Instructor și meșter popular (țitere)

NICOLAE COROIU
Omul care a ținut vie muzica țâmbei din Munții Apuseni
Rădăcini în Țara Moților
În comuna Avram Iancu, acolo unde istoria și muntele se împletesc cu o naturalețe rară, tradiția nu se păstrează din obligație, ci din felul de a fi al oamenilor. În această lume de sunete vechi și de obiceiuri care par desprinse dintr-un alt timp, a crescut și Nicolae Coroiu, născut la 29 ianuarie 1951. Din satul Târsa provenea tatăl său, care cânta la taragot, iar această prezență muzicală în casă i-a făcut copilăria firească, armonioasă, încărcată de sunete. De la cinci ani, în timp ce alți copii se jucau prin curți, el se apleca instinctiv asupra muzicii, încercând să înțeleagă mecanismul melodiilor și al instrumentelor.
Într-un loc în care tradiția este parte din identitate, Nicolae Coroiu a crescut cu sentimentul că fiecare cântec și fiecare instrument transmit ceva din felul de a fi al moților. Așa a învățat să prețuiască muzica încă din primele clipe ale vieții sale, fără să știe că într-o zi va deveni unul dintre cei mai importanți păstrători ai unui instrument unic din România: țâmbă, sau țitera, așa cum este cunoscută doar în această parte de lume.
Un instrument rar, o tradiție unică
Țâmbă — instrumentul pe care Nicolae Coroiu îl slujește de o viață — nu este doar o curiozitate muzicală, ci un simbol al Apusenilor. Seamănă cu o cetera, dar are corzi multiple, fixate pe o cutie de rezonanță din lemn de brad. Modul în care se cântă la ea amintește când de pian, când de acordeon, când de chitară, pentru că se formează melodia mergând pe gamă în sus, prin lovirea coardelor cu un bățișor, în timp ce cu altul se ține ritmul.
În mâinile lui Nicolae Coroiu, țâmba nu este doar un instrument, ci o punte între epoci. El nu a învățat doar să cânte la ea; și-a confecționat propriile instrumente, le-a încercat sunetul, le-a acordat, le-a perfecționat, ca un meșter vechi pentru care fiecare detaliu contează.
Dacă alte instrumente tradiționale s-au răspândit în toată țara, țâmba din Avram Iancu a rămas unică, izolată în creasta Apusenilor, transmisă doar în câteva gospodării. Nicolae Coroiu este una dintre ultimele verigi ale acestui lanț.
Drumul către a deveni Tezaur Uman Viu
Absolvent al Liceului Pedagogic din Abrud, Nicolae Coroiu a devenit învățător, iar școala a fost locul în care și-a găsit misiunea. A predat nu doar litere și cifre, ci și dragostea pentru port, cântec și instrumente tradiționale. Lecțiile sale nu erau niciodată simple ore; erau întâlniri cu tradiția, cu identitatea și cu felul moțesc de a trăi.
Ani la rând, a cântat la țâmbă, fluier și vioară, a adunat cântece din sate, a cules variante vechi de melodii și a încercat să le salveze de la dispariție. A participat la concursuri și festivaluri din toată țara: „Cântarea României”, concursurile „Cultură pentru cultură”, Târgul de Fete de pe Muntele Găina, festivalul de film de la Sibiu și numeroase ediții dedicate moților și tradițiilor lor.
Toate aceste prezențe nu au însemnat pentru el doar recunoaștere, ci și responsabilitatea de a arăta lumii ce înseamnă cu adevărat țâmba și de ce merită păstrată ca un adevărat patrimoniu viu.
Prima dată când tradiția i-a răspuns
Când a început Nicolae Coroiu să cânte „cu adevărat”? El însuși povestește simplu: de la cinci ani a început să atingă instrumentele casei. Fiecare sunet pe care îl scotea era o încercare, o apropiere, un dialog timid cu tradiția moților.
Însă momentul în care a simțit că aparține acestui traseu a venit abia mai târziu, când a început să înțeleagă mecanismul instrumentelor, să le interpreteze, să simtă vibrațiile lor ca pe o parte din sine. A început să cânte în șezători, în adunări de sat, apoi pe scene din ce în ce mai mari.
Dar adevărata recunoaștere a venit în sala de clasă, acolo unde și-a dat seama că poate transmite altora ce a primit el însuși de la tatăl său: dragostea pentru cântec.
Un dascăl care a schimbat generații
Una dintre cele mai importante realizări ale sale este formarea grupului de țâmbe „Crăișorul”, creat în 2004. Zece copii au învățat instrumentul direct de la el, iar fiecare dintre ei a purtat mai departe această tradiție ca pe o moștenire de familie.
Nicolae Coroiu nu i-a învățat doar tehnică; i-a învățat să iubească instrumentul, să înțeleagă că fiecare notă este o mărturie a moților. Pentru el, a preda nu a fost niciodată o simplă meserie. A fost o misiune — aceea de a împiedica tradiția să se stingă.
Ultimul apărător al muzicii țâmbei
Astăzi, Nicolae Coroiu este considerat unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradițiilor moțești. Prin cunoștințele, instrumentele și talentul său, el reprezintă o verigă rară între trecut și prezent.
Toate aceste motive l-au făcut să devină Tezaur Uman Viu, un titlu care nu este doar o distincție, ci o recunoaștere a unei vieți dedicate patrimoniului imaterial. În el se adună ani de muncă, sute de melodii cântate, instrumente confecționate, copii îndrumați și generații întregi de moți mândri.
Moștenirea care rămâne
Nicolae Coroiu nu este doar un meșter sau un interpret. Este un povestitor al muntelui, un om care a păstrat vie o tradiție pe care alții ar fi pierdut-o fără să-și dea seama. Este puntea prin care țâmba mai poate răsuna astăzi în satele Apusenilor, aceeași țâmbă cu care oamenii anunțau cândva bucurii, adunări, sărbători sau momente de cumpănă.
Prin mâinile sale au trecut instrumente, prin glasul său au trecut melodii, iar prin el au trecut generații întregi de copii pentru care tradiția nu mai este doar un cuvânt, ci o parte esențială a identității lor.
Nicolae Coroiu rămâne, astfel, unul dintre acei oameni rari care nu doar păstrează tradiția, ci o și oferă lumii, cu generozitate, cu responsabilitate și cu acea liniște pe care o au doar cei care știu că slujesc un rost mai mare decât ei.