Hunedoara
-
Cosana Vinca – Glasul Pădurenilor și memoria vie a colindului
O copilărie crescută în sunetul colindului
În satul Cerișor, din inima Ținutului Pădurenilor, vocea Cosanei Vinca s-a format nu în școli și nu în coruri, ci în propriul ei cămin. Tatăl ei, Nicolae Poantă, cantor bisericesc, aduna în fiecare iarnă cetele de feciori pentru repetițiile colindelor. Casa devenea atunci o sală de pregătire, plină de vocile tinerilor, de sunetul fluierului și al dobei, pregătind urările de Ajun.
Cosana, copil încă, asculta din prag. Nu avea nevoie să i se explice nimic: colindul intra în ea ca un dar moștenit. Acele seri, repetate an de an, au rămas fundația pe care și-a construit apoi întregul repertoriu.
Un glas care a crescut pe câmp
Adevărata ei scenă n-a fost podiumul. A fost câmpul.
Când ieșea cu vacile la pășunat, rămânea ore întregi singură cu dealurile, iar acolo cânta tot ce știa. Era un exercițiu fără martori, o formă de libertate. În sate, oamenii spuneau adesea că vocile cu adevărat puternice sunt cele care se aud bine în aerul larg al pășunilor. Cosana și-a format timbrul acolo, în felul ei, fără îndrumări, fără tehnici, doar cu instinct și cu memorie.
Și memorie avea din plin. Aproximativ 25 de cântece trăgănate învățate de la bunică, de la mama și de la femeile din șezători i-au intrat în voce și nu au mai ieșit niciodată.
Cântecul ca legătură între lumi
Cosana Vinca nu este doar o interpretă. Este o purtătoare de ritualuri.
Cântecele de mireasă, colindele și, mai ales, Cântecul bradului – acel moment rar și solemn al comunității pădurenești – au făcut parte din identitatea ei.
În cântecele de viață, vocea ei era caldă.
În colinde, devenea limpede ca un fir de gheață.
În cântecele funerare, glasul ei căpăta o gravitate care nu se putea învăța, ci doar trăi.
Era un tip de cântat care nu punea accent pe ornamentație, ci pe sens. Fiecare vers era rostit ca o mărturie. Fiecare melismă avea un motiv. Fiecare tăcere dintre două rânduri spunea ceva despre sat, despre oameni, despre trecerea lor.O creatoare în interiorul tradiției
Deși repertoriul ei provine din vechime, Cosana nu se mulțumea să fie doar o păstrătoare. În cântecele propriu-zise – cele care nu țineau de ritual – își permitea să modifice subtil textul sau linia melodică.
Nu pentru efect.
Nu pentru modernizare.
Ci pentru că simțea nevoia să pună o notă personală peste tiparele moștenite.
Astfel, cântecele păstrămând autenticitatea zonală, dar purtând și amprenta ei unică, au ajuns să fie recunoscute de specialiștii care au înregistrat-o pe teren.
O femeie care a știut că moștenirea trebuie dată mai departe
Cosana Vinca a înțeles devreme că un cântec nerostit dispare. De aceea, a început să-i învețe pe alții.
A inițiat femei din sat în practica Cântecului bradului, pentru ca ritualul să nu se stingă.
A transmis colindele și cântecele trăgănate tânărului interpret Bogdan Toma, care i-a înregistrat repertoriul și l-a dus în festivaluri și în evenimente locale.
A participat la activități cu caracter didactic, organizate de fundații culturale și instituții muzicale, oferind studenților prilejul de a auzi direct stilul pădurenesc.
A fost, în felul ei, o școală.
Una fără bănci, fără program, dar cu rezultate vizibile.
Recunoașterea unei vieți puse în slujba comunității
În 2021 a primit titlul de Tezaur Uman Viu, pentru spiritualitatea muzicală pe care o reprezintă. Reușita nu a mirat pe nimeni în zonă, fiindcă pentru pădureni Cosana Vinca reprezenta de mult glasul lor, trecut prin generații.
Specialiștii au privit-o ca pe o interpretă excepțională, dar oamenii din sat o priveau altfel: ca pe o femeie simplă care a știut să păstreze cântecul curat, neatins de spectacol, de artificii sau de grabă.
Un glas care rămâne
Astăzi, cântecele Cosanei Vinca există în arhive, în înregistrări, în memoria ucenicilor ei și, mai ales, în urechile celor care au ascultat-o la ea acasă, într-o lume în care autenticitatea nu se negocia.
Este una dintre acele voci care nu se pierd, chiar dacă de mult nu mai răsună zilnic pe dealurile satului.
Glasul ei continuă să deschidă o poartă către o lume în care cântecul nu era artă, ci existență. -
Petru Mateș este originar din Dumbrava de Sus, comuna Ribița, locul despre care se spune că ar fi fost „ținutul meșterilor fluierari”. Pe vremuri, de la meșterii din acest sat, toți moții luau fluiere. Însuși Avram Iancu ar fi fost printre cei care a cântat la instrumentele muzicale confecționate în Dumbrava de Sus. Petru Mateș este printre ultimii păstrători ai acestui meșteșug de însuflețire a lemnului cu note muzicale din Țara Zarandului. Pe lângă instrumente muzicale, confecționează obiecte decorative sau de cult, pe care le încrustează minuțios cu motive geometrice și simboluri. Din mâinile lui Petru Mateș iau naștere piese de un artistism desăvârșit, așa cum doar un talent artistic înnăscut poate crea.
-
Mircea Lac
Meșterul care a învățat lemnul și metalul să povestească
Există oameni pe care satul îi păstrează în memorie ca pe niște repere. Oameni la care lumea se întoarce pentru a înțelege cum arăta odinioară frumusețea unui meșteșug. Pentru zona pădurenească și pentru Hunedoara, un astfel de om este Mircea Lac, învățător, meșter și formator de generații, un om care a ridicat prelucrarea lemnului și a metalelor la rangul unei arte ce continuă să impresioneze.
Născut în vara anului 1945, la Deva, Mircea Lac a crescut într-o familie în care simțul lucrului bine făcut era o valoare transmisă firesc, fără cuvinte mari. Trauma copilului mic care a bătut „două chile de cuie” în lemnele pentru gard, pentru care avea să stea la colț, a devenit, retrospectiv, prima lui lecție de fascinație pentru materialul care avea să-i definească întreaga existență: lemnul.
________________________________________
Primele întâlniri cu meșteșugul
În satul Almașu Mare – locul formator al copilăriei sale –, Mircea Lac a învățat să privească meșteșugul cu răbdare. Nu și-a însușit arta dintr-o dată, ci pas cu pas, observându-i pe cei din jur, întrebând, încercând, greșind și luând-o de la capăt. Vecinii, rudele și vestiții meșteri din zona Zarandului i-au devenit profesori neoficiali. A crescut într-o lume în care se lucra cu mâna, cu simțul și cu intuiția – și tocmai această lume avea să-l modeleze.
De la Perța Constantin din Ceru Băcăinți, de la Gheorghe Cercel din Sebeșul de Jos, de la Filip Bogdan din Sibiu sau de la Nicolae Cernat din Șugag a învățat tainele legării lemnului în cositor, arta confecționării tiparelor de piatră pentru turnat podoabe, și meșteșugul de a transforma metalul și lemnul în obiecte cu o încărcătură simbolică rară. Acești maeștri, astăzi trecuți în istorie, și-au lăsat amprenta asupra formării lui.
Prima lucrare? O scrumieră cioplită într-o gresie moale, pornind de la una din sticlă pe care o avea în casă. Pare puțin, însă pentru un copil a fost începutul unui drum de o viață.
________________________________________
Un meșteșug păstrat ca o datorie față de neam
De-a lungul deceniilor, Mircea Lac a devenit singurul meșter care cunoaște și practică în profunzime meșteșugurile milenare pădurenești, cu o precizie rar întâlnită. Creațiile sale, lucrate după tehnici vechi și cu materiale autentice, sunt martorii unei lumi care nu se mai regăsește decât în obiectele rămase.
El este ultimul care mai știe să facă:
• lanțurile pădurenești – cu ciorcoloț, în scărică, cu chei și inele;
• zimții de balț – podoabe ceremoniale din cositor;
• cataramele și pandantivele specifice costumului pădurenesc;
• „șocanul de nuntă” și „bâtul de nănașă” – obiectele ritualice ale nunții pădurenești, păstrate în forma lor tradițională.
Arta lui reunește două universuri în același timp fragile și puternice: lemnul, cu fibra lui blândă și caldă, și metalul, cu rigiditatea ce poate fi învinsă doar prin cunoaștere și răbdare. În mâinile lui, aceste elemente nu sunt simple materiale, ci punți între generații – mărturii vii ale identității pădurenești.
________________________________________
Meșter și dascăl
În timp ce crea, Mircea Lac nu și-a ținut pentru sine cunoștințele. În cei peste 40 de ani de activitate, a format peste 200 de tineri și vârstnici, oameni pentru care lucrul cu lemnul și metalul a devenit fie profesie, fie pasiune de suflet, fie legătură cu rădăcinile proprii. Mulți dintre acești ucenici au pornit la drum datorită lui; alții și-au regăsit identitatea lucrând alături de el.
De altfel, faptul că a fost primit, încă din 1995, în Academia Artelor Tradiționale confirmă rolul său de reper cultural. Pentru comunitate, el nu este doar un meșter, ci un păstrător de tradiție, un om care a făcut din propria existență o formă de protejare a patrimoniului imaterial.
________________________________________
Călătorii, recunoaștere și o misiune culturală
Numele lui Mircea Lac nu a rămas doar în satele hunedorene. A traversat țări, continente, festivaluri și expoziții, ducând cu el o fărâmă din România tradițională la evenimente internaționale. A participat la demonstrații de lucru în Franța, Germania, Belgia, dar și în Statele Unite, la celebrul Smithsonian Folklife Festival – unul dintre cele mai importante evenimente de profil din lume.
Aici, în fața specialiștilor, a vorbit despre asemănările culturale dintre România și Africa de Sud, despre simbolistica tradițiilor pădurenești și despre rolul meșteșugurilor în definirea unei identități naționale. Pentru mulți dintre cei prezenți, Mircea Lac a fost o descoperire: un om care, prin pasiune și modestie, aducea în prim-plan valori ce depășeau granițele propriului sat.
________________________________________
Cuvinte despre un om rar
Cei care l-au cunoscut – muzeografi, etnografi, artiști sau colegi – vorbesc despre Mircea Lac ca despre un om care și-a dedicat întreaga viață „altarului neamului său”. În viziunea lor, nu este doar un creator, ci un dascăl și un slujitor al tradiției, un om pentru care educația și meșteșugul au mers mână în mână.
Deviza lui Simion Mehedinți – „A instrui și, mai ales, a educa înseamnă a-l integra pe copil în neamul din care face parte” – a devenit pentru Mircea Lac un crez profesional. De aceea, fiecare obiect realizat de el, fiecare lecție predată și fiecare demonstratie publică sunt moduri prin care își împlinește această menire.
________________________________________
O viață care devine patrimoniu
Astăzi, Mircea Lac rămâne una dintre figurile principale ale artei populare hunedorene. Creațiile lui se găsesc în case, muzee, expoziții. Mai mult decât atât, sunt povești materializate, fragmente de istorie la care generațiile viitoare vor avea acces datorită lui.
În el se întâlnesc copilul fascinat de cuie, tânărul autodidact, meșterul experimentat și învățătorul generos. Este, prin tot ceea ce a realizat, nu doar un Tezaur Uman Viu, ci un om care a reușit să dea formă unei identități culturale întregi – și să o lase în urmă, intactă, pentru cei ce vor veni. -
Muntean Miron, din satul Feregi, comuna Cerbăl, a fost declarat TEZAUR UMAN VIU de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism al Ministerului Culturii. Cu peste 40 de ani dedicați meșteșugului prelucrării lemnului – în special rotăriei – și cu o pricepere rară în prelucrarea fierului, moștenită de la tatăl său, domnul Miron duce mai departe o tradiție specifică Ținutului Pădurenilor, una dintre cele mai valoroase zone etnografice ale țării. Talentul său, dublat de o viață de muncă și respect față de natură, l-au transformat într-un reper cultural și într-un simbol viu al identității noastre românești.
-
Pera Bulz
Taragotistul care a făcut Zarandul să vibreze
Rădăcini într-o lume a sunetelor
În Vața de Jos, sat din coasta munților hunedoreni, muzica nu este doar un obicei — este o respirație a locului. Aici s-a născut, într-o zi de august, Pera Bulz, copilul care avea să vadă lumea prin urechile unui instrument pe care îl visa încă din primii ani: taragotul. Despre el, Pera avea să spună mai târziu că i-a dat nu doar bucuria de a cânta, ci și dragostea pentru natură, pentru felul în care și o floare, și o vale, și o umbră de pădure pot ispiti mintea să creeze melodii.
Primele glasuri ale unui destin
Taraful de suflători din Vața de Jos a fost începutul. Sub îndrumarea dascălului Aurel Colf, un pasionat al tradițiilor locale, tânărul Pera a prins curajul de a intra în fața oamenilor și de a duce mai departe glasul Taragotului din Zarand. În scurt timp, piese precum Ponoreanca de la Căzănești, Urzicuța din Tătărăști sau Ardeleanca din Birtin au început să se lege de numele lui.
Dincolo de scenă, Pera își vedea de viața profesională la fel ca toți oamenii zonei — în mină, apoi la întreprinderea din comună, unde a lucrat până la pensie. Dar nimic nu putea concura cu chemarea instrumentului care îl aștepta în fiecare seară.
Culegător de folclor și conducător de taraf
În 1981, tradiția s-a întors către el cu o responsabilitate mai mare: preluarea conducerii tarafului din Vața de Jos. A fost momentul în care Pera Bulz nu doar interpreta muzica zonei, ci o aduna, o șlefui și o așeza în sufletul satelor. A colindat prin sate zărăndene, prin gospodării, prin case de oameni în vârstă, unde memoria cântului se păstra încă vie. A cules de la ei melodii care altfel s-ar fi stins odată cu trecerea timpului.
Aceste culegeri — țarine, ardelene, doine, hore de sat — au devenit comorile care au îmbogățit repertoriul formației și au dus la succese repetate în festivaluri și sărbători locale. Muzica sa s-a auzit la Nedeia Vulcăneană, la Serbările Naționale de la Țebea și, desigur, la festivalurile dedicate lui Drăgan Muntean, cu care Pera a și colaborat, realizând împreună casete audio cu melodii din Zarand și Poienița Voinii.
Un glas recunoscut în lume
Cu timpul, taragotul lui Pera Bulz a depășit hotarele țării. A cântat în Croația, Polonia, Belgia, Franța, Ucraina, Danemarca, Vietnam — ducând cu el pământul sonor al Zarandului. Fiecare apariție era întâmpinată cu emoție, pentru că stilul său păstra ceea ce publicul de pretutindeni recunoaște ca autentic: un amestec de doină, suflare arhaică și rezonanță interioară.
Radio și televiziunea l-au invitat adesea, atât în emisiuni locale, cât și pe posturi naționale, unde timbrul taragotului său a devenit ușor de recunoscut. În anul în care a înregistrat CD-ul Pera Bulz și Taraful de la Vața, publicul l-a primit cu un entuziasm care a confirmat încă o dată legătura sa profundă cu folclorul.
O viață dăruită cântecului
Pera Bulz nu a fost doar un interpret, ci un păstrător al memoriei sonore a unei zone care și-a modelat identitatea prin muzică. A urmărit mereu firescul melodiei, simplitatea ei, forța pe care o capătă doar atunci când vine dintr-un loc în care tradiția nu este conservată artificial, ci trăită.
Deși pregătit tehnic într-o școală industrială și angajat ani întregi în munca de zi cu zi, în plan artistic a rămas fidel lumii satelor. Faptul că a continuat să cânte, să culeagă și să revină la repertoriul vechi, în ciuda trecerii timpului, i-a adus recunoașterea ca „Tezaur Uman Viu”.
Un tezaur pentru Zarand și pentru România
Recunoașterile, premiile, turneele, festivalurile — toate confirmă valoarea lui artistică. Dar, dincolo de acestea, cea mai importantă moștenire rămâne modul în care a reușit să aducă la lumină cântece aproape uitate, oferindu-le o formă vie, actuală și emoționantă.
Pentru comunitatea din Vața de Jos, Pera Bulz este o voce care a înscris satul pe harta culturii tradiționale românești. Pentru iubitorii de folclor, este un reper al muzicii zărăndene. Pentru România, un păstrător de identitate. -
Petru Borza – Olarul din Obârșa și lutul unei lumi care nu piere
Un început într-o iarnă grea
Petru Borza s-a născut la 6 decembrie 1932, în satul Obârșa, județul Hunedoara, într-o zi de iarnă aspră, sub semnul Sfântului Nicolae. În satul său, toată lumea îl știa drept „Pătru lu’ Vălean”, o poreclă moștenită, la fel ca meșteșugul. Tatăl său, cunoscut ca Vălean „Bujac”, era olar, iar mama sa, Victoria, era casnică, dar prezentă în toate treburile gospodăriei.
În copilăria lui Pătru, Obârșa era un sat al olarilor. Peste șaizeci de familii trăiau atunci din modelarea lutului. Oamenii își câștigau traiul din munca la roată, din arderea cuptoarelor și din drumurile lungi prin țară, unde vasele erau vândute sau schimbate pe cereale, făină, cartofi sau chiar pe îmbrăcăminte. Pentru o oală bună, obârșenii primeau două sau trei măsuri de mălai.
În acea lume, copilul Petru a crescut cu miros de lut umed, cu sunetul roții și cu lumina portocalie a cuptoarelor care ard ore în șir.
Formarea meșterului într-o comunitate de artizani
După opt clase făcute la Baia de Criș, tânărul Pătru a rămas acasă, învățând meșteșugul direct de la tatăl său. A lucrat mai întâi la pregătirea lutului, la căratul pământului, la amenajarea cuptoarelor – etape grele, dar esențiale.
Obârșa era un sat în care olăritul se învăța „cu ochii și cu mâinile”. Fiecare palmă de pământ, fiecare mișcare a roții, fiecare proces de ardere era supravegheat de bătrânii satului, care nu acceptau neglijențe.
În timp, Pătru a devenit el însuși unul dintre acei meșteri în care satul își punea încrederea.
Drumul lutului: din pământ până în cuptor
Pentru a lucra oale bune, meșterul mergea cu căruța câțiva kilometri până în locul numit Valea lui Opriș, unde scotea pământul de la adâncimi între unu și patru metri. Din acest lut, temperat, bătut și lăsat la „răcorit” în pivniță, se năștea o ceramică cu forme arhaice, specifice Țării Zarandului.
Procesul era întotdeauna același. Lutul era zdrobit pe scămoi – un scăunel special –, trecut prin malaxor și împărțit apoi în bucăți potrivite pentru mărimea vasului. Pe roată, sub mâinile meșterului, lutul prindea viață: se înălța, se rotunjea, se lungea, se subția.
După uscare, urma vopsirea cu caolin alb, cu pământ negru sau cu litargă galbenă. Ornamentica era simplă, cu motive geometrice, linii, vârstre sau brâuri alveolare, care dădeau identitatea ceramicii de Obârșa.
Apoi venea arderea: două etape, patru ore prima dată, șase sau șapte a doua oară, la peste nouă sute de grade. Cuptoarele erau construite din piatră și lut, iar în vârful lor, peste oalele așezate atent, erau puse cioburi – „hârburile” – prin care meșterul urmărea culoarea flăcării și starea glazurii.
Doar după ce vedea acel semn știa că vasul e „făcut”.
Un sat care trăia din oale
În anii tinereții sale, Obârșa era o comunitate pe cât de săracă, pe atât de solidară. Oamenii plecau cu căruțele pline, ocolind satele din Ardeal, din Banat și chiar din Oltenia, schimbând vasele pe tot ce le lipsea acasă. Era o lume a negoțului simplu, cinstit, în care oalele făcute de mâna unui om erau moneda de schimb.
Pătru Borza nu doar făcea oale: el ducea mai departe un sistem economic și social care definise satul timp de generații.
Meșterul nonagenar care încă lucrează la roată
La peste nouăzeci de ani, Petru Borza continuă să lucreze. Fiul său, Iulian, l-a însoțit ani la rând, învățând meșteșugul și ajutându-l să ridice cuptoare, să pregătească lutul, să modeleze vase.
Cei doi au participat la târguri de meșteșugari din Sibiu, Cluj, Deva, Craiova, Timișoara și din alte orașe, ducând cu ei tradiția satului lor. Muncesc împreună, povestesc vizitatorilor despre rostul oalelor, iar meșterul explică de ce vasele de Obârșa nu sunt lucioase și nu urmează moda: ele sunt „cum au fost de când lumea”.
Munca sa este apreciată de specialiști, care îl consideră un creator autentic, recunoscut de comunitate și de instituțiile culturale. Numeroase diplome și distincții stau mărturie unei vieți dedicate lutului.
Recunoaștere națională
În anul 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, o recunoaștere firească pentru ultimul mare olar din Obârșa, un sat care altădată fremăta de roți și de focuri de cuptor.
Un om și un meșteșug fără de moarte
Petru Borza rămâne un personaj emblematic al Țării Zarandului. În fața roții sale, timpul pare să curgă altfel. Vasele sunt create cu gesturi lente și sigure, cu respect pentru material, cu o înțelepciune dobândită în peste șapte decenii de lucru.
El reprezintă o lume care nu vrea să se stingă, o lume în care lutul nu este doar pământ, ci memorie, continuitate și identitate.