meșter popular / confecționare de port popular

Maria Antoneta Ciucă – Femeia care a cusut timpul în alb și negru
O copilărie în care acul era un drum
Maria Antoneta Ciucă s-a născut într-un sat de munte în care femeile nu vorbeau despre meșteșug – îl purtau în mâini. Copilăria ei a fost însoțită de sunetul firului de mătase care trece prin pânză și de un fel de disciplină care nu se preda, ci se transmitea. A descoperit acul mai devreme decât alfabetul, iar primul gest conștient al copilăriei a fost acela de a prinde două fire într-o încrucișare perfectă.
În acea lume, cusutul nu era doar lucru de casă. Era o formă de identitate. Fetele învățau de mici că o cămașă este oglinda familiei, iar broderia – măsura răbdării și a respectului pentru tradiție.
Un meșteșug crescut pe tăcere și migală
Maria Antoneta nu a învățat cusutul pentru a face comerț sau renume. A învățat fiindcă acul și pânza îi ofereau o certitudine: aceea că poate da ordine lumii cu gesturi mici și repetate.
Modul în care lucra avea ceva aproape muzical. Fiecare mișcare era ritmată, echilibrată, repetată cu un calm care părea să vină din alt timp. Lucra fără grabă, fără improvizație, știind că o cusătură făcută greșit nu strică doar un obiect, ci și povestea pe care obiectul o va purta.
În curtea ei, lângă o fereastră care primea mereu lumină bună, se nășteau piese de port popular ce păstrau simetria, rigoarea și frumusețea satelor din Marginimea Sibiului.
Albul și negrul – un limbaj
Costumele create de Maria Antoneta Ciucă aveau ceva austero și, în același timp, delicat. Folosea în mod special combinația de alb și negru – o alternanță care, în satul ei, nu era întâmplătoare.
Albul era curățenie, început, promisiune.
Negrul era seriozitate, continuitate, rădăcină.
Împreună, ele spuneau că portul nu este podoabă, ci caracter.
Maria nu repeta modele orbește. Le regândea, le interpreta, le ordona. A creat o estetică proprie, recunoscută prin claritatea liniilor, prin echilibrul compoziției și prin respectarea unui ritm vizual nealterat de mode sau influențe trecătoare.
Atelierul ca un spațiu de inițiere
De-a lungul anilor, casa Mariei Antoneta Ciucă s-a transformat într-un loc în care veniseră să învețe femei tinere, copii, nepoate, vecine. Nu dădea lecții teoretice. Își invita ucenicele să stea lângă ea și să urmărească.
Primul lucru pe care îl învățau nu era punctul de cusătură, ci răbdarea.
Al doilea era respectul pentru pânză.
Abia al treilea – tehnica.
Fiecare detaliu trebuia făcut în așa fel încât să poată rămâne în familie peste generații. Așa se nășteau cămășile de nuntă, cămășile de duminică, cămășile pentru evenimentele mari ale comunității.
O viață pusă în slujba costumului popular
Dincolo de priceperea sa, Maria Antoneta Ciucă era considerată în sat un reper moral. Era omul care nu făcea niciodată rabat la calitate și care refuza să modifice un model doar pentru a-l face „mai modern”.
Pentru ea, portul popular era o formă de continuitate.
Un fir care leagă oamenii de locul lor.
O mărturisire tăcută despre cine sunt și de unde vin.
A lucrat zeci de ani, fără să-și numere piesele, fără să caute aplauze, făcând exact ceea ce știa că trebuie făcut: să păstreze o estetică și o tehnică ce riscă să dispară odată cu generația ei.
Un Tezaur care nu a căutat niciodată titluri
Recunoașterea oficială a venit târziu, când oamenii au înțeles că munca ei nu era doar măiestrie, ci patrimoniu viu.
Dar titlul n-a schimbat-o.
A rămas aceeași femeie liniștită din Poiana Sibiului, cu ochi atenți, cu gesturi cumpătate și cu acul mereu pregătit.
Astăzi, costumele ei circulă în lume, însă esența rămâne aici, în satul care a format-o: o formă de simplitate și demnitate transmisă prin pânză.
Maria Antoneta Ciucă este dintre acei oameni rari care nu doar lucrează tradiția, ci o trăiesc.