Maramureș
-
Dumitru „Tincu” Pop – Sculptorul care a învățat lemnul să râdă
Satul în care lemnul are glas
În Săpânța, lemnul nu a fost niciodată doar materie. Pentru oamenii locului, a fost martor, confident, uneori judecător și, rareori, răsplătitor.
Acolo s-a născut Dumitru „Tincu” Pop, într-o dimineață de august, într-un sat care știa să-și spună poveștile altfel decât restul lumii.
De copil, Tincu privea lung spre porțile sculptate, spre biserică, spre gardurile care țineau umbrele din curți. Lemnul îl urmărea la fiecare pas. Iar când a văzut prima dată o cruce în „albastrul de Săpânța”, nu a înțeles de ce oamenii mari îi spun „veselă”. Pentru el era doar diferită. Avea o lumină care nu se găsea nicăieri altundeva.
Chemarea care s-a născut dintr-o curiozitate
Vecinul care sculpta cruci lucra aproape mereu afară. Iar Tincu se strecura, cu teamă și fascinație, să-l privească. Era prea mic ca să știe ce vede, dar destul de mare ca să simtă că acolo se întâmpla ceva important.
Nu vorbea în prezența meșterului. Îl asculta.
Asculta lemnul cum trosnește sub daltă, asculta culoarea cum prinde viață, asculta liniștea din mâinile omului.
Curiozitatea l-a împins, într-o zi, să atingă o bucată de stejar.
Atunci a înțeles: lemnul nu era rece. Lemnul răspundea.
Primii ani în atelierul care mirosea a început
Tincu a intrat în atelierul marelui sculptor cu sfială. Nu era ucenic „cu acte”. Era doar copilul care nu lipsea niciodată.
Îi aduceau sătenii câte o treabă de făcut, dar el se pierdea printre unelte, învățând din priviri:
unde se apasă,
unde se lasă liber,
unde se ascunde greșeala,
unde se simte ritmul.
Mai târziu, a înțeles că un sculptor nu lucrează niciodată singur.
Daltă, lemn, lumină, umbră – toate sunt personaje egale.
Artistul doar le orchestrează.
Cum a descoperit că moartea poate fi spusă cu umor
Cimitirul din Săpânța avea o personalitate proprie. Nu era un loc al suspinelor, ci un loc al adevărurilor spuse pe șleau.
Pentru Tincu, asta a fost cea mai mare provocare.
„Cum să spui o poveste grea fără să o urâțești?”, se întreba adesea.
Nu găsea răspunsul în cuvinte. Îl găsea în culori.
Albastrul îl învăța să ridice.
Roșul – să atragă atenția.
Galbenul – să lumineze.
Negrul – să așeze totul la locul lui.
A învățat că o cruce poate fi mai sinceră decât un discurs și că un epitaf bine scris poate spune despre un om mai multe decât o carte întreagă.
Oamenii satului deveneau personaje
Cu timpul, Tincu a început să observe oamenii cu ochi de povestitor.
Nu le vedea doar trăsăturile, ci ritmul, mișcarea, gesturile mărunte. Din fiecare aduna „scena” care urma să fie pictată pe lemn.
În Cimitirul Vesel, nimeni nu rămânea doar o fotografie pe o cruce.
Fiecare om devenea un personaj cu o replică finală, cu un rol în comunitate, cu o ultimă glumă spusă lumii.
Tincu făcea mai mult decât să sculpteze.
El interpreta vieți.
Umorul ca formă de sinceritate
Mulți confundă umorul din crucile lui cu intenția de a ironiza. Dar pentru Tincu, râsul era o formă de curaj.
Satul îl vedea adesea aplecat asupra lemnului, scriind câte un vers. Nu era poet în sensul clasic.
Era observator.
Știa că oamenii nu sunt sfinți și nici nu trebuie să fie.
Știa că un om este suma ridicolului și a frumuseții sale.
Știa că, spus cu blândețe, adevărul poate deveni suportabil.
Așa s-au născut epitafurile care nu judecau, ci dezvăluiau.
Atelierul – locul unde începe memoria
Atelierul său este o încăpere lungă, cu ferestre mici și cu lumina aceea nehotărâtă de Maramureș.
Pe pereți, unelte care par vii.
Pe masă, vopsele așezate ca niște condimente.
În aer, miros de lemn crud amestecat cu stofă veche și praf de piatră.
Acolo Tincu își petrecea orele.
Nu se grăbea niciodată.
Credea că un lucru care va dăinui nu poate fi făcut în fugă.
În atelier, timpul avea altă viteză.
Ucenicii – chipurile viitorului
De-a lungul anilor, mulți au trecut pragul atelierului lui Tincu.
Unii au stat o săptămână.
Alții o vară.
Unora le-a pus pentru prima dată daltă în mână, altora le-a pus încredere.
Dar adevăratul lui vis era simplu:
ca lemnul să nu rămână singur.
Avea darul de a învăța fără să predea.
Mulți au plecat din atelier cu altă privire asupra lumii, chiar dacă nu toți au devenit meșteri.
Crucea ca oglindă a comunității
Săpânța nu a devenit faimoasă întâmplător. Crucea este acolo un fel de contract între om și comunitatea lui.
Tincu știa că fiecare lucrare pe care o făcea trebuia să fie unică.
Nu doar prin culori, ci prin poveste.
Și mai știa ceva:
cine nu ascultă oamenii cât sunt vii, nu va putea să-i povestească după. -
Juja Haiducean din Sârbi lucrează la piuă de aproape 40 de ani; La ce se folosește aceasta: Piua este o mașinărie care presează țesăturile de lână rezultate din război. Apoi, cu materialul împâslit în piuă se fac haine tradiționale în Maramureș.
Cu ajutorul celor de la Centrul Culturii Tradiționale Maramureș aflăm despre Juja Haiducean, din Sârbi (comuna Budești), care lucrează la piuă de aproape 40 de ani.
„Face acest lucru din anul 1985 de când a intrat în familia «Morăreanu». A deprins secretele acestui meșteșug de la socrul ei. Piua este una dintre cele mai vechi și rudimentare instalații tradiționale folosită pentru textile. Țesăturile de lână (pănura) se duc la piuă unde sub acțiunea pilugilor se îndeasă astfel încât să nu mai treacă apa prin ele. Din materialul obținut, moroșenii își fac îmbrăcăminte de iarnă: cioareci, «lecrice», pieptare, obdiele și mai nou paltoane. Cum în Maramureș încă se păstrează portul tradițional, în special cel de sărbătoare, oameni din toate zonele județului își duc pănura la piuă la Juja «Morăreanului» – scrie Maria Mirela Poduț. -
NICOLAE PIȚIȘ
Rapsodul care a ținut în viață glasul muntelui
Rădăcinile unui glas rar
În Lăpușul Românesc, acolo unde lumina cade peste dealuri ca o respirație veche, iar pădurile își spun singure poveștile, s-a născut Nicolae Pițiș, cunoscut de săteni drept „Niculai al lui Iacob”. Era în 1939, un an în care nimeni nu bănuia că un copil abia venit pe lume va deveni mai târziu unul dintre cei mai prețuiți păstrători ai horei în grumaz. Crescut într-o familie simplă, agricultori obișnuiți cu munca pământului, Nicolae Pițiș a descoperit muzica nu în școli, ci în graiurile părinților săi, Dochia și Ion, care îl învățau cântecul odată cu mersul, cu respirația și cu rânduiala casei.
Avea doar cinci ani când a început să deprindă tehnica unică a horei lăpușene, un tip de cânt arhaic care cere nu doar voce și suflu, ci o anumită stare, o anumită înfrățire cu ritmul muntelui. Era la clăci, la nunți, la întâlnirile satului unde oamenii nu făceau diferența între bucurie și cântec. Totul era o formă de a trăi. Iar copilul Nicolae a învățat din aceste locuri că muzica nu e doar interpretare, ci și legătură cu cei care au fost înainte.
Drumul către a deveni vocea Lăpușului
În timp, deprinderea a devenit meșteșug, iar meșteșugul — destin. Pițiș cânta cu fluierul, cu trâmbița, cânta la nunți, cânta la sărbători, cânta atunci când alții încă nu înțelegeau cât de rară este vocea lui. Tocmai pentru că mare parte din creația populară se transmitea oral, existența unor oameni precum el era crucială. Era un depozitar viu, un om care nu învățase cântece de la oraș, de pe scenă sau de la televizor, ci direct de la sursă, din rândul comunității.
În Maramureș, Nicolae Pițiș ajunge să fie cunoscut pentru „horea în grumaz”, un mod de cânt arhaic, profund, în care vocea urcă și coboară lent, ca valurile unui susur de izvor. Cei care l-au ascultat spun că nu doar cânta, ci evoca. Întreg Maramureșul părea să vină la viață în glasul lui: pădurile, dealurile, dorurile, durerile, dragostea, toate vibrau în tonalitățile lui.
Festivalele au început să-l caute. Oradea, Timișoara, Satu Mare, Cluj, Brașov, București — oriunde mergea, oamenii simțeau că se află în fața unui om care nu interpreta folclor, ci îl trăia. Venea îmbrăcat în portul popular ca într-o armură a demnității sale, purtând în el o lume aproape neatinsă de modernitate.
Premii, recunoașteri și întâlnirea cu lumea
De-a lungul anilor, Pițiș a primit numeroase distincții, însă el însuși a privit recunoașterea ca pe un dar de care nu se lăuda. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă valoarea unui om care nu a schimbat niciodată esența cântecului moștenit. A primit Marele Premiu la „La poale de Țibleș”, a susținut concerte de muzică arhaică la Muzeul Țăranului Român și la Muzeul de Artă din Cluj, a cântat în fața unor săli în care oamenii ascultau în liniște, ca și cum s-ar fi aflat în fața unui altar al tradiției.
Pentru mulți, însă, poate cea mai importantă recunoaștere rămâne faptul că despre viața lui s-a realizat un film premiat internațional — „Lima-Hai / Hotarul dintre fân și cer” — o mărturie cinematografică despre un artist care nu și-a schimbat niciodată firea și rădăcinile.
Specialiștii în etnografie au scris despre puterea glasului lui, despre felul în care reușea să transforme o sală de concerte într-o reîntoarcere la satul românesc de odinioară. Cântecul lui crea atmosferă, nu spectacol. Evoca timpuri, nu simple note muzicale. Era, cum spunea un etnolog, o „mărturie a unui neam cu adevărat dăruit de Dumnezeu cu vocația creației”Ucenicii unui maestru
Deși avea doar o clasă de școală, învățătura lui Pițiș era una de esență, neprelucrată, nealterată. Nu i-a păsat niciodată că nu a urmat studii muzicale. Pentru el, cântecul era suficient de mare încât să treacă peste orice formă de educație formală.
A simțit la un moment dat că nu poate lăsa totul să se stingă odată cu el. Așa că și-a luat discipoli. Printre aceștia, unul dintre cei mai cunoscuți este Grigore Leșe, care a învățat de la el între 1964 și 1967. Relația dintre cei doi a rămas una de adâncă recunoștință. De asemenea, Pițiș a format generații de fete, printre care s-a remarcat Maria Casandra Hauși, câștigătoare a Trofeului „Maria Tănase”, alături de care a cântat adesea pe marile scene.
Ion Pop, la rândul său, a preluat cântecele lui Pițiș și le-a dus mai departe, recunoscând mereu că rădăcina stilului său se află în glasul maestrului.
Nicolae Pițiș – un monument viu
La maturitate, prin tihnă, prin muncă, prin rânduială, Nicolae Pițiș devine unul dintre marii rapsod ai României. Nu pentru că și-ar fi dorit faima, ci pentru că a trăit cântecul ca pe o rugăciune. Fiecare doină îi era o spovedanie. Fiecare hore lungă suna ca o poveste pe care o știau doar cei ai locului. A purtat muzica în el ca pe un legământ.
Despre el s-a spus că este „românul declarat monument UNESCO”, o formulare care, deși simbolică, reflectă perfect dimensiunea patrimoniului pe care îl reprezenta.
În ochii celor care l-au ascultat, Nicolae Pițiș nu a fost doar un cântăreț, ci un spațiu, un timp, o stare. A fost întruparea a ceea ce are Maramureșul mai autentic.Moștenirea unui glas care nu se va stinge
Nicolae Pițiș a dovedit că tradiția nu moare cât timp există măcar un om dispus să o ducă mai departe. El a fost acel om. Un rapsod, un agricultor, un dulgher, un om simplu, dar cu o forță de reprezentare pe care doar marile spirite o pot avea.
Comunitatea din Lăpușul Românesc îl privește ca pe un stâlp al identității locale. Iar lumea folclorului românesc îl consideră un vârf. Un punct luminos care va rămâne mult după ce glasul lui nu va mai răsuna pe scenă. -
Vasile Rus ceterașul din Vadu Izei este un instrumentist și promotor al folclorului maramureșean autentic, o prezență constantă de mai bine de 4 decenii în spațiul cultural popular al zonei și nu numai, unanim respectat ca profesionist de valoare. Este impresionantă profunda sa preocupare pentru conservarea și promovarea adevăratelor tradiții românești din Maramureș, dar și deschiderea spre alte orizonturi culturale (muzica maghiară, ucraineană și klezmer).
-
Dochița Ștefanca s-a născut în satul Nănești, comuna Bârsana, județul Maramureș. A deprins meșteșugul prelucrării firelor de cânepă, lână și bumbac de la mama dumneaei, încă de la vârsta de 10 ani. În anul 2025 Dochița Ștefanca a fost declarată Tezaur Uman Viu. Nănești este un sat mirific, un adevărat colț de rai în care legenda și realitatea se împletesc armonios. Aici, tradițiile, obiceiurile și portul popular se păstrează cu sfințenie, reflectând identitatea și sufletul locului. Oamenii din Nănești – „năneștenii” – par desprinși dintr-un basm: harnici, voioși, ospitalieri și buni gospodari, trăiesc cu credință și își cresc copiii („coconii”) cu respect față de valorile creștine și frica de Dumnezeu.
-
VALER BURZO
Rapsodul care își cânta dorul printre dealuri
Un glas venit dintr-o istorie lungă de oameni ai locului
În Suciu de Sus, sat din Țara Lăpușului în care pădurile își schimbă culoarea odată cu anotimpurile, iar casele par să păstreze ecoul generațiilor trecute, numele lui Valer Burzo este rostit cu respect. A fost cunoscut și sub numele vechi al familiei — Valeriu Măriuchii Rejoaiei — un nume care spune, în sine, povestea unei stirpe vechi, atestate încă din secolul al XV-lea. Dintr-o tradiție de oameni liberi, de gospodari și țărani care au știut să ducă mai departe pământul și rânduiala, Valer Burzo a fost, vreme de decenii, unul dintre cei mai importanți purtători ai cântecului lăpușean.
Născut la 29 aprilie 1936, într-o familie în care cântul era la fel de firesc ca munca câmpului, a crescut într-o lume în care „a hori” nu era spectacol, ci mod de a respira. Pentru el, cântecul n-a fost niciodată o podoabă, ci o întâmplare inevitabilă a sufletului. „Omul nu poate cânta dacă nu simte o durere… eram singur cuc prin pădure și mi se făcea dor și cântam”, spunea el, într-o mărturisire care rezumă întreaga lui viață.
Copilărie cu glas de doină
Cum se întâmplă adesea în satele transilvănene, primul lui învățător a fost chiar mama, de la care a învățat nu numai melodiile, ci și modul firesc, ritualic, de a se raporta la cântec. În casă, în vremea copilăriei, doina nu era o artă, ci o prelungire a vorbirii. De mic, Valer a prins de la cei mari obiceiul de a hori în grumaz — un fel de cânt cu noduri, specific Țării Lăpușului — tehnică grea, ce vine din bătrâni și nu poate fi deprinsă fără sensibilitate și rânduială interioară.
În acea lume a copilăriei, portul popular era purtat cu demnitate, iar jocul și cântecul se legau firesc de viața de zi cu zi: la șezători, la hore, la muncă, la sărbători. De atunci, Valer Burzo a înțeles că nu poate exista om fără cântec, că glasul omului e felul în care acesta își spune durerile și bucuriile.
Rapsodul care nu a renunțat niciodată la cântec
Odată cu maturitatea, viața i-a adus muncile grele ale satului: a fost mecanic de utilaje, agricultor, staroste de nuntă, un om priceput la toate, dar peste aceste ocupații se ridica mereu cântatul. Fie că muncea în pădure, pe câmp sau că mergea la nunți, glasul lui era nelipsit. Cânta când îi era dor, cânta când simțea o apăsare, cânta când își aduna gândurile — și cânta, mai ales, pentru a păstra o lume pe cale să se stingă.
Horea lui — plină de noduri, prelungă, adâncă — vorbea despre suferință, despre dor, despre dragoste, despre tristețe, dar și despre bucuria simplă a vieții. El nu interpreta cântecul, ci părea că îl scoate din adâncul pământului. De aceea, cei care l-au ascultat spun că glasul lui aducea cu sine atmosfera dealurilor, a izvoarelor, a drumurilor de țară, a oamenilor abuiați de vreme. Era o lume întreagă cuprinsă în felul lui de a cânta.
Un om pentru care tradiția era un drum firesc
Rapsodul a purtat întotdeauna costumul popular cu o eleganță naturală. Nu îl îmbrăca pentru scenă, ci pentru că făcea parte din ființa lui. Pentru Valer Burzo, tradiția nu a fost niciodată un motiv de laudă, ci o datorie interioară. A rămas credincios cântecului până la capăt, chiar și atunci când glasul nu îl mai asculta, când vârsta îi îngreuna respirația, când puterea părea să se ducă.
Până să plece dintre noi, în anul 2017, a rămas un simbol al Țării Lăpușului. Prezența lui la evenimentele culturale ale zonei era mereu o bucurie: de câte ori apărea, oamenii știau că vor auzi o doină „ca altădată”, o horă care păstrează urmele lumii vechi.
O moștenire care nu se pierde
Dincolo de cântec, Valer Burzo a dus mai departe ceva mult mai greu de învățat: starea din care se naște cântecul. A transmis copiilor și nepoților dragostea pentru folclor, iar în satul Suciu de Sus există încă oameni care își amintesc cum a învățat lumea să cânte fără rușine, cu inima deschisă.
Specialiștii în etnografie spun despre el că a reușit ceea ce puțini mai pot: să păstreze firescul cântecului tradițional, fără să îl transforme în spectacol. În interpretarea lui, doina își păstra locul natural, departe de scenă, departe de lumini, încărcată de sens și de intimitate.
Un reper pentru tot ce înseamnă autenticitatea lăpușeană
Corina Isabella Csiszar, etnolog, spunea despre el că reușea să creeze, în orice împrejurare, „o imagine vie a dorului, o atmosferă care trezește cele mai profunde sentimente”. Și nu era doar o impresie: oricine l-a ascultat măcar o dată își amintește vibrația aspră și caldă a glasului, felul în care vorbele lui păreau să coboare dintr-o altă vreme.
Valer Burzo nu a fost doar un rapsod; a fost un păstrător al unei lumi. Cântând, a salvat o parte esențială din identitatea Țării Lăpușului. Iar moștenirea lui — doina, horea, felul de a spune durerea — rămâne astăzi printre cele mai curate forme de patrimoniu viu din nordul țării. -
Vasile Șușca – Meșterul măștilor și povestitorul din Săcel
Copilăria într-o casă cu multe meserii
Vasile Șușca, născut la 28 mai 1961 în Săcel, Maramureș, vine dintr-o familie în care priceperea era un mod de a trăi. Tatăl său, Ioan, cunoscut în sat ca „de-a Ioanei”, era în același timp morar, croitor, tâmplar și agricultor, iar mama, Ileana, îi împărtășea aceeași rânduială harnică.
În atelierul tatălui a descoperit copilul Vasile mirosul blănurilor, răbdarea lucrului cu mâna și farmecul obiectelor modelate cu precizie. Aduna bucățile de piele rămase de la croitul pieptarelor și le păstra ca pe niște comori, fără să știe că din ele își va construi, ani mai târziu, o lume întreagă.
Avea o fire veselă și o inteligență iute, atent la oameni, la obiceiuri, la felul în care țăranul își ascunde slăbiciunile sub glume sau gesturi spectaculoase. Toate acestea aveau să se transforme, în timp, în materia primă a măștilor sale.
De la croitorie la descoperirea unei vocații
Tânărul Vasile a urmat zece clase la școala din Săcel, apoi doi ani la Școala de Cooperație din Târnăveni, unde s-a pregătit ca croitor. Cunoștea meseria, stăpânea tehnica, dar simțea că sufletul lui nu stă acolo. Mărturisea că lucra bine, dar fără pasiune.
Schimbarea a venit neașteptat, odată cu întâlnirea lui Ioan Ardelean Pruncu, director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației. Acesta i-a cerut să confecționeze câteva măști pentru dracii din Viflaim, teatrul popular specific satelor maramureșene.
Cererea îl surprinsese, dar modelele le avea deja în minte, conturate din amintirile copilăriei și din chipurile oamenilor din sat. A început să lucreze și, din acel moment, nu s-a mai oprit. Descoperise vocația care îl așteptase în tăcere.
Limbajul măștilor – portrete și metehne
Măștile lui Vasile Șușca sunt un amestec de tehnică, intuiție și observație umană. Lucrează cu blană de oaie, postav, coarne, colți, pânză, boabe de fasole, coji de nucă și fire de lână, materiale simple pe care le transformă în chipuri ce par vii.
Fiecare mască este o poveste. Bătrânii blânzi, bețivii satului, harnicii și trândavii, femeile mândre, bărbații hâtri, cei buni și cei răi — toți își găsesc locul în creațiile sale.
Vasile vede în măști o modalitate de a reprezenta caracterul omului: de la bonomie la răutate, de la veselie la violență, de la umor la grotesc. Chipurile sunt exagerate, dar în ele stă adevărul satului, cu tot ce are el mai omenesc.
Le probează mereu pe propriul chip, lăsând starea lui din ziua respectivă să treacă în lucrătură. Dacă e trist, masca iese încruntată. Dacă e vesel, îi iese un chip jucăuș, cu ochii mari și mustăți răsucite.
În felul acesta, măștile lui nu sunt doar obiecte, ci un fel de oglindă a lumii în care trăiește.
Un meșter născut actor
Cei care l-au văzut la târguri și festivaluri spun că Vasile Șușca nu expune doar măști, ci joacă alături de ele. Are umor, autoironie și un fel de a povesti care cucerește spontan.
Nu stă retras în spatele mesei, ci intră în scenă, își pune masca și transformă demonstrația într-un spectacol viu. Copiii îl adoră, adulții îl ascultă, iar cei de la oraș descoperă, prin el, energia autentică a Maramureșului.
Este, în același timp, creator și interpret. Fiecare mască devine personaj, iar el devine liantul dintre lumea de azi și teatrul popular de odinioară.
Un om care a „umplut lumea de draci”
Până la vârsta de șaizeci și unu de ani, spune că a făcut mii de măști și că a „umplut lumea de draci din blană de oaie”.
Creațiile lui au ajuns în toată țara și dincolo de granițe, la expoziții, târguri și festivaluri, fiind apreciate de public și de specialiști. A participat la manifestări în Sighetu Marmației, Baia Mare, Timișoara, Oradea, Sighișoara, București, Sibiu, Cluj-Napoca și în multe alte locuri unde tradiția este celebrată și studiată.
A primit numeroase diplome, recunoașteri și aprecieri, dar cea mai importantă rămâne admirația comunității sale, care îl consideră un continuator legitim al tradițiilor din Săcel.
Meșteșugul dus mai departe
Vasile Șușca a înțeles că măștile nu pot trăi doar prin el. De aceea i-a învățat mai întâi pe băieții săi, Bogdan Ionuț și Vasile, pe care îi vede drept moștenitorii firești ai tradiției.
A predat apoi copiilor de la școala din Săcel și, timp de opt ani, a organizat un atelier-școală la Căminul Cultural, unde i-a inițiat pe cei mici în tainele Viflaimului.
Mai târziu, a lucrat cu grupuri internaționale de copii, în tabere organizate la Sighetu Marmației. Pentru toți, lecțiile lui erau mai mult decât simple demonstrații: erau întâlniri cu spiritul unei comunități.
Tezaurul viu al măștilor maramureșene
Vasile Șușca este considerat astăzi cel mai important creator de măști tradiționale din Maramureș, un om care a transformat un meșteșug vechi într-o formă de artă recunoscută.
Este un povestitor, un personaj în sine, un interpret al tradiției, un constructor de chipuri care îmbină elementele arhaice cu sensibilitatea contemporană.
Titlul de Tezaur Uman Viu îi încununează munca, dar nu o încheie. În casa lui din Săcel, între blănuri, coarne, fire de lână și zeci de chipuri agățate pe pereți, Vasile Șușca continuă să creeze.
Și, cu fiecare mască nouă, pare că mai spune o poveste despre lume: crudă, amuzantă, cinstită și profund umană.