Mureș
-
Rădăcini într-o familie de ceterași
Francisc-Vasile Rîza s-a născut la 22 februarie 1968 în Soporu de Câmpie, comuna Frata, într-o familie în care muzica nu era un hobby, ci o identitate. Tatăl său, Vasile Rîza, era unul dintre cei mai cunoscuți primași din zona Văii Largi, iar mama, Margareta, aducea în casă liniștea și ordinea unei gospodării țărănești.
În familia Rîza, vioara era obiect sacru. Sunetul ei însoțea sărbătorile, nunțile, clăcile și zilele obișnuite. Băiatul a crescut înconjurat de muzicanți, de repetiții, de hore și de cântări. Nu putea scăpa de muzică nici dacă ar fi vrut. Dar n-a vrut niciodată.
La șapte ani deja învăța vioara de la tatăl său. Apoi, în paralel, l-a ascultat cu religiozitate pe bunicul său, Ciurcui Francisc, ceteraș vestit în Soporu. De la ei a primit cele două direcții care aveau să-i contureze stilul: rigoarea tehnică a tatălui și focul interior al bunicului.
Primii pași pe scenă
Copilul de altădată a prins drag de vioară atât de repede, încât la paisprezece ani a fost trimis pentru prima dată să cânte la o nuntă tradițională. Era proba de maturitate pentru orice tânăr muzicant din zonă. Dacă treceai de prima nuntă fără să clatini ritmul, însemna că drumul în taraf îți era deschis.
Francisc-Vasile nu doar că a trecut proba, ci a uimit prin siguranța cu care a mânuit arcușul. Acolo, în noaptea aceea, s-a născut „Șandorică”, nume care avea să-l însoțească pe scene, la concursuri, în sate și la festivaluri.
În taraful tatălui
Tinerețea lui a însemnat drumuri lungi prin satele câmpiei, zile și nopți în care taraful condus de tatăl său era chemat la joc, la sărbători sau la evenimente mari. A cântat românești rare și românești iute, purtate, ponturi, hărțag și melodii de joc din Valea Largă, repertoriu vechi și bine definit, păstrat din generație în generație.
Pentru Șandorică, vioara nu era doar instrument, ci limbaj. Prin ea spunea ce nu putea rosti altfel. Îi plăceau nuanțele, schimbările de intensitate, pauzele care țineau oamenii în suspans. Publicul simțea asta și îl urmărea.
Anii aceștia au însemnat experiență, maturizare artistică și consolidarea locului său ca primaș. Când tatăl său n-a mai fost, taraful a rămas în mâinile lui — o responsabilitate care l-a onorat și l-a obligat.
Respectul pentru tradiția locului
Francisc-Vasile Rîza cântă astăzi exact așa cum au cântat tatăl și bunicul său. Nu modernizează linia melodică, nu adaugă artificii străine de stilul local, nu diluează ritmul, nu schimbă formulele care fac muzica câmpiei recognoscibilă.
Pentru el, tradiția este un legământ. Sunetul viorii trebuie să rămână curat, curgător și, mai ales, adevărat. A înțeles că rolul unui primaș nu este doar să impresioneze, ci și să păstreze.
De aceea, repertoriul său este astăzi considerat unul dintre cele mai fidele pentru zona Văii Largi.
Trofee și recunoaștere
De-a lungul carierei, Șandorică a adunat o serie impresionantă de distincții. Festivalurile de la Gherla, Târgu-Mureș, Valea Largă și Zau de Câmpie i-au confirmat talentul. A primit Marele Premiu „Arcușul de Aur”, Marele Premiu al Festivalului Trio Transilvan, premii I și II la concursuri dedicate tarafurilor și soliștilor instrumentiști, precum și numeroase diplome de excelență pentru contribuția adusă culturii tradiționale.
Însă, dincolo de trofee, cea mai importantă recunoaștere vine din partea oamenilor simpli. Când intră într-o sală și ridică arcușul, publicul tace.
Asta este măsura adevărată a unui primaș.
Meșter al generațiilor care vin
Ca în marile familii de muzicanți, Șandorică nu a păstrat meșteșugul doar pentru el. Își învață nepoții, își învață rudele, își învață elevii din sat. David Rîza, unul dintre nepoții săi direcți, este astăzi cel mai avansat ucenic și continuă stilul familial.
Pe lângă familie, Șandorică îi inițiază și pe alți tineri, precum Covaci Cristian din Cluj sau Gheți Mădălin din Soporu de Câmpie. Au mai fost și alții: Alex Ciurcui, Moldovan Șerban — tineri care, pentru o vreme, au avut privilegiul de a învăța vioara exact așa cum se cântă în Câmpia Transilvană.
În felul acesta, lanțul nu se rupe.
Privirea specialiștilor
Etnomuzicologii îl consideră astăzi unul dintre cei mai importanți urmași ai marilor viori țărănești din Transilvania. Stilul lui este comparat cu cel al lui Efta Botoca, Alexandru Țitruș, Ciurcui Francisc, Ion Albeșteanu, Alexandru Bidirel sau Florea Cioacă.
Vioara lui Șandorică are un timbru rar: curat, direct, cald și în același timp tăios, capabil să ridice un sat întreg la joc.
În ochii specialiștilor, el nu este doar un muzicant talentat, ci un continuator autentic al unui stil muzical greu de păstrat în vremurile de astăzi.
Tezaurul Uman Viu al Câmpiei
Titlul de Tezaur Uman Viu acordat în 2023 nu este o recompensă târzie, ci o confirmare a unei vieți dedicate.
Șandorică este mai mult decât un primaș. Este un liant între generații, un păstrător de repertorii vechi, un muzicant-călăuză care duce înainte sunetul unei întregi zone etnografice.
Astăzi, în Valea Largă, când arcușul lui începe să cânte, câmpia întreagă pare să prindă glas. Iar în acel glas se aud tatăl său, bunicul său și toți cei care, înaintea lui, au ținut vioara ca pe o lumină care nu trebuie, nicicând, să se stingă. -
Mihai Grama este ultimul vânător de albine sălbatice din Europa, unul dintre cei mai fini degustători de miere şi producători apicoli din România deţinător a 12 produse montane certificate printre care mierea de iarbă neagră, mierea mană de stejar sau polenul poliflor de munte dar care produce şi miere de zmeură şi salcâm pe care o vinde preponderent în Germania şi Franţa. Absolventul Liceului Apicol din Băneasa şi fost angajat al Institutul de Cercetare pentru Apicultură din Bucureşti este membru fondator al Asociaţiei „Produs Montan” prin intermediul căreia şi-a propus să schimbe percepţia cumpărătorilor în ceea ce priveşte unicitatea produselor montane. După 36 de ani de experienţă în domeniu şi-a construit o reputaţie şi o credibilitate imposibil de atins în România zilelor noastre. Mihai Grama este originar din Căcuci, comuna Beica de Jos, stabilit în comuna Gilău din judeţul Cluj a moştenit pasiunea pentru albinărit de la bunicul său din satul Orşova, comuna Gurghiu şi este cunoscut pe internet ca stuparul care produce miere ecologică din cele mai rare flori ale Munţilor Apuseni, a ajuns să fie omniprezent la prezentările de produse româneşti de la Ministerul Agriculturii şi cel mai vizionat apicultor pe canalul Youtube din România.
-
Meșterul Kiss Jozsef este originar din satul Câmpenița, comuna Ceuașu de Câmpie, județul Mureș. Kiss József este unul dintre cei mai apreciați meșteșugari ai județului Mureș, specializat în arta împletiturilor din fibre vegetale. Pălăriile, coșurile de diverse dimensiuni și întrebuințări, sacoșele, papucii de casă, ornamentele și numeroasele obiecte de uz casnic realizate de el sunt mereu prezente la târgurile tradiționale, unde se bucură de un real succes. Obiectele realizate de Kiss József includ pălării, coșuri, sacoșe, papuci de casă și diverse ornamente, toate confecționate manual din papură și alte plante. Aceste produse sunt apreciate pentru autenticitatea și utilitatea lor. În anul 2025, meșterul Kiss József a fost distins cu titlul de „Tezaur Uman Viu” de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, în cadrul Ministerului Culturii . Titlul de „Tezaur Uman Viu” este acordat persoanelor care păstrează, transmit și valorifică patrimoniul cultural imaterial în forma sa autentică, contribuind astfel la asigurarea viabilității acestuia în cadrul comunităților .
-
Margareta Nagy – Femeia care a îmblânzit pănușile de porumb
Rădăcini într-un sat al meșteșugarilor
Margareta Nagy s-a născut la 27 decembrie 1948 în satul Chendu, din comuna Bălăușeri, un loc unde porumbul nu era doar hrană, ci și materie primă pentru un meșteșug unic: împletitul pănușilor. A crescut într-o familie în care lucrul cu mâinile era firesc și respectat. Tatăl, Ioan Rosonczi, lucra lemnul cu pricepere, iar mama, Ecaterina, era cunoscută în sat pentru împletiturile ei fine din foi de porumb.
În această casă, Margit – cum îi spuneau cei dragi – a învățat încă de la doisprezece ani să atingă pănușa cu răbdare și delicatețe. Mama a fost prima ei învățătoare, iar atelierul lor de familie era, de fapt, o odaie simplă, încălzită de povești și de mirosul pănușilor uscate.
Drumul unei fete de doisprezece ani spre meșteșug
În satul Chendu, împletitul pănușilor se făcea în anotimpuri: iarna, în case și la șezători, vara, sub umbra porților. Femeile împleteau fără grabă, transformând un material umil în obiecte utile sau decorative.
Margareta s-a prins repede în ritmul lor. Învăța noaptea după ce își făcea lecțiile, sculptând din fâșii subțiri de pănușă primele flori, primele împletituri, primele forme care semănau a coșuri.
La optsprezece ani, meșteșugul ei era atât de bine conturat încât a fost trimisă în satele din sudul țării să-i învețe pe alții cum se lucrează pănușa. A fost o experiență care i-a dat încredere, iar oamenii o priveau cu uimire: o tânără venită din Ardeal să împărtășească un meșteșug rar, atât de diferit de împletiturile cunoscute acolo.
De la șezători la cooperativă
La douăzeci și patru de ani, Margareta a fost angajată la Cooperativa Meșteșugărească din Sighișoara. Alături de patruzeci de femei din Chendu, lucra zilnic la comenzi diverse. Făcea coșuri pentru pâine, cutii pentru suveniruri, suporturi pentru linguri sau sticle, covorașe, jucării și alte obiecte lucrate pentru a ajunge în magazine din toată țara.
Mâinile ei lucrau repede și precis. Fiecare obiect purta amprenta ei: împletitură compactă, motive echilibrate, curățenie în execuție și inventivitate în model.
Primul magazin de prezentare din Chendu
După 1990, Margareta a îndrăznit să facă un pas pe care nimeni din sat nu-l mai făcuse. A deschis primul magazin de prezentare chiar la șosea, profitând de faptul că Chendu se afla pe drumul E60. Turiștii opreau să cumpere obiectele ei, atrași de culorile calde și de perfecțiunea împletiturii.
În scurt timp, magazinul a devenit un reper local. Succesul Margaretei i-a inspirat și pe alți meșteri din sat să își amenajeze propriile puncte de vânzare. Chendu a prins viață, transformându-se într-o mică localitate-marcă, recunoscută pentru florile din pănuși și pentru obiectele unicat, create acasă.
Meșteșugul pănușilor – de la natură la artă
Pănușa de porumb, deși pare material simplu, cere atenție și pricepere. Margareta a dus tehnica tradițională la nivel de artă. Știa exact cum să usuce foile la soare, cum să le trateze cu fum de sulf pentru a nu mucegăi, cum să le înmoaie, să le taie și să le răsucească.
Fâșiile înguste, lucrate fir cu fir, deveneau urzeală și bătură, fixate pe un șablon de lemn cu cuie. Acolo începea magia: răsuciri delicate, ajururi fine, structuri elaborate care dădeau naștere coșurilor, coronițelor și florilor.
Pentru culori, apela la plante: frunze de nuc pentru maro, fructe de soc pentru violet, foi de ceapă pentru roșu închis. Niciun pigment artificial nu i se părea potrivit — natura îi era laboratorul de creație.
De-a lungul anilor, a realizat peste cinci sute de modele de flori, niciunul identic cu altul. Erau piese vii, inspirate din lumea reală, dar traduse în material vegetal cu totul special.
O familie care continuă meșteșugul
În casa Margaretei, pănușile sunt peste tot: legate în snopi, sortate pe culori, puse la uscat, pregătite pentru lucru. Întreaga familie a fost prinsă în acest univers vegetal. Soțul ei, Mihai Nagy, i-a fost alături în toate etapele, iar fiul și nora au preluat la rândul lor meșteșugul.
Astfel, ceea ce începuse cândva mama Ecaterina a devenit tradiția unei familii întregi, în trei generații.
Recunoașterea unui meșter rar
În 1993, Margareta a participat pentru prima dată la un târg național, la Muzeul Satului din București. De atunci, expozițiile și târgurile s-au succedat fără pauză. Munca ei a fost admirată în Sibiul meșterilor populari, la Tulcea, Suceava, Târgu Mureș, la festivaluri internaționale și chiar peste ocean.
A primit numeroase distincții, între care și o diplomă din partea Smithsonian Folklife Festival din Washington, semn al valorii universale a creațiilor sale.
Produsele ei au ajuns în SUA, Germania, Belgia, Franța, Anglia, Austria, Slovacia, Ungaria, Noua Zeelandă și chiar în Africa. O lume întreagă i-a cunoscut florile.
Un Tezaur Uman Viu al Mureșului
Margareta Nagy este astăzi considerată una dintre cele mai importante creatoare de împletituri din pănuși din România. A reușit să transforme un meșteșug local într-o artă recunoscută internațional, păstrând totodată simplitatea și modestia cu care a început.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este doar o distincție, ci o certitudine: prin mâinile ei trece sufletul unui sat întreg.
În Chendu, în curtea casei ei, pănușile foșnesc la fel ca altădată. Iar Margareta — Margit, cum o strigă cei dragi — continuă să le dea viață, cu aceeași frumusețe calmă cu care mama ei a învățat-o odinioară. -
Maria Bucin – Femeia care a învățat satul să-și asculte sufletul
Drumul până la fântână
În Sânmihaiul de Pădure, sat ascuns între două dealuri blânde, oamenii o vedeau pe Maria Bucin înainte să o audă. Mergea legănat, cu pasul ei măsurat, purtând o găleată de apă ca pe o misiune și nu ca pe o corvoadă.
Cei mici spuneau despre ea că umblă „ca o poveste”, iar bătrânii dădeau din cap aprobator. Știau ei ce știau.
Pe uliță, Maria saluta fiecare suflet în parte, ca și cum nu trecea pe lângă oameni, ci pe lângă fire nevăzute care le uneau.
Între treburile casei și grijile fiecărei zile, avea un fel de a respira așezat. În sat se spunea că dacă vrei să știi cum o duce satul, te uiți la ea: dacă merge lin, e bine; dacă merge încordat, ceva urmează să se schimbe.
Casa în care cuvintele nu se temeau
Când intrai în casa Mariei Bucin, te lovea imediat liniștea. Nu liniștea goală, ci aceea densă, cu miros de lemn, pâine și aer răcoros. În colț, lângă sobă, era o cutie mică din lemn – acolo își ținea foile.
Nu le numea „poezii”.
Nici „scrieri”.
Spunea doar: „Astea-s gânduri puse să stea.”
Maria nu scria pentru alții. Scria ca să pună ordine în ce simțea.
Scria noaptea, uneori și dimineața devreme, când satul încă dormea.
Așternea pe hârtie ce observa la oameni, la animale, la anotimpuri. Uneori cu tristețe, alteori cu umor. Avea un mod de a vedea lumea în care nimic nu era „doar atât”. Fiecare lucru avea o poveste, iar fiecare poveste trebuia păstrată undeva.
Arta ei nu era în cuvinte, ci în privire
Maria Bucin nu era o poetă în sensul în care orășenii folosesc cuvântul.
Nu se străduia să fie lirică, nu lucra cu metafore, nu căuta imagini spectaculoase.
Dar avea o privire care vedea în profunzime.
O privire care știa să taie în două o situație și să scoată din ea exact esența.
Esența asta o punea pe hârtie, simplu, ca și cum ai așeza o ceașcă pe masă.
Unii spuneau că are dar.
Alții – că vede ce nu văd ceilalți.
Dar adevărul era și mai simplu: Maria Bucin era atentă.
Atât de atentă încât reușea să surprindă lucruri pe care noi ceilalți le trecem cu vederea.
Femeia care aduna oamenii fără să îi cheme
La sărbători, în curtea ei se strângeau vecinii, câteva rude, tinerii care voiau să stea la povești. Nu pentru că organiza ceva.
Pentru că avea o prezență care liniștea.
Povestea fără grabă, iar oamenii se așezau în ritmul ei.
Avea darul rar de a pune în cuvinte exact ce trebuie spus, nici mai mult, nici mai puțin.
Când trebuia o vorbă bună – o spunea.
Când trebuia tăcere – o păstra.
Când trebuia un sfat – îl dădea simplu, ca pe o bucată de pâine.
Așa ajunsese, fără să-și propună vreodată, reperul moral al satului.
Satul scris în carne și hârtie
Ceea ce o făcea unică nu era doar faptul că scria, ci felul în care scria satul.
Nu-l idealiza.
Nu-l judeca.
Îl observa cu ochii omului care îl cunoaște din interior.
Știa cum miroase lumina dimineții.
Știa cum se rupe o zi geroasă în sunet de zăpadă.
Știa cum vorbește un câine legat prea scurt.
Știa cum tremură mâna unui bătrân care își amintește.
Știa cum se adună un om după ce a pierdut tot ce iubea.
Când citeai ce scria Maria Bucin, simțeai că ai intrat într-o lume reală, nu una înfrumusețată.
Era un fel de a spune adevărul fără asprime, dar și fără menajamente.
Ritualul de a păstra ce altfel s-ar pierde
Pe hârtie, Maria nota multe lucruri care, pentru sat, erau firești:
cum se face nodul la funie,
cum se pregătește ciorba de buruieni,
cum se pune grinda „de noroc”,
cum se așază zestrea în ladă,
cum se plânge în șoaptă.
Aceste detalii, aparent mărunte, erau, de fapt, structura unei lumi.
Și ea știa că, dacă nu le scrie cineva, se pierd.
Nu acum.
Nu peste un an.
Dar peste o generație, da.
Și nimeni nu vrea ca un sat să rămână fără memoria lui.
Femeia care, fără să știe, a devenit poveste
Spre finalul vieții, mulți veneau la ea și îi cereau să le citească ceva.
Nu pentru frumusețea versurilor, ci pentru calmul cu care le rostea.
Avea un fel de a transforma un rând simplu într-un adevăr general.
Nu a spus niciodată că e scriitoare.
Nu a spus niciodată că face literatură.
Nu s-a gândit că va fi pusă în vreo carte.
Dar, fără să caute nimic, a devenit una dintre cele mai clare și sincere voci ale satului transilvănean.
O voce care nu venea din școli, ci din viață.
Din greutăți.
Din bucurii.
Din pierderi.
Din lumina ferestrei în care a scris o viață întreagă. -
Petruț Chirteș – Meșterul lemnului care a ridicat din răbdare și credință o lume de forme
Rădăcini într-un sat de la poalele Gurghiului
Petruț Chirteș s-a născut la 11 octombrie 1947, în Ibănești, satul Dulcea, o așezare din județul Mureș în care lemnul a fost dintotdeauna materie vie.
Tatăl, Vasile Chirteș, era muncitor forestier, obișnuit cu muntele și cu fibra copacilor. Mama, Sânziana, era casnică, păstrătoare a rânduielilor și a liniștii din gospodărie.
Într-un asemenea mediu, copilul Petruț a crescut înconjurat de sunetul topoarelor, al ferăstraielor și al lemnului care se desface, se taie, se cioplește.
Încă de mic a arătat o atracție aparte pentru formele care se pot desprinde dintr-un trunchi. La șapte ani, unchiul său, Ioan Chirteș, l-a așezat pentru prima dată la masa de lucru, punând în mâinile lui primele unelte de sculptat.
A fost începutul unei povești care avea să dureze o viață.
Drumul către meșteșug
Educația formală a însemnat șapte clase la școala din Ibănești Pădure, urmate de specializări tehnice. A făcut un curs de calificare la Curtea de Argeș ca mecanic de utilaje terasiere și a urmat școala profesională la Oradea, în domeniul motoarelor grele.
Specializările tehnice nu i-au șters însă chemarea pentru lemn. Dimpotrivă, i-au oferit o înțelegere mai profundă asupra structurii materialelor, asupra rezistenței și proporțiilor.
Cât timp a lucrat la utilaje, se întorcea mereu la vatra satului pentru a ciopli, a desena, a încerca forme noi.
Prima perioadă a lucrat în casa vecinului Ioan Gliga, într-un atelier improvizat. Mai târziu și-a deschis propriul atelier, care avea să devină centrul vieții sale profesionale.
Trecerea de la tehnic la artă
Primele obiecte ieșite din mâinile lui au fost utilitare: furci de tors, greble de fân, draniță pentru acoperișuri. Lemnul, pe atunci, era mai întâi un material de lucru, nu un suport artistic.
Trecerea de la tehnic la artă s-a produs treptat. Dincolo de funcționalitate, Petruț Chirteș simțea nevoia de a sculpta, de a lăsa o urmă personală în suprafața lemnului. În timp, piesele lui au început să îmbine utilul cu frumosul, apoi au devenit, pur și simplu, lucrări de artă.
A devenit meșter în realizarea porților sculptate, a stâlpilor din stejar cu motive tradiționale, a lăzilor de zestre, ramelor decorative, troițelor și mobilierului rustic.
Pentru biserici a creat sfeșnice, obiecte liturgice și cruci lucrate cu mare rafinament.
Momentul de maturitate artistică a venit odată cu lucrările mari: case tradiționale de lemn, anexe gospodărești, instalații de tehnică populară și reconstrucții de elemente specifice satului vechi.
Prin aceste proiecte, Petruț Chirteș a devenit unul dintre cei mai importanți meșteri ai lemnului din Transilvania.
Sculptor al credinței și al locurilor
Una dintre direcțiile predilecte ale muncii sale este realizarea crucilor din stejar, cu imaginea Răstignirii. Acestea sunt așezate lângă biserici, la răscruci, la marginea drumurilor și în curțile oamenilor.
Pentru Petruț Chirteș, crucea nu este doar simbol, ci și legătură între oameni și locurile în care trăiesc.
Fiecare cruce are menirea de a ocroti, de a marca un spațiu, de a aduce pace și continuitate spirituală.
Lucrările sale se găsesc în numeroase județe: Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Neamț și Sălaj. Astfel, amprenta lui artistică s-a extins mult dincolo de comunitatea natală.
Meșterul care a crescut o familie de continuatori
Petruț Chirteș nu a lucrat niciodată doar pentru sine. A considerat meșteșugul o responsabilitate și a făcut tot posibilul ca acesta să nu se piardă.
Și-a învățat copiii, Petru și Dana, care au preluat tehnicile de sculptat.
I-a format pe nepoții Dan Antonio și Răzvan Chirteș.
I-a inițiat pe ginerii Ioan Chirteș și Dănuț Dan.
A transmis meșteșugul și Danielei Dan, dorind ca arta lemnului să meargă mai departe.
În familia Chirteș, sculptura este o tradiție vie, continuată cu aceeași pasiune.
Meșter al târgurilor și festivalurilor
Timp de zeci de ani, Petruț Chirteș a fost prezent la numeroase festivaluri și manifestări culturale: Târgul fetelor de la Gurghiu, Zilele Reghinului, evenimentele „Love Reghin” și „Zilele Mureșene”, festivaluri din Lunca Bradului, Ațintiș, Seleuș, Râciu, Tăureni, Șapartoc, Fâncel, Răstolița și multe altele.
Fiecare participare a însemnat întâlnire cu oamenii, dialog, demonstrații de lucru și expunerea unor piese care au atras admirația publicului și a specialiștilor.
Privirea specialiștilor
Etnografi și manageri culturali din mai multe județe îl consideră pe Petruț Chirteș un artist complet.
Este apreciat pentru rigoarea tehnică, pentru viziunea sculpturală și pentru capacitatea de a transforma lemnul într-un limbaj expresiv, plin de simboluri.
Este văzut ca un meșter care unește tradiția cu sensibilitatea contemporană.
Tezaur Uman Viu
În 2023, Petruț Chirteș a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Distincția recunoaște o viață întreagă dedicată lemnului, comunității, credinței și răbdării.
Recunoaște un meșter care a ridicat în lumină case, cruci, porți, obiecte și povești.
Astăzi, în Ibănești, atelierul lui rămâne un loc în care lemnul respiră și se transformă, în care tradiția se transmite ca o moștenire firească și în care, încă, se aude ciocanul lovind ritmic dalta — sunetul unui destin trăit în deplină armonie cu fibra copacilor -
Rafila Moldovan – Femeia care a transformat cântecul în destin
Există oameni care cântă. Și există oameni la care cântecul se naște odată cu ei, ca o respirație firească. Așa este Rafila Moldovan. O femeie simplă, dintr-un sat ascuns între dealurile Mureșului, care a ridicat doina la rang de rugăciune și jalea la rang de artă. O țărancă, după cum se numește ea însăși, dar una dintre acele țărănci rare, care au purtat în voce mai mult decât texte și melodii — au purtat memoria unei lumi întregi.
Născută la 19 octombrie 1939, în Idicel Pădure, într-o familie încercată de destin, Rafila a purtat toată viața amprenta unei copilării în care dragostea de cântec s-a împletit cu durerea pierderii. Tatăl ei, Mihail, erou dispărut la Cotul Donului în 1944, a lăsat în urmă nu doar absență, ci și un har transmis pe linie paternă — harul cântului.
Încă de mică, Rafila cânta oriunde se afla: la școală, pe ulițele satului, la muncile câmpului. Vocea ei, caldă și puternică, a devenit repede un reper, iar în clasa a V-a a ajuns conducătoarea corului școlii. Talentul ei nu a avut alt drum de urmat decât să crească.
Dar destinul avea să o pună la încercare. A rămas văduvă la doar 37 de ani.
„Mi-am dedicat viața copiilor… de durere și dor am început să compun poezii și cântece.” — mărturisirea ei rămâne una dintre cele mai sincere definiții ale modului în care arta populară se naște din viața trăită, din suferințe, din speranțe și din credință.
Cântecul ca formă de vindecare
După pierderea soțului, Rafila a început să scrie.
Nu pentru scenă, nu pentru public, ci ca să nu se stingă în ea durerile nespuse. Poeziile au devenit caiete, iar caietele — volume întregi: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017) și De sub poale de Zăspad (2018).
Scrisul era a doua ei voce. Prima rămânea însă cântul.
La 24 de ani a urcat prima dată pe o scenă, la Căminul Cultural din sat. A cântat doine, balade și pricesne culese de la bătrânii satului — și publicul a înțeles imediat că în femeia aceasta nu este doar talent, ci memorie vie a locului. A continuat să cânte în toate împrejurările vieții satului: la șezători, la sfințirea troițelor, la nunți, la înmormântări, unde jalea ei devenea mângâiere pentru cei rămași.
Moștenirea care merge mai departe
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit darul și duce mai departe cântecele mamei. Rafila nu a avut o „școală” formală de ucenici, dar a avut o viață întreagă de oameni care au învățat de la ea fără să știe: copii din sat, tineri care au auzit-o cântând, oameni care au citit versurile ei. A fost mereu o sursă de lumină, de tradiție și de firesc.
Rafila și scena lumii
Cu timpul, a devenit un nume cunoscut în lumea festivalurilor folclorice și a rapsozilor populari. A urcat pe scene din Banat până în Maramureș, din Reghin până în Țara Hațegului. A primit premii, distincții, diplome — Meritul Cultural Etnografic (2016), trofee la festivaluri, titluri din partea Academiei Artelor Tradiționale, premii speciale la concursuri dedicate bătrânilor rapsozi.
Dar pentru ea, recunoașterea nu a schimbat nimic.
Când a fost declarată Tezaur Uman Viu în 2018, a spus simplu:
„Sunt o țărancă și așa o să mor.”
Și în aceste cuvinte e ascuns nu un refuz, ci o demnitate: demnitatea de a rămâne loială rădăcinilor, de a păstra cântecul acolo unde s-a născut — în sat, între oameni, între lacrimi și bucurii.
Femeia care și-a transformat casa în muzeu
Unul dintre cele mai impresionante gesturi ale ei este transformarea propriei case într-un loc al memoriei, un mic muzeu în care a adunat obiecte, costume, amintiri și mărturii ale lumii tradiționale. Agerpres i-a dedicat un reportaj; televiziunile au filmat-o; jurnaliștii au numit-o „femeia care și-a transformat casa în muzeu”.
Și au avut dreptate.
Pentru că, în absența unei instituții culturale în sat, ea a devenit de una singură instituția.
Un destin simplu și mare
Rafila Moldovan nu a trăit niciodată pentru glorie, ci pentru rost.
A cântat ca să aline, a scris ca să vindece, a păstrat tradiția ca să nu moară. În viața ei, cântecul nu a fost hobby, ci necesitate — iar tradiția nu a fost patrimoniu, ci respirație.
Astfel de oameni sunt rari.
Ei nu doar că duc mai departe cultura, ci o țin vie.
Prin voce, prin gesturi, prin felul lor de a trăi.
Rafila este unul dintre acei rapsozi pentru care titlul de Tezaur Uman Viu nu este o medalie, ci o confirmare a unui adevăr: că arta cea mai pură se naște acolo unde omul rămâne aproape de lume, de pământ, de credință și de suflet. -
Rozalia Graur – Femeia care împletește lumea din papură
Există meșteșuguri născute din nevoie. Există altele născute din frumusețe. Iar uneori, foarte rar, există meșteșuguri născute din încăpățânarea de a păstra vie o lume întreagă. Rozalia Graur face parte din această ultimă categorie: oameni pentru care tradiția nu este o profesie, ci o formă de identitate.
Născută la 26 martie 1946, în Cîmpenița, un sat mic din inima județului Mureș, Rozalia vine dintr-o familie în care mâinile nu au stat niciodată. Ștefan și Polixenia, părinții ei, au învățat-o încă din copilărie — fără manuale, fără teorii — că papura nu e doar o plantă din baltă, ci o resursă, o poveste, un mod de a aduce ordine în lume.
De la ei a deprins această îndeletnicire. De la sat. De la bătrâni. De la ritmul simplu, dar precis, al vieții rurale.
Meșteșugul unei vieți întregi
Rozalia Graur nu este doar un meșter popular. Este o păstrătoare și transmițătoare de creativitate românească, un om în ale cărui degete papura capătă formă, sens și rezistență.
Din mâinile ei iau naștere coșuri pentru pâine, pentru cumpărături, coșuri pentru flori, papuci de casă, pălării, suporturi pentru oale, învelitori pentru sticle, sacoșe, ștergătoare și o mulțime de obiecte decorative — toate făcute cu o migală aproape ritualică.
Munca pare, la prima vedere, simplă. Dar oricine privește mai atent înțelege că împletiturile din papură sunt o formă de geometrie vie, care cere răbdare, precizie și o intuiție estetică nativă.
Procesul începe cu culesul papurii, apoi curățarea și uscarea ei. Urmează desfacerea tulpinilor, foaie cu foaie, sortarea pe categorii și alegerea secțiunilor potrivite pentru fiecare obiect.
Pentru creații delicate, Rozalia folosește doar „miezul și inima” papurii; pentru piesele gospodărești, cele mai groase tulpini. Totul este natural, totul este atent filtrat prin experiență.
Fiecare piesă e o lecție de răbdare. Fiecare obiect, o mărturie a unei tradiții care se stinge în multe sate, dar nu și în casa Rozaliei Graur.
O familie întreagă crescută în meșteșug
După ce a absolvit cele opt clase în satul natal, s-a căsătorit cu Gheorghe Graur — un om care i-a devenit nu doar soț, ci și ucenic. Sub îndrumarea ei, Gheorghe a devenit un meșter desăvârșit, iar atelierul lor de acasă s-a transformat într-un mic centru de artă populară.
Din căsnicia lor s-au născut două fete, Iren și Emese, ambele îndrăgostite de frumos și hotărâte să ducă tradiția mai departe.
Dar bucuria cea mare a Rozaliei o reprezintă cei patru nepoți, dintre care doi deja îi calcă pe urme, mânuind papura cu aceeași curiozitate și delicatețe cu care și ea învăța, odinioară, de la bătrânii satului.
Recunoaștere, respect și o viață de trudă
Prima mare ieșire a familiei Graur a fost la Muzeul Satului din București, în 1985 — un moment care le-a schimbat destinul. De atunci, sunt prezenți an de an la târguri, expoziții, festivaluri și tabere meșteșugărești din toată țara, devenind un reper pentru autenticitate și calitate.
Iuliu Praja, manager al CJCTEA Mureș, consemna despre ei:
„Pentru fiecare târg sau expoziție, soții Graur lucrează zi și noapte în atelierul de acasă… Sunt mândri că efortul lor nu este în zadar, iar produsele create de ei sunt apreciate și căutate în întreaga lume.”
Distincțiile nu au lipsit:
— Diplome de excelență la Sibiu, Golești, București
— Premii ale muzeelor și instituțiilor culturale
— Aprecieri pentru conservarea specificului zonal
— Numeroase recunoașteri pentru întreaga operă de creație.
Dar mai presus de toate, în 2014, Rozalia Graur a primit titlul TEZAUR UMAN VIU, onorând astfel o viață întreagă dedicată papurii — un material modest, dar transformat prin mâinile ei într-o formă de artă.
Meșterul care împletește timp, tradiție și suflet
Fotografiile din document — Rozalia lângă panoul de împletituri, Gheorghe lucrând alături de copii în atelierul Muzeului Satului, pălăria din papură lucrată fin (pagina 3) — sunt dovada unui lucru rar:
meșteșugul nu trăiește în obiecte, ci în oamenii care îl fac.
Rozalia Graur nu împletește doar papură.
Împletește timp.
Împletește continuitate.
Împletește răbdarea unei lumi care nu mai are răbdare.
Prin ea, satul mureșean continuă să respire.
Prin ea, tradiția nu devine muzeu, ci rămâne vie.
Iar prin titlul de Tezaur Uman Viu, România nu a făcut decât să recunoască ceea ce satul știa demult:
că în mâinile Rozaliei Graur, papura devine artă. -
Dumitru Suceava din Ibăneşti, cunoscut ca Mitică de la Moară, cel care a restaurat moara acţionată de apă şi vâltoarea pe care le avea în curte ca moştenire de familie, făcând din aceste instalaţii tehnice ţărăneşti o adevărată atracţie turistică, a fost declarat Tezaur Uman Viu de către Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii. Dumitru Suceava din Ibăneşti, aflat în familia sa la a patra generaţie de morari, a devenit cunoscut după ce a decis să restaureze moara acţionată de apă pe care o avea în curte, achiziţionând curele şi piese originale, utilizate în trecut în această îndeletnicire. În prezent, moara sa cu apă şi vâltoarea din curtea gospodăriei sale sunt perfect funcţionale şi se regăsesc printre cele mai vizitate obiective turistice de pe Valea Gurghiului.