Meșter popular – prelucrarea tradițională a lemnului

NICODIM GLIGOR – Povestea unui om care a ascultat lemnul
Un meșter născut din pădure
În satele din Munții Apuseni, lemnul nu a fost niciodată doar material. A fost limbaj, adăpost, hrană pentru casă, dar mai ales memorie. În Vidra, la poalele muntelui, un copil crescut între scânduri și miros de brad învăța, fără să știe, că destinul lui va rămâne legat de copacul tăiat, de fibra caldă și de sunetul lemnului care, lovit cu măsură, pare că respiră.
Așa a început viața lui Nicodim Gligor, într-o familie pentru care dogăritul nu era meșteșug, ci meserie de onoare. S-a născut în 1943 și, înainte să împlinească 14 ani, deja își petrecea zilele în atelierul tatălui, în satul Modolești. Acolo a învățat prima regulă: că lemnul trebuie întâi ascultat. Și abia apoi lucrat.
În 1957 a făcut primul său ciubăr. A fost începutul unei vieți în care nu a părăsit niciodată cu adevărat atelierul, nici măcar în zilele în care muncea la câmp. Lemnul rămânea a doua familie.
Un atelier cât o lume întreagă
În zona Vidrei, lemnul nu se alege la întâmplare. Fiecare esență are rostul ei. Meșterul Gligor știa, după greutate, după sunet și după miros, ce poate deveni un trunchi de frasin sau o scândură de cireș. Folosea brad pentru ciubere, stejar pentru butoaie migălos strânse, salcâm și fag pentru piese de rezistență, prun și frăgar pentru instrumente muzicale, larice și molid pentru sunete curate, cu vibrație adâncă.
Uneltele lui erau la fel de vechi ca meșteșugul: barda grea, măciuca, firezul, custura, dalta ascuțită, scandul de văsărit și mezdreaua — toate mânuite cu o precizie transmisă din tată în fiu, din generație în generație.
Era un om al detaliului, al răbdării, al lucrului bine făcut. Fiecare butoi trebuia să stea în picioare zeci de ani. Fiecare tulnic să prindă glas aspru și curat, cum numai muntele produce.
Meșterul care a făcut lemnul să cânte
Puțini dogari pot spune că știu să însuflețească lemnul și în alt fel decât prin vase și unelte. Nicodim Gligor era unul dintre aceștia. Îi reușeau tulnicele lungi, fluierele simple și instrumentele care păstrează sunetele Apusenilor — instrumente pe care nu le făcea doar pentru spectacole, ci pentru oameni, pentru sate, pentru sărbători.
Locuitorii din Vidra îl știau ca „Nenea Gligor”, un om tăcut, dar cu mâini care vorbeau. Ceea ce făcea el nu era manufactură. Era memorie sculptată.
O viață întreagă în slujba tradiției
În 2006, într-o perioadă în care meșteșugurile tradiționale începeau să se stingă, lui Nicodim Gligor i s-a cerut ceva ce puțini mai puteau oferi: să devină profesor.
De atunci, an de an, a predat la clasele de meșteșuguri populare ale Centrului de Cultură „Augustin Bena”. A format peste o sută de tineri și adulți, i-a învățat să țină barda, să simtă vibrația lemnului, să observe nodurile bune și nodurile imposibile, să știe când un buștean va deveni fluier sau când nu poate fi decât lemn de foc.
Ucenicii lui au devenit continuatorii unui meșteșug pe cale de dispariție. Mulți îl pomenesc și astăzi în atelierele lor, atunci când reușesc prima dată să „curețe” un sunet dintr-un tulnic sau când își dau seama câtă răbdare cere un ciubăr.
O moștenire care nu moare
Nicodim Gligor nu s-a îmbogățit niciodată din lemn. S-a îmbogățit doar în oameni. A trăit modest, în Vidra, lucrând până în ultimele zile pentru cei care îi cereau o scândură, un butoiaș, un instrument.
A fost cinstit, de-a lungul anilor, cu diplome și recunoașteri. Dar cea mai mare recunoaștere a venit de la cei care, după dispariția lui, au spus un lucru simplu: „Lemnul nu mai sună la fel fără mâna lui.”
S-a stins în ianuarie 2015, lăsând în urmă un patrimoniu viu — obiecte, instrumente, povești și, mai ales, oameni care duc mai departe ceea ce el a învățat în atelierul tatălui său.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că a întruchipat un meșteșug rar, dus la rang de artă.
Pentru că a păstrat nealterată tradiția dogăritului din Apuseni.
Pentru că a format generații întregi de meșteri.
Pentru că a făcut ca lemnul să spună, încă o dată, povestea muntelui.