Meșter Dogar

Tibor Szőke – Ultimul dogar al Haralelui, omul care ascultă lemnul
În Harale, un sat mic din Covasna, există un sunet care nu seamănă cu nimic altceva: sunetul lemnului care prinde formă sub mâna unui dogar.
Este un sunet vechi, transmis din generație în generație.
Un sunet care spune povești despre vreme, despre tradiție, despre răbdare.
Iar omul care îl păstrează viu, într-o lume care uită repede, este Tibor Szőke — meșter dogar, strungar, agricultor și, mai ales, ultimul depozitar al unei tradiții de aproape două secole în familia sa.
Născut la 20 octombrie 1952, în Harale, Tibor nu a învățat meseria la școală, ci în atelierul tatălui său, Domokos Szőke.
„De la cinci-șase-opt ani, tata ne ispitea să ne jucăm în atelierul lui… totdeauna ne doream ca el să fie mândru de noi.”
În aceste cuvinte stă toată esența copilăriei sale: meșteșugul nu a fost o opțiune, ci o formă de viață.
Un atelier moștenit din tată în fiu, încă din 1820
Istoria familiei Szőke este strâns legată de lemn.
Dogăritul — arta de a face butoaie, găleți, putini, ciubere, cazi — se practică în neamul lor încă de prin 1820, transmițându-se ca un legământ sacru: nici o generație nu avea voie să lase meșteșugul să moară.
Tibor a intrat în atelierul tatălui său de la o vârstă la care alți copii încă învățau să lege șireturile.
A început prin a „se juca”, dar în joaca aceea se ascundeau primele lecții de măsură, de răbdare, de precizie.
A învățat cum se alege lemnul, cum se taie, cum se încălzește, cum se îndoaie.
Cum trebuie ascultat lemnul — pentru că fiecare piesă are un sunet al ei, care îi spune dogarului dacă e sănătoasă, dacă e bună, dacă va rezista.
Pe lângă atelierul propriu, Tibor a lucrat ca dogar la Avântul Covasna (1983–1990) și la Serele Codlea, dar tot acolo, în atelierul moștenit de la Domokos, s-a întors după 1990 — iar acel spațiu a devenit universul său.
Astăzi, în tot Haralelui mai există un singur atelier de dogărit: al lui Tibor Szőke.
Cândva erau cincizeci. Acum a rămas doar unul.
Dogăritul – meserie grea, artă pură
Ceea ce face Tibor este mai mult decât meșteșug.
Este artă funcțională, construită cu mâinile și cu uneltele tradiționale, fără nicio mașină care să înlocuiască precizia experienței.
Dogăritul, explică specialiștii, are rădăcini de peste jumătate de mileniu în Bazinul Carpatic.
Dar continuitatea lui depinde astăzi de foarte puțini oameni — iar Tibor Szőke este unul dintre ei.
Lucrează:
— butoaie pentru vin sau pălincă,
— putini pentru stână,
— găleți și ciubere,
— cazi de lemn,
— ciuturi pentru fântâni,
— dar și piese moderne: baruri din lemn, suporturi, obiecte decorative, „butoaie de saună”.
Specialiștii îl descriu ca pe un meșter cu talent, sensibilitate și rigoare — unul dintre ultimii care au păstrat tehnica tradițională în formă pură.
Dr. István Kinda remarcă faptul că „supraviețuirea acestui meșteșug cu o istorie de secole este acum pe umerii lui Tibor Szőke și ai fiului său, Barna”.
Iar conf. dr. Delia Suiogan subliniază:
„Dogăritul nu mai are aceeași însemnătate… nu mai există ucenici. De aceea, recunoașterea valorii lui Tibor Szőke ni se pare obligatorie.”
Meșter și mentor
În tradiția familiei sale, transmiterea meșteșugului este o datorie.
Tibor nu a predat dogăritul în instituții, dar l-a predat în cel mai important loc posibil: acasă, propriilor copii și ginerelui, care au îndrăgit lucrul cu lemnul.
Fiul său, Tibor Barna, este astăzi ucenic și moștenitor al tradiției — continuând firul care altfel s-ar rupe.
În sat, oamenii îl privesc pe Tibor ca pe un reper moral și profesional.
Pentru că, în lumea dogăriei, nu poți minți: fiecare măsură se vede, fiecare imperfecțiune iese la suprafață, fiecare greșeală poate ruina un butoi întreg.
Doar cine are răbdare și respect pentru lemn poate reuși.
Recunoașterea națională
În 2018, Tibor Szőke a primit titlul de Tezaur Uman Viu, o confirmare firească pentru un meșter care a ținut vie o meserie pe care lumea modernă aproape a uitat-o.
A apărut în presa locală și națională, în reportaje Agerpres, Digi24, CovasnaMedia, G4Media, Epoch Times — toate prezentând același adevăr:
în butoaiele lui Tibor se așază nu doar vinul sau pălinca, ci o parte din istoria satului haralean.
Fotografiile din document (pagina 3) confirmă această realitate: meșterul lucrând în atelier, butoaie masive, lemnul curbat perfect, obiecte așezate în rând, într-o ordine pe care doar un dogar adevărat o poate înțelege.
„Dogăritul nu va muri niciodată”
Asta spune Tibor.
Nu ca o constatare, ci ca o promisiune.
Cât timp el trăiește, cât timp fiul său continuă, cât timp lemnul mai cântă în Harale, dogăritul va rămâne.
Meseria aceasta nu e doar un mod de a câștiga pâinea, ci un mod de a fi.
Un mod de a respecta natura, tradiția, familia, istoria.
Un mod de a ține lumea întreagă în echilibru, prin formele simple și perfecte ale lemnului îndoit în doage.
Tibor Szőke nu este doar un dogar.
Este un arhitect al lemnului, un păstrător al timpului, un ultim paznic al unei tradiții sacre.