Meșter cojocar

MOISE GAVRA
Povestea ultimului cojocar al Bihorului
Un destin crescut în miros de piele tăbăcită
În Vărzarii de Jos, un sat tihnit din Bihor, meseriile vechi au supraviețuit nu prin întâmplare, ci prin mâini devotate. Iar dacă astăzi mai putem vorbi despre cojocărit ca despre o artă autentică, este datorită unor oameni precum Moise Gavra. Născut în 1932, într-un timp în care hainele își purtau povestea în cusături, în lână și în mirosul greu al pieilor proaspăt lucrate, Moise și-a trăit întreaga viață în preajma unui meșteșug care cere răbdare, precizie și o inimă statornică.
În copilăria lui, satul respira altfel. Iernile erau mai tăcute, iar oamenii se adunau în jurul atelierelor unde se învârteau, ca într-o liturghie, aceleași gesturi transmise din tată în fiu. Moise a crescut privind cojocarii ca pe niște artiști ai satului. Fascinat de acea lume a cusăturilor migăloase și a blănurilor alese cu grijă, a înțeles devreme că meseria nu este doar un rost, ci un mod de a rămâne legat de comunitate.
Anii de ucenicie și începutul drumului
La 14 ani, vârsta la care mulți copii încă își descoperă înclinațiile, el își fixase deja direcția. A devenit ucenicul unui cojocar renumit din Vașcău, Mihai Teaha. În atelierul acestuia, alături de care va rămâne patru ani, Moise a învățat tot ce era mai esențial — cum se tăbăcesc pieile, cum se pregătesc blănurile, cum se croiesc tiparele și cum se armonizează culorile și broderiile tradiționale.
Nu a fost o perioadă ușoară. Ucenicia într-un atelier de pe vremuri însemna ore lungi, muncă fizică intensă și un ochi atent la fiecare detaliu. Dar Moise Gavra nu s-a plâns niciodată. Era un copil care știa că drumul lui trecea prin această rigoare. Din mâinile lui Teaha și din atmosfera atelierului a învățat ceea ce avea să devină fundamentul întregii lui vieți.
După cei patru ani, a început să lucreze pe cont propriu, dar întotdeauna în preajma altor meșteri din zonă — oameni pricepuți, cu care a împărtășit ani de practică. După armată, făcută la Turda și Sibiu, a venit momentul cel mare: deschiderea propriului atelier. Era tânăr, proaspăt căsătorit, dar sigur pe meseria sa, iar soția și soacra l-au sprijinit din primul moment, lucrând alături de el.
Atelierul care a dus cojoacele bihorene în lume
În atelierul lui Moise, cojocul nu era doar un obiect de îmbrăcăminte, ci un simbol al identității locale. Făcut să țină de cald, dar și să impresioneze, cojocul bihorean purta în cusături toată amplitudinea tradițiilor locului.
Așa se explică de ce, în scurt timp, ușa atelierului său a devenit un reper. Oamenii veneau pentru că văzuseră calitatea lucrului. Moise spunea adesea că „dacă faci bine, vine omul”, și timpul i-a confirmat vorbele. A ajuns să lucreze pentru doctorii și șefii din Petru Groza (astăzi Ștei), dar și pentru simpli țărani care își doreau un cojoc făcut „ca pe vremuri”.
Din mâinile lui Moise Gavra au plecat cojoace care au traversat țara și chiar continentele. Nici măcar schimbările de după 1990, când moda se îndepărtase de hainele tradiționale, nu l-au clătinat. A creat modele adaptate vieții moderne, dar fără să renunțe la specificul bihorean. Cojoacele lui aveau blănuri lucrate manual, broderii atent cusute cu lână sau bumbac mercerizat — detalii care făceau ca fiecare piesă să fie unică, o lucrare de artizan, nu un simplu produs.
Un meșteșug pe cale de dispariție, ținut în viață printr-un singur om
Meseria de cojocar presupune o tehnică dificilă, cunoștințe vaste și o disciplină rar întâlnită astăzi. Moise este ultimul meșter popular din Bihor care mai stăpânește tradițional tehnicile prin care se confecționează pieptarele, cojoacele și bitușele. Într-o zonă în care odinioară lucrau mulți, el a rămas singurul depozitar al unui meșteșug străvechi.
A avut ucenici, a învățat cu răbdare generații întregi de tineri, dar niciunul nu a dorit să ducă mai departe această cale. Cojocăritul cere o viață întreagă și o dedicare greu de acceptat în timpurile moderne.
Totuși, moștenirea lui a fost dusă mai departe într-un alt sens: prin obiectele create, prin respectul comunității și prin recunoașterea culturală națională. Faptul că a primit titlul de Tezaur Uman Viu consfințește nu doar talentul lui, ci și importanța istorică a meșteșugului pe care îl întruchipează.
Anii din urmă și liniștea unui maestru împlinit
Moise Gavra a lucrat în propriul atelier până în 2016, când vârsta nu i-a mai permis să țină ritmul de altădată. Dar nici astăzi nu poate sta departe de uneltele sale. Mai lucrează, din când în când, pentru expoziții sau târguri, iar piesele lui sunt privite ca adevărate rarități ale artei populare.
Trăiește alături de soția, fiica și nepoții săi, bucurându-se, după o viață grea, de respectul comunității și de liniștea satului. Toți cei care îl cunosc spun că Moise este un om al discreției și al muncii temeinice, un om pentru care tradiția nu a fost niciodată un concept abstract, ci un fel de a exista.
Chipul unui Tezaur Uman Viu
Pentru Bihor, Moise Gavra nu este doar un meșter. Este ultimul reprezentant al unei meserii odată indispensabile, un om care a păstrat în palmele sale un ritual vechi și l-a dus mai departe, chiar și atunci când lumea din jur părea să se îndepărteze de el.
Prin rigoarea muncii sale, prin pasiunea pentru frumos și prin devotamentul față de tradiția bihoreană, Moise Gavra rămâne o figură emblematică a patrimoniului cultural imaterial al României — un creator care a transformat cojocul într-un simbol al continuității și al identității.