Iași

DUMITRU IFRIM
Povestea unui meșter care a ridicat lutul la rang de destin
Rădăcini în pământul din care se naște lutul
În satul Schitu Stavnic, ascuns între dealurile domoale ale Moldovei, oamenii au trăit dintotdeauna în vecinătate cu lutul. Acolo, unde argila are o culoare roșiatică și o aromă umedă pe care o simți imediat ce cobori către lutării, s-a născut și Dumitru Ifrim. Pentru el, lutul nu a fost niciodată doar o materie, ci o formă de memorie. Era materia din care înaintașii săi își făceau vasele de apă, oalele pentru lapte, străchinile pentru mâncare, dar era și pasul spre o lume artistică în care simplitatea devenea meșteșug.
A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Anița și cu ritmurile firești ale unui sat în care tradițiile nu erau negociabile, ci transmise firesc, prin gesturi și exemple. A învățat carte puțină, doar atât cât îi permitea școala din Slobozia – dar școala cea adevărată avea să fie cu totul alta: roata olarului, focul cuptorului, lutul greu și rece.
Ucenicia: intrarea într-o lume veche
Tânăr fiind, Dumitru Ifrim a intrat pentru prima dată într-un atelier de olar. Acolo, printre meșteri care lucrau în liniște, și-a dat seama că olăritul nu este doar o meserie, ci un rit. A învățat întâi cum se taie lutul din pământ, cum se frământă și se lasă la odihnit, cum se simte sub degete consistența lui potrivită. Apoi a trecut la pasul următor: roata acționată cu piciorul, cea care te obligă la un ritm interior, la o respirație calmă și la o concentrare care nu se dobândește ușor.
Olarii satului l-au primit între ei, iar în gesturile lor aspre și precise, Dumitru a descifrat secrete vechi. A pornit încet, modelând vase simple, fără decoruri elaborate, învățând mai întâi regularitatea formelor. Cu timpul, însă, a câștigat în îndemânare, devenind unul dintre cei mai respectați tineri meșteri din întreaga zonă a Voineștiului.
Un meșter care lucra cu răbdarea lumii
Lutul lui Dumitru Ifrim nu era spectaculos prin decorații, ci prin puritatea formelor. Vasele sale erau, în marea lor majoritate, utilitare – oale pentru gătit, căni, castroane, străchini. Unele aveau doar un strat de smalț roșu, pregătit cu migală după rețete vechi, dar altele purtau, discret, un ornament tradițional: linii vălurite, incizate cu colțul ficheșului, sau modelate cu „potlogul”, un instrument vechi din Podișul Central Moldovenesc.
Focul era ultimul judecător al muncii sale. În cuptorul din lemn, vasele prindeau viață, își schimbau culoarea și rezistența. Dumitru știa să asculte cuptorul: trosnetele, timpii de ardere, culoarea fumului – toate îi indicau dacă lucrarea sa va rezista sau nu. Era un dans între om și materie, între tradiție și răbdare.
Un drum dus până la capăt
Cu trecerea timpului, Dumitru Ifrim a devenit una dintre vocile importante ale olăritului din Moldova. A participat la numeroase târguri de meșteșugari – la Iași, la Hârlău, la Vaslui, la Bârlad, la Roman, la Pârcovaci –, ducând cu el nu doar vase, ci o întreagă poveste a locului. A străbătut țara cu lucrările sale și, uneori, și hotarele ei, fiind apreciat pentru autenticitatea și simplitatea stilului său.
Deși nu se considera un artist, era privit ca atare. Meșterii îl respectau pentru acuratețea formelor, iar specialiștii în etnografie pentru fidelitatea față de tehnicile tradiționale. Comunitatea din Voinești îl privea ca pe un păstrător de meșteșug, un om care ține satul ancorat în trecut fără să-l izoleze de prezent.
Moștenirea lăsată celor care vin după el
Viața lui Dumitru Ifrim s-a încheiat mai devreme decât ar fi meritat, dar moștenirea lui a continuat. A transmis tot ceea ce știa unuia dintre fiii săi, Daniel, care lucrează astăzi cu tinerii din Slobozia, ducând mai departe meșteșugul olăritului tradițional.
Astfel, roata olarului s-a rotit mai departe, deși mâinile care au pornit-o nu mai sunt. Dar tot ce a învățat Dumitru – răbdarea, iubirea pentru lut, știința focului, respectul pentru tehnicile arhaice – s-a transformat în învățătură pentru alții. În felul acesta, el rămâne prezent în fiecare vas care iese acum din atelierul familiei, în fiecare copil care pune pentru prima dată mâna pe lut.
Un loc în memoria culturală a Moldovei
Meșterii nu trăiesc prin monumente, ci prin lucrările și discipolii lor. Dumitru Ifrim a intrat în categoria Tezaurelor Umane Vii tocmai pentru că viața lui a demonstrat că tradiția rămâne atât timp cât există oameni care să o practice. Oale simple, roți de lut, cuptoare arhaice – toate acestea formează universul unui om care a trăit cu discreție, dar cu o putere de creație rară.
În fiecare târg în care a expus, în fiecare cuptor în care a ars lutul, în fiecare copil care privea fascinat roata, Dumitru Ifrim a sădit câte o fărâmă din ceea ce a însemnat pentru el identitatea locului său. Prin acest efort, Schitu Stavnic rămâne astăzi nu doar un sat, ci o vatră de meșteșug viu.

Andrei Gheorghe – Olarul din Poiana și moștenirea ceramicii negre moldovenești
Originile unui meșteșug vechi
Andrei Gheorghe s-a născut la 24 martie 1938 în satul Poiana, comuna Deleni, județul Iași, într-o familie în care tradițiile locului aveau o forță aparte. Părinții săi, Neculai și Natalia Andrei, au crescut patru copii, iar meșteșugurile satului se învățau, ca în orice comunitate rurală de altădată, direct în gospodărie.
Poiana și Deleni nu sunt sate obișnuite: sunt două dintre cele mai vechi centre de ceramică din Moldova, cunoscute pentru vasele utilitare negre, nesmălțuite, realizate prin două arderi – una oxidantă și una reducătoare, tehnică ce conferă ceramicii culoarea specifică.
Aici a crescut Gheorghe, într-o lume în care roata olarului nu se oprea aproape niciodată, iar căruțele încărcate cu vase străbăteau cândva cătunele moldovenești.
Formarea unui meșter
A urmat patru clase la școala primară din sat, dar adevărata educație a primit-o în atelierul olarilor. Încă din copilărie a fost atras de lut și de roata care transforma pământul în obiecte folositoare. În comunitate circulă un principiu pe care îl repetă și astăzi: oala nu se face „din privire”, ci din cunoaștere, răbdare și experiență.
Acestea au fost temeliile formării sale ca meșter.
Ceramica din Poiana-Deleni a fost consacrată în întreaga regiune datorită unor olari celebri, între care Toader Nica ocupa un loc aparte. În acest mediu exigent și competitiv s-a format și Andrei Gheorghe, devenind, în timp, unul dintre ultimii și cei mai reprezentativi continuatori ai acestei tradiții.
Ceramica neagră – identitatea unei comunități
Vasele create de el sunt recunoscute prin culoarea gri închis și prin decorurile albe realizate cu var, numite „înflorături” sau „închistrituri”. Contrastul puternic dintre negru și alb conferă fiecărei piese un caracter sobru, dar elegant, ușor de recunoscut în gospodăriile moldovenilor.
Aceste vase au fost folosite generații la rând pentru apă, lapte, ciorbă, dar și în contexte rituale. Unele dintre cele mai căutate sunt „moșoaicele”, vase destinate pomenilor dedicate strămoșilor. În imaginarul local, combinația dintre negru și alb trimite la solemnitate, dar și la speranță, un echilibru simbolic care reflectă ciclul vieții.
Produsele realizate de Andrei Gheorghe au ajuns în colecții particulare și în muzeele etnografice din țară, devenind martori ai unei vetre de olari care, altfel, risca să se stingă odată cu timpul.
Atelierul și locul său în comunitate
Gheorghe a lucrat zeci de ani la roată. Cei care l-au întâlnit vorbesc despre răbdarea și rigoarea cu care modelează lutul, dar și despre felul în care explică tinerilor fiecare etapă a procesului.
În fiecare vară, atelierul lui primește vizitatori, copii și tineri care vor să înțeleagă cum ia naștere oala de Poiana. Fiecare dintre ei învață direct de la meșter, punând mâna pe lut, simțind rotația discului și descoperind tehnica veche de generații.
Prin aceste întâlniri, el a contribuit la formarea noilor generații din sat, transmițând un meșteșug aflat în prag de dispariție.
Târguri, expoziții și recunoașteri
Ani la rând, Andrei Gheorghe a fost o prezență constantă la târgul național de ceramică „Cucuteni 5000” de la Iași, eveniment ce reunește cei mai importanți olari ai țării. Vasele sale erau printre cele mai căutate, iar meșterul era privit cu respect de către specialiști și de către publicul larg.
Munca lui a fost recompensată prin numeroase premii și diplome oferite de instituții culturale și organizații de profil, confirmând calitatea și autenticitatea activității sale.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, la categoria prelucrarea lutului, recunoaștere ce marchează o carieră de peste șapte decenii.
Transmisia meșteșugului către viitor
Andrei Gheorghe a format generații de tineri, prin tabere de creație organizate în sat și prin îndrumarea directă oferită celor atrași de olărit. A împărtășit cu generozitate toate etapele meșteșugului și a rămas un reper pentru comunitate.
În Poiana, numele lui este rostit cu respect. În lipsa unor școli formale, el a devenit un „profesor” pentru cei dornici să ducă mai departe tradiția ceramicii utilitare moldovenești.
O viață dedicată lutului
Andrei Gheorghe este unul dintre ultimii mari olari ai Moldovei și un simbol al unei lumi în care lucrurile se făceau cu migală, responsabilitate și bucuria muncii bine făcute.
Prin vasele sale negre, decorate cu var, prin talentul transmis generațiilor tinere și prin rolul său în păstrarea identității locale, el rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al Moldovei.