Instrumentist tradițional – vioară

ALEXANDRU CIURCUI – „Șandorică din Sopor”
Instrumentist tradițional (vioară)
________________________________________
Un copil cu vioara în brațe
În Soporu de Câmpie, loc în care muzica nu este doar un însoțitor al vieții, ci o dimensiune a ei, Alexandru Ciurcui a crescut cu sunetul arcușului drept firescul de zi cu zi. S-a născut într-o familie numeroasă, în care tradiția muzicală era trăită, nu povestită, iar primul gest de mare însemnătate din copilăria lui a venit de la tatăl său, Șandor: o vioară mică, pusă cu grijă în brațele unui băiat de numai patru ani.
Dragostea pentru instrument a fost rapidă, intensă și constantă. În casa lor se vorbea puțin despre muzică, dar se cânta mult. Bunicul Ludovic, numit de săteni „om cu vioara în sânge”, completa acea moștenire care avea să se transforme într-un destin. Pentru copilul Alexandru, vioara nu era o joacă, ci un fel de a se exprima, de a înțelege lumea, de a aparține unei comunități în care cântecul și jocul au ținut loc de poveste, ritual și memorie colectivă.
Într-un astfel de mediu, nu e de mirare că prima formație cu care a cântat a apărut în viața lui la numai zece ani. În curțile oamenilor, pe ulițele satului, la sărbători, la clăci sau la serbări câmpenești, „Șandorică” devenise deja un nume rostit cu admirație: copilul care știe să facă vioara să vorbească.
________________________________________
Trioul transilvan – o școală a măiestriei
Zona Câmpiei Transilvaniei are un specific instrumental rar și prețios: trioul transilvan, alcătuit din vioară, violă cu trei coarde și contrabas cu trei coarde. Este o formulă veche, eficientă și extrem de expresivă, care a dat naștere unui stil inconfundabil în folclorul românesc.
Alexandru Ciurcui a intrat firesc în această tradiție. A cântat mereu alături de alți instrumentiști, convinși, ca și el, că muzica este un efort de echipă. Trioul din Soporu de Câmpie a devenit în timp o formație recunoscută pentru acuratețea tehnică, limpezimea armonică și puterea de evocare a repertoriului zonei.
Pentru Alexandru Ciurcui, vioara nu a fost doar instrumentul principal, ci vocea unei întregi comunități. În interpretarea lui, doina, jocul, melodia de ascultat, „româneștile de purtat” sau „Târnăveana” nu erau simple piese muzicale, ci fragmente de viață, coduri ale satului, amintiri transformate în sunet.
Repertoriul său rămâne un model de autenticitate: melodii culese de la oamenii locului, păstrate în forma lor originară, cântate cu un respect aproape ritualic față de tradiție.
________________________________________
Drumul de la Soporu de Câmpie spre marile festivaluri ale lumii
Înțelegerea profundă a muzicii, tehnica impecabilă și firescul interpretării au făcut ca numele lui Alexandru Ciurcui să depășească foarte repede granițele satului său. A cântat ani la rând la evenimente locale, însă, cu timpul, invitațiile au venit din tot mai multe locuri.
Momentul de mare deschidere a fost participarea la festivalurile internaționale. În 1990, violonistul din Soporu de Câmpie a ajuns în Statele Unite, la Washington, la celebrul festival Folklife organizat de Institutul Smithsonian — unul dintre cele mai importante evenimente dedicate tradițiilor lumii.
A urmat Anglia, în 1993, apoi Ungaria, Cehia și alte țări în care muzica tradițională românească a fost primită cu emoție. „Șandorică” era același om modest din sat, dar vioara lui atingea acum oameni din culturi diferite, care recunoșteau autenticitatea unui artist format în tradiția vie a locului său.
Aceste călătorii nu l-au schimbat; dimpotrivă, l-au convins că rădăcinile lui sunt mai puternice decât orice scenă. Oriunde mergea, ducea cu el Soporu de Câmpie, cu tot ce avea el: o lume rurală profundă, caldă, încărcată de ritual și sens.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Așa cum tatăl lui i-a pus prima vioară în mâini, Alexandru Ciurcui a făcut același lucru pentru copiii și nepoții lui. Nu a ținut meșteșugul doar pentru sine, considerând că talentul fără continuitate se pierde. În familia Ciurcui, vioara a rămas o prezență constantă, iar fiecare generație a primit, odată cu instrumentul, responsabilitatea de a duce muzica mai departe.
A cooperat, de-a lungul timpului, cu instituții culturale importante, punând la dispoziția specialiștilor repertoriul său autentic, pentru arhive, studii sau înregistrări de colecție. Un material discografic dedicat exclusiv lui, realizat cu sprijinul etnomuzicologilor, reprezintă astăzi o sursă fundamentală pentru cei care studiază muzica zonei.
________________________________________
Un stil inconfundabil
Ce îl face unic pe Alexandru Ciurcui? În primul rând, capacitatea de a împleti tehnica riguroasă cu expresivitatea liberă, specifică muzicii tradiționale. În al doilea rând, capacitatea de a reda, prin vioară, starea interioară a satului: liniștea, nostalgia, forța, umorul, melancolia.
Stilul lui interpretativ este ușor de recunoscut: vioara respiră, povestește, dialoghează, glumește sau plânge, în funcție de joc sau de doină. Orice melodie, oricât de simplă, capătă la el o profunzime aparte, o autenticitate de necontestat.
________________________________________
Alexandru Ciurcui – un păstrător al unei lumi întregi
În Soporu de Câmpie, oamenii nu vorbesc despre „Tezaur Uman Viu”, ci despre „Șandorică”, omul lor. Pentru ei, el nu este doar un violonist, ci depozitarul unei tradiții care, altfel, s-ar pierde printre modernizări rapide și uitări inevitabile.
Alexandru Ciurcui reprezintă continuitatea unei lumi în care muzica nu era profesionistă, ci esențială pentru viață; o lume în care fiecare sărbătoare avea o vioară în centrul ei, iar fiecare om își punea emoțiile în cântec.
În sunetul viorii sale se aud încă bătăile inimii satului, iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui tezaur viu: un om care nu păstrează tradiția ca pe un obiect într-o vitrină, ci o trăiește, o transmite și o transformă în emoție pentru cei care îl ascultă.