într-un sat de olari
Tinerețea lui Mihály a fost o înșiruire de zile petrecute în atelier. Lutul venea pe atunci din hotarul satului, din locuri bine cunoscute de olari, unde pământul avea calitatea potrivită pentru ceramică. Era un efort fizic considerabil: lutul trebuia cărat acasă, lăsat la „dospit”, frământat cu piciorul, curățat de impurități, iar abia apoi putea fi urcat pe roată.
Mihály a învățat toate aceste etape, iar roata, fie tradițională, fie mecanică, i-a devenit un instinct. Pentru el, modelarea unui vas — fie cană, ulcior, farfurie, oală mare pentru sarmale sau clopoței decorativi — era un dialog între mâini și materie. Nu se grăbea niciodată. Vasele bune nu se ridică în viteză, ci în ritmul lor.
Atelierul în care tradiția se întâlnește cu modernitatea
De-a lungul anilor, lucrul s-a schimbat. Lutul nu se mai ia din hotar, ci se cumpără din fabrici specializate, unde este mai curat și mai sigur pentru consum. Coloranții și smalțurile sunt ecologice, iar arderea se face și în cuptoare electrice, fără riscurile fumului sau ale temperaturilor instabile.
Mihály nu a privit aceste schimbări cu suspiciune. Le-a înțeles utilitatea, le-a integrat, dar fără să renunțe la esențial. Vasele lui poartă încă forma, ornamentica și cromatica veche, împletite cu detalii moderne care dau subtilitate.
În familia lui, decorarea vaselor rămâne tradiție feminină. Soția sa, Rozalia, și fiicele — Enikő și Helga — desenează cu pensule din păr de veveriță, folosesc cornul de ceramică cu pană de gâscă pentru motive fine și culori specifice Corundului. Uneori, adaugă influențe săsești sau motive inspirate din vechile colecții de modele transilvănene.
În atelierul lor, ceramica nu este doar obiect utilitar, ci punte între epoci.
Drumul olăritului prin lume
Mihály a participat la numeroase târguri de ceramică din țară: la Sibiu, la Iași, la evenimente dedicate tradiției, dar și la festivaluri unde olarii gătesc în oale de lut, ducând tradiția încă un pas mai departe. Târgul „Cucuteni-5000” a fost unul dintre locurile unde a fost remarcat în mod repetat, iar la Sibiu, la Târgul Olarilor, a primit diplome de excelență pentru calitatea estetică a ceramicii sale.
Nu s-a limitat însă la spațiul românesc. Vasele lui au ajuns în colecții private, în muzee, în târguri internaționale, iar demonstrațiile sale la roată au atras public din toate colțurile lumii.
Un meșter care formează oameni
Mihály Ilyés nu este doar un olar care produce și vinde. Este un meșter care arată cu generozitate cum se modelează un vas, cum se simte lutul bun, cum se taie vasul de pe roată cu firul de gută.
Pe lângă propriii copii — ambii învățați să continue tradiția —, Mihály a inițiat numeroși vizitatori, elevi și curioși. Îi place să demonstreze, să explice, să pună omul lângă el la roată. Pentru el, meșteșugul nu se păstrează prin tăcere, ci prin împărtășire.
Vocea specialiștilor și recunoașterea comunității
Cei care l-au observat în atelier spun că Mihály păstrează spiritul ceramicii tradiționale, chiar dacă folosește tehnologii moderne. Ceea ce contează este fidelitatea față de formă, ornament și sens — și pe acestea le duce mai departe cu rigoare.
Comunitatea îl consideră un creator autentic și unul dintre cei care au menținut Corundul pe harta olăritului tradițional. Este invitat an de an la manifestări culturale, iar autoritățile locale văd în el un reper identitar, un păstrător de patrimoniu viu.
Titlul de Tezaur Uman Viu a consfințit o realitate demult cunoscută: Mihály Ilyés este unul dintre ultimii mari olari ai Transilvaniei care încă trăiesc între lut și foc cu aceeași bucurie de copil.
Un meșteșug care nu obosește niciodată
Astăzi, în atelierul din Corund, roata olarului încă se învârte. În jurul ei, se simte aceeași liniște de altădată, aceea a unui meșteșugar care pune în fiecare vas un strop din trecut și un strop din viitor.
Pentru Mihály, olăritul nu este profesie, ci moștenire. Este un fel de a trăi în care timpul nu se scurge grăbit, ci se modelează, se netezește, se coace în cuptor și se întărește în fiecare vas pe care îl lasă în lume.