Olt
-
CONSTANTIN NIȚU – Povestea unui creator care a transformat firul în memorie vie
Constantin Nitu – Editat PDF
1. Rădăcina unei pasiuni care începe în copilărie
În satul Cornățelu, acolo unde liniștea dealurilor oltenești se împletește cu zumzetul gospodăriilor, s-a născut Constantin Nițu. Era 9 mai 1944, iar copilăria lui, ca a multor copii de la sate, se desfășura în jurul vetrei familiale. Acolo, între gesturile mamei și ale bunicii, care lucrau la războiul de țesut sau coseau în lumina ferestrei, s-au aprins primele scântei ale unei chemări care avea să-l însoțească toată viața.
Fără să știe atunci, tatonările copilului de patru ani — care urmărea cu uimire cum firele se supun ritmic mâinilor femeilor — erau începutul unui drum ce avea să-l transforme în unul dintre cei mai importanți creatori ai portului popular din România.
Ani mai târziu, o altă întâmplare avea să-i fixeze definitiv destinul: vizita la o expoziție de artă populară, la București, în 1959. Expoziția l-a copleșit. A descoperit acolo nu doar frumusețea obiectelor lucrate manual, ci și sensul profund al tradiției — o lume în care fiecare cusătură păstra amintirea unei familii, a unei comunități, a unei epoci. Acea experiență i-a oferit ceea ce el avea să numească mai târziu „noțiunea de spirit și valoare a vetrei tradiționale”.
2. Meșterul care a adunat o viață întreagă în fire și culori
De-a lungul timpului, Constantin Nițu a devenit un creator ale cărui lucrări sunt recunoscute în toată țara și dincolo de granițe. Fiecare piesă realizată de el — cămăși, ștergare, marame din borangic, brâie vechi și noi, pieptare, opinci, zăvelci, laibăre sau cârpe de cap — reprezintă o sinteză între tradiția autentică și simțul armoniei.
Colecția sa, adunată și păstrată cu migală, este o veritabilă „arhivă în fire și țesături”. Nicio piesă nu este creată la întâmplare. Croiul este riguros, ornamentația este gândită ca o poveste, cromatica este una specifică zonei: bleumarinul, roșul și verdele devin culori identitare, iar linia verticală a ornamentelor devine o semnătură.
De fapt, întreaga lume creată de Constantin Nițu — atât în țesături, cât și în broderii — reușește să pună în lumină natura clasică și demnă a civilizației țărănești românești. Nu întâmplător specialiștii spun despre el că „a creat, poate singular și neegalat, vâlnicul, mocadinul, brânelele și întreaga varietate de ornamente tradiționale din arealul oltenesc”.
3. Premii, recunoaștere și o viață dedicată patrimoniului
De-a lungul carierei, Constantin Nițu a primit peste 150 de premii, medalii și titluri. Încă din anii ’60, activitatea sa era remarcată la nivel național: în 1964 primea medalia pentru cea mai bună activitate artistică în cadrul Ansamblului Muncitoresc I.C.M. 2 București. Au urmat alte medalii jubiliare, distincții pentru creație și participări la festivaluri naționale și internaționale.
Festivalul Național „Cântarea României” i-a acordat an după an medalia de aur, cu excepția unui singur an, când a primit medalia de bronz. A primit Premiul pentru Autenticitate în Bulgaria, Premiul pentru Patrimoniu la Rodez, Franța, și unica distincție „Laurii Oltului”, acordată o singură dată în viață.
Iar recunoașterea oficială a statului român a venit în 2003, când a primit Medalia Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III-a, o distincție acordată doar celor care au o contribuție remarcabilă în domeniul culturii și patrimoniului național.
4. De la ucenic la îndrumător: un formator de generații
Dacă începuturile sale au fost influențate de familie, maturitatea creatoare l-a găsit într-o altă ipostază: aceea de mentor. În 1975, contribuind decisiv la dezvoltarea Școlii Populare de Arte din Slatina, Constantin Nițu devine instructor pentru clasa de cusături și țesături ce funcționa în regim extern în Cornățelu și Poboru.
Tineri, adolescenți și chiar adulți i-au trecut prin mâini. El i-a învățat să coasă ii, să țese în război, să vopsească lâna folosind tehnici tradiționale, să creeze brâie, vâlnice sau cătrințe în spiritul autentic al zonei. Alături de el au predat și alți maeștri ai meșteșugurilor tradiționale, iar împreună au format o generație de creatori care continuă să ducă mai departe specificul oltenesc.
În felul acesta, Constantin Nițu nu a fost doar un artist, ci și un formator — un om care a înțeles că tradiția nu poate supraviețui dacă nu este transmisă.
5. Prezența pe scene internaționale și în muzee din întreaga lume
În timp, lucrările sale au călătorit la festivaluri și expoziții din întreaga lume. A fost prezent în SUA, la Detroit; în Franța, la Paris, inclusiv la UNESCO și la Muzeul Omului; în Elveția, Ungaria, Italia, Belgia. Unele expoziții internaționale — precum cele din Tokio, Lima, Ottawa, Shanghai sau Madrid — au inclus piesele sale chiar dacă el nu a putut fi prezent fizic.
A apărut în filme documentare, cel mai cunoscut fiind „Portret în fir de borangic”, laureat pentru originalitate, în care Constantin Nițu este protagonistul.
Toate aceste prezențe nu sunt simple momente dintr-o carieră, ci mărturia faptului că munca lui a devenit recunoscută drept reprezentativă pentru patrimoniul românesc.
6. Cum îl văd specialiștii
Etnografi și cercetători vorbesc despre el cu admirație. Se evidențiază stilul unitar al creațiilor sale, echilibrul compozițional, grija pentru detaliu, cromatica inconfundabilă și capacitatea de a combina tradiția cu rigoarea artistică.
În ochii lor, Constantin Nițu este un nume fundamental în reconstituirea și păstrarea vestimentației tradiționale românești. În lucrările lui se regăsesc toate caracteristicile majore ale costumului românesc din zona Olteniei: simetria, ornamentația verticală, policromia bine controlată și structura clară a pieselor masculine și feminine.
Este, pe scurt, un creator care a reușit să ofere tradiției un chip nou, dar nealterat.
7. De ce este un Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște în Constantin Nițu un om care a dus mai departe — cu neoboseală și cu o tehnică impecabilă — meșteșugurile tradiționale ale locului său.
El reprezintă:
– un creator cu un simț artistic rar,
– un păstrător al tehnicilor vechi transmise din familie,
– un formator pentru generații întregi,
– un ambasador al portului românesc în lume,
– un simbol al Olteniei profunde.
Povestea lui nu este doar povestea unui meșter. Este povestea unui om care a înțeles că firele, motivele și culorile nu sunt simple ornamente, ci forme de memorie. Iar memoria, ca să rămână vie, trebuie lucrată, păstrată și dăruită. -
DUMITRU LICEANU
Cojocarul din Vădastra, păstrător al unui meșteșug milenar
Rădăcini într-un sat cu memorie străveche
În Vădastra, acolo unde pământul păstrează urme ale unei culturi neolitice unice în lume, s-a născut în 1943 Dumitru Liceanu, omul care avea să ducă mai departe un meșteșug transmis din tată-n fiu. A crescut privind cum pielea de oaie se transformă, prin îndemânare și răbdare, în straie care vorbesc despre o lume veche: pieptare, cojoace, ilice. În gospodăria familiei lui Nicolae și Ioana, copilul „Mitrel” — cum i se spunea în sat — învăța nu doar o meserie, ci un ritual.
De la doar doisprezece ani, Dumitru Liceanu a început să stăpânească tainele cojocăritului. Intra în atelierul tatălui său și urmărea cum pieile sunt pregătite, cum se taie tazmalele, cum iau naștere, punct cu punct, motivele cusute care vor fi purtate la sărbători. Fiecare obiect creat avea o poveste, iar copilul devenea deja parte din tradiția care dădea identitate satului.
O artă transmisă prin migală
Cojocul de Vădastra nu este un obiect lucrat repede. Dumitru Liceanu mărturisea adesea o frază care l-a făcut cunoscut: „Cred că sunt peste un milion de împunsături la un cojoc, de-asta îmi și ia trei-patru luni să fac unul.” În lumea lui, frumusețea nu era negociabilă, iar graba nu avea niciun loc.
De la argăsirea pieilor, la croirea lor, până la alegerea motivelor decorative, fiecare etapă era tratată cu o responsabilitate aproape sacră. Cojocarul lucra cu motive ce amintesc de straturile adânci ale culturii locale: rozete, spirale, buline, lalele, și un semn aparte pe care îl numea „drumul robilor”, o cusătură verde care traversează pielea ca un fir al destinului. Fiecare cusătură avea rolul ei, fiecare linie era păstrată după modele transmise din generație în generație.
Un meșteșug dus în lume
Ceea ce a pornit ca o moștenire familială a devenit, pe măsură ce anii treceau, o reprezentare a României tradiționale la nivel internațional. Dumitru Liceanu a participat la expoziții și evenimente din întreaga țară — Craiova, Deva, Sibiu, Slatina, București — dar și peste granițe, unde straiele sale au stârnit admirație: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Italia și Germania.
În fața publicului larg sau a specialiștilor, creațiile lui erau privite ca niște relicve vii ale unei culturi care păstrează în punctele cusute urme ale mileniilor trecute.
Un dascăl pentru tinerii care vin din urmă
După 1960, meșteșugul nu mai era doar un mod de trai pentru Dumitru Liceanu, ci o misiune. Angajat ca instructor la clasa de cojocărit a Școlii Populare de Artă din Slatina, a devenit omul care putea transmite mai departe ceea ce învățase acasă. Mulți tineri, adolescenți, dar și adulți au trecut pragul clasei lui, dornici să afle cum se lucrează un cojoc adevărat.
Pentru el, fiecare lecție era o formă de continuitate. În spatele fiecărei demonstrații stăteau experiența tatălui său și neamul Liceanu, despre care se spunea că provine chiar din cuvântul „iliceni”, numele celor ce făureau cândva ilice.
Privirea specialiștilor
Etnografii și cercetătorii care l-au cunoscut au remarcat, de-a lungul timpului, unicitatea stilului său. Valeru Ciurea, referent al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, descrie munca lui Dumitru Liceanu ca fiind „bijuterii cusute pe piei de oaie”, care păstrează motive întâlnite în cultura neolitică de la Vădastra.
În ochii specialiștilor, el rămâne un artist care face legătura între trecut și prezent, un creator care a dus cojocul tradițional românesc din domestic în ceremonial, din sat în muzee, din cotidian în patrimoniu.
Un simbol al continuității
Astăzi, Dumitru Liceanu este privit ca unul dintre ultimii mari cojocari ai Olteniei. Mâinile lui au lucrat sute de piese tradiționale, fiecare dintre ele fiind o fereastră spre identitatea culturală a locului. A fost invitat, apreciat, premiat și celebrat, dar dincolo de toate acestea, a rămas legat de atelierul în care și-a petrecut o viață întreagă.
„Tot ce-au făcut mâinile țărănești ale femeii românce nu se poate egala și nu se poate compara”, spunea adesea. Iar în spatele acestor cuvinte se simte respectul pentru munca de altădată, pentru oamenii care au construit această lume a meșteșugului, pentru rădăcinile care nu se rup.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale Olteniei.
Pentru că a transmis, vreme de decenii, tainele cojocului generațiilor tinere.
Pentru că a dus meșteșugul tradițional al Vădăstreanului în țară și în lume.
Pentru că lucrările sale sunt, astăzi, parte din patrimoniul cultural viu al României. -
GHEORGHE TĂNASE
Sculptorul care ascultă lemnul
Există oameni pentru care lemnul nu este doar materie, ci o prelungire firească a sufletului. În Oltenia, în satul Sârbii Măgura, un asemenea om s-a născut la 9 septembrie 1947: Gheorghe Tănase, meșter al formei, al răbdării și al tăcerilor care se lasă între loviturile dălții. De peste jumătate de secol, sculptura tradițională în lemn îi este limbă maternă, iar atelierul său — o lume în care tradiția respiră, se transformă și merge mai departe.
Îndrăgostit de libertatea tatălui său, Ion Tănase, cunoscător al rotăriei și dogăriei, copilul Gheorghe învăța într-o curte în care lemnul era viu. „Căuta cu barda altă față și altă față a lemnului”, își amintește el. Așa a văzut, încă de mic, că acolo, în fibra unui trunchi de nuc sau stejar, stă ascunsă o formă care nu așteaptă decât o mână curajoasă.
O chemare care nu i-a dat pace
Ani mai târziu, lăsând în urmă un serviciu sigur la CFR, Tănase și-a construit propriul atelier: un spațiu de libertate, muncă și creație. „Nu-mi găseam starea. Gândul meu era tot așa, să-mi fac un atelier acasă”, mărturisește el. Aici, printre scânduri, ciocane, bărzi și dălți, și-a regăsit liniștea. A început cu piese mici. Le sculpta singur, cu o curiozitate aproape copilărească, atent la fiecare muchie, la fiecare urmă de șlefuire.
Talentul său nu a trecut neobservat. Muzeograful Ilie Rada l-a descoperit și l-a adus la Școala Populară de Artă, unde meșterul și-a găsit adevărata rampă de creștere. În acest cadru, dar și în preajma altor meșteri de seamă ai țării, Gheorghe Tănase și-a rafinat tehnica, a cercetat muzee și case vechi, a studiat modele și stiluri, transformând experiența acumulată într-o voce proprie, recognoscibilă.
Meșteșugul vechi, purtat spre lumea mare
Arta sa nu s-a oprit niciodată în fața granițelor. A participat la expoziții și târguri în țară — la Craiova, Sibiu, Slatina, București —, dar și în afara ei: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Germania și Italia. Premii, diplome, distincții — toate acestea au venit firesc, ca o mărturie a valorii sale.
Pasiunea însă a rămas aceeași: căutarea acelei forme ascunse în lemn, care poate spune ceva despre sat, despre oameni, despre tradițiile care încă țin vie identitatea unei comunități.
Arta de a sculpta și arta de a transmite
Gheorghe Tănase nu este doar un creator, ci și un formator. În calitate de instructor la clasa externă de sculptură tradițională a Școlii Populare de Artă din Slatina, zeci de generații i-au trecut prin mâini. A predat tinerilor nu doar tehnica prelucrării lemnului, ci și un mod de a privi lumea: cu răbdare, disciplină și respect față de tradiția ancestrală.
Îi învață să atingă lemnul, să-i cunoască duritatea, fibra, mirosul. Le arată cum se lucrează o muchie, cum se caută unghiul potrivit, cum se găsește echilibrul între forță și delicatețe. Unii învață sculptură, alții arta țesutului, torsului, vopsirii naturale a lânii — pentru că meșterul, format în vatra satului și crescut printre meșteșuguri, stăpânește mult mai mult decât un singur domeniu.
Rădăcini adânci, ramuri largi
Dincolo de tehnică și îndemânare, ceea ce definește opera lui Gheorghe Tănase este fidelitatea față de autentic. A înțeles de la meșterul Nicolae Purcărea o lecție ce avea să-i marcheze întreaga carieră: nu copia niciodată, ci caută drumul tău. Această filozofie îl însoțește și astăzi, în fiecare lucrare pe care o începe.
În atelierul său, lemnul își spune povestea. Sculpturile lui — uneori obiecte utilitare, alteori lucrări de artă — sunt punți între generații. Sunt martorii unei tradiții pe care el a protejat-o și a dus-o mai departe, cu o modestie liniștită și cu o consecvență rară.
Un meșter, o școală, o moștenire
Pentru comunitatea din Olt, Gheorghe Tănase este mai mult decât un Tezaur Uman Viu: este un reper moral, un reper profesional și un păstrător al unei lumi care risca să se piardă. Prin creația sa, prin elevii formați, prin lucrările răspândite în țară și peste granițe, și prin felul în care privește lemnul — ca pe o ființă cu suflet — el a devenit o parte inseparabilă din patrimoniul viu al României.
Moștenirea sa continuă atâta timp cât există mâini care ating lemnul cu respect și ochi care caută, dincolo de formă, sensul tradiției. -
Olguța Alexandrina Filip – Meșterița din Cezieni și povestea cusăturilor românești
Copilăria în casa cu război de țesut
Olguța Alexandrina Filip s-a născut la 17 iulie 1959 în Corlătești, comuna Cezieni, județul Olt, într-o familie în care lucrul cu acul, cu iglița și cu războiul de țesut făcea parte din ritmul firesc al vieții. Mama și bunica au fost primele ei profesoare. A crescut în preajma lor, pe genunchii mamei, privind atent cum se formează cusăturile, cum se țese pânza, cum se ordonează firele. Această învățare directă, prin observație și repetiție, a devenit fundația meșteșugului pe care îl va perfecționa toată viața.
De la vârsta preșcolară lucra deja cu acul, cu cârligele și cu iglița. Războiul de țesut era nelipsit din casă, iar iernile erau dedicate lucrului. Povestea mamei, rămasă orfană de ambii părinți înainte de vârsta de zece ani și obligată să muncească devreme, a modelat-o profund. Alături de ea, Olguța a învățat că tradiția nu este doar îndeletnicire, ci și formă de rezistență și continuitate.
Formarea meșteriței și primele apariții
A urmat școala primară la Cezieni și liceul industrial la Slatina, însă formarea esențială a rămas cea din familie. Prima dată a meșteșugit în mod organizat în clasa întâi, în 1967, la o serbare școlară. De atunci, lucrul manual a devenit o prezență constantă în viața ei.
Meșteșugul cusutului l-a moștenit direct de la mama și bunica sa. Mama a fost premiată în anii 1945–1946 de Principesa Nicolette Brâncoveanu, cea care, în prima jumătate a secolului XX, a inițiat celebra „Sărbătoare a iilor de la Cezieni”. Această legătură istorică dintre comunitate și tradiție a însoțit-o pe Olguța întreaga viață, oferindu-i un cadru de continuitate culturală.
Artista iilor și țesăturilor tradiționale
Olguța Alexandrina Filip este meșter popular în arta cusăturilor tradiționale și în arta țesutului la război. Lucrează ii, costume populare, țesături decorative și țesături de gospodărie, folosind procedeul clasic, fără substituiri moderne. Fiecare piesă este construită cu rigoare, cu respect pentru tiparele vechi și cu o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu.
Cusătura tradițională specifică zonei Romanați, cu ornamente geometrice și cromatică echilibrată, se regăsește în lucrările ei. Piesele create păstrează structura tradițională a costumului oltenesc, iar motivele vechi sunt valorificate printr-o interpretare personală, dar fidelă spiritului local.
Participarea la viața culturală și târgurile de meșteșugari
De-a lungul anilor, Olguța Filip a reprezentat Cezienii și România la numeroase târguri, expoziții și evenimente culturale. A participat la manifestări organizate la București, Sibiu, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Bistrița, Drobeta Turnu Severin și în mari orașe europene, precum Bruxelles, Paris, Praga, Strasbourg, Nuremberg, Ruse, Milano și Torino. În toate aceste contexte, a prezentat cusătura tradițională oltenească prin demonstrații practice, dialog cu publicul și expunerea pieselor realizate în atelierul ei.
Distincții și recunoaștere
Activitatea sa a fost premiată în repetate rânduri. A primit premii pentru păstrarea și perpetuarea meșteșugului cusutului și țesutului la Slatina, la Gala Premiilor CJCPCT; distincții pentru costumul popular la Izbiceni; și Placheta de Merit pentru contribuția la continuitatea Sărbătorii iilor de la Cezieni. Aceste recunoașteri confirmă rolul ei esențial în păstrarea identității textile a zonei.
Maestru și formator pentru sute de ucenice
Din 2001 este instructor la clasa externă de cusături și țesături a Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina. De-a lungul timpului, a pregătit peste trei sute de fete și femei, atât din Cezieni, cât și din alte zone ale țării. Pentru multe dintre ele, întâlnirea cu Olguța Filip a reprezentat începutul unei căi profesionale sau redescoperirea legăturii cu tradiția familiei.
În cadrul atelierului ei, pe lângă îndrumarea tehnică, transmite și o filozofie de lucru: răbdare, atenție la detaliu, respect pentru formele vechi și pentru sensul cultural al fiecărei piese.
Un mic muzeu al identității locale
În jurul atelierului din gospodăria sa, Olguța Filip a creat un mic muzeu al costumului popular din Cezieni și din întreaga zonă Romanați. Colecția cuprinde piese vechi, țesături din gospodăria tradițională, obiecte de uz casnic și elemente de costum transmise din generație în generație. Acest spațiu, vizitat de elevi, turiști și iubitori ai tradițiilor, reprezintă o formă de documentare vie a culturii locale.
O creatoare situată în centrul tradiției oltenești
În prezent, Olguța Alexandrina Filip este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai cusăturilor și țesăturilor tradiționale ale județului Olt. Lucrările ei reprezintă atât memoria meșteșugului transmis de la bunici, cât și o formă de expresie contemporană a tradiției textile românești.
Prin rigoare, dedicare și dragoste pentru arta populară, Olguța Filip rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al zonei Romanați. -
PETRE FERARU
Petre Feraru nu este doar un meșter. Este, în sensul cel mai pur al cuvântului, un purtător de sunet. În toate satele de munte există oameni care păstrează povești, dar foarte puțini păstrează și sunetul lumii în care au crescut. Petre este unul dintre ei. Fluierul, cavalul și tilinca nu sunt pentru el instrumente, ci limbi vechi, forme de comunicare cu muntele, cu oamenii și cu liniștea dintre două respirații.
Născut într-un cătun din Apuseni, într-o familie în care munca se împletea firesc cu cântarea, Petre Feraru și-a confecționat primul fluier la zece ani. Îl poartă încă în cutia lui veche de lemn sculptat — nu pentru că ar mai cânta la el, ci pentru că acel fluier, imperfect și crud, este dovada că meșteșugul îl alege pe om înainte ca omul să aleagă meșteșugul.
În satul lui, bătrânii nu vorbeau despre muzică. „Nu ziceau: învață să cânți”, își amintește el. „Ziceau doar: ascultă.”
Și Petre a ascultat. Pădurea. Oile. Furtunile. Pașii rar întârziați ai ciobanilor. Strigătul cocoșului de munte.
Apoi a încercat să reproducă sunetele. Întâi stângaci, apoi tot mai sigur, până când fluierul a devenit o prelungire a propriului său corp.
Meșter și muzicant în același timp
Petre Feraru nu s-a mulțumit niciodată doar cu a cânta. A simțit că dacă vrea să păstreze ceva autentic, trebuie să înțeleagă cum prinde viață un instrument.
Așa a ajuns să fie unul dintre cei mai respectați făuritori de fluiere, cavale și tilinci din țară. Lucrează lent, cu o precizie care pare mai degrabă un ritual decât un proces tehnic.
Spune că lemnul îți vorbește, dar numai dacă îl lași.
„Nu tai lemnul ca să-l fac fluier. Îl tai doar dacă simt că vrea să cânte”, explică el.
E un mod de a gândi care nu poate fi învățat din manuale. Deschide trunchiul, îl miroase, îl pipăie, îl lovește ușor cu unghia. Știe după vibrație ce poate deveni acel lemn. Un fluier luminos. O tilincă adâncă. Sau nimic — doar o bucată frumoasă de pădure.
Un meșteșug care moare dacă nu e transmis
Petre știe că lumea s-a schimbat. Știe că tinerii nu mai cresc printre oi, ci printre ecrane. Știe că sunetul muntelui nu mai e o nevoie, ci un lux.
Și totuși, nu se plânge niciodată. Dimpotrivă, crede că fiecare generație are dreptul să își descopere propria tăcere și propriul cântec.
De aceea a început, cu ani în urmă, să primească ucenici. Unii vin pentru o zi, alții pentru o vară. Puțini rămân. „Trebuie să ai răbdare. Și asta se învață greu”, spune el, cu un zâmbet în colțul gurii.
Dar cei care rămân înțeleg repede că Petre Feraru nu îi învață doar să sculpteze un instrument, ci să asculte lumea din jur.
Concertul din pragul casei
Există un moment pe care cei care îl cunosc îl povestesc ca pe un miracol mărunt:
când Petre iese în pragul casei, spre asfințit, și începe să cânte la tilincă.
Sunetul, lung și melancolic, pleacă pe vale ca o chemare ancestrală. Oamenii satului spun că atunci când cânți la tilincă în munți, pădurea nu se aude, dar ascultă.
Iar în acele seri, satul întreg pare să respire o dată cu instrumentul.
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu
Atunci când a primit titlul de Tezaur Uman Viu, Petre Feraru nu a fost nici surprins, nici copleșit.
„Nu e meritul meu”, a spus. „E meritul celor care m-au învățat fără să știe că mă învață.”
Dar recunoașterea a fost un semn firesc: pentru felul în care și-a dedicat viața păstrării unei tradiții fragile, pentru harul rar de a da viață lemnului și pentru generozitatea de a transmite mai departe o artă care altfel s-ar pierde.
Ce lasă în urmă
Petre Feraru nu crede în moșteniri materiale.
Crede în sunete.
În cele pe care le-a dus cu el prin pădure, în cele pe care le-a așezat în lemn, în cele pe care le-a dat mai departe ucenicilor.
Când îl întrebi ce își dorește pentru viitor, răspunde simplu:
„Să mai găsesc lemn bun. Și urechi bune.”
Poate că aceasta este esența unui Tezaur Uman Viu: nu doar să păstreze ceva vechi, ci să găsească în prezent oameni care să poarte mai departe ceva ce nu trebuie să moară.