Rapsod popular
-
Rafila Moldovan – Femeia care a transformat cântecul în destin
Există oameni care cântă. Și există oameni la care cântecul se naște odată cu ei, ca o respirație firească. Așa este Rafila Moldovan. O femeie simplă, dintr-un sat ascuns între dealurile Mureșului, care a ridicat doina la rang de rugăciune și jalea la rang de artă. O țărancă, după cum se numește ea însăși, dar una dintre acele țărănci rare, care au purtat în voce mai mult decât texte și melodii — au purtat memoria unei lumi întregi.
Născută la 19 octombrie 1939, în Idicel Pădure, într-o familie încercată de destin, Rafila a purtat toată viața amprenta unei copilării în care dragostea de cântec s-a împletit cu durerea pierderii. Tatăl ei, Mihail, erou dispărut la Cotul Donului în 1944, a lăsat în urmă nu doar absență, ci și un har transmis pe linie paternă — harul cântului.
Încă de mică, Rafila cânta oriunde se afla: la școală, pe ulițele satului, la muncile câmpului. Vocea ei, caldă și puternică, a devenit repede un reper, iar în clasa a V-a a ajuns conducătoarea corului școlii. Talentul ei nu a avut alt drum de urmat decât să crească.
Dar destinul avea să o pună la încercare. A rămas văduvă la doar 37 de ani.
„Mi-am dedicat viața copiilor… de durere și dor am început să compun poezii și cântece.” — mărturisirea ei rămâne una dintre cele mai sincere definiții ale modului în care arta populară se naște din viața trăită, din suferințe, din speranțe și din credință.
Cântecul ca formă de vindecare
După pierderea soțului, Rafila a început să scrie.
Nu pentru scenă, nu pentru public, ci ca să nu se stingă în ea durerile nespuse. Poeziile au devenit caiete, iar caietele — volume întregi: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017) și De sub poale de Zăspad (2018).
Scrisul era a doua ei voce. Prima rămânea însă cântul.
La 24 de ani a urcat prima dată pe o scenă, la Căminul Cultural din sat. A cântat doine, balade și pricesne culese de la bătrânii satului — și publicul a înțeles imediat că în femeia aceasta nu este doar talent, ci memorie vie a locului. A continuat să cânte în toate împrejurările vieții satului: la șezători, la sfințirea troițelor, la nunți, la înmormântări, unde jalea ei devenea mângâiere pentru cei rămași.
Moștenirea care merge mai departe
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit darul și duce mai departe cântecele mamei. Rafila nu a avut o „școală” formală de ucenici, dar a avut o viață întreagă de oameni care au învățat de la ea fără să știe: copii din sat, tineri care au auzit-o cântând, oameni care au citit versurile ei. A fost mereu o sursă de lumină, de tradiție și de firesc.
Rafila și scena lumii
Cu timpul, a devenit un nume cunoscut în lumea festivalurilor folclorice și a rapsozilor populari. A urcat pe scene din Banat până în Maramureș, din Reghin până în Țara Hațegului. A primit premii, distincții, diplome — Meritul Cultural Etnografic (2016), trofee la festivaluri, titluri din partea Academiei Artelor Tradiționale, premii speciale la concursuri dedicate bătrânilor rapsozi.
Dar pentru ea, recunoașterea nu a schimbat nimic.
Când a fost declarată Tezaur Uman Viu în 2018, a spus simplu:
„Sunt o țărancă și așa o să mor.”
Și în aceste cuvinte e ascuns nu un refuz, ci o demnitate: demnitatea de a rămâne loială rădăcinilor, de a păstra cântecul acolo unde s-a născut — în sat, între oameni, între lacrimi și bucurii.
Femeia care și-a transformat casa în muzeu
Unul dintre cele mai impresionante gesturi ale ei este transformarea propriei case într-un loc al memoriei, un mic muzeu în care a adunat obiecte, costume, amintiri și mărturii ale lumii tradiționale. Agerpres i-a dedicat un reportaj; televiziunile au filmat-o; jurnaliștii au numit-o „femeia care și-a transformat casa în muzeu”.
Și au avut dreptate.
Pentru că, în absența unei instituții culturale în sat, ea a devenit de una singură instituția.
Un destin simplu și mare
Rafila Moldovan nu a trăit niciodată pentru glorie, ci pentru rost.
A cântat ca să aline, a scris ca să vindece, a păstrat tradiția ca să nu moară. În viața ei, cântecul nu a fost hobby, ci necesitate — iar tradiția nu a fost patrimoniu, ci respirație.
Astfel de oameni sunt rari.
Ei nu doar că duc mai departe cultura, ci o țin vie.
Prin voce, prin gesturi, prin felul lor de a trăi.
Rafila este unul dintre acei rapsozi pentru care titlul de Tezaur Uman Viu nu este o medalie, ci o confirmare a unui adevăr: că arta cea mai pură se naște acolo unde omul rămâne aproape de lume, de pământ, de credință și de suflet. -
Teodora Purja – Glasul singurătății și al memoriei, horitoarea cu noduri din Agrieș
Există voci care cântă.
Există voci care povestesc.
Și există voci care vindecă.
Teodora Purja face parte dintre acestea din urmă — o horitoare rară, una dintre ultimele păstrătoare ale horei cu noduri, un stil arhaic care vine din adâncul timpului și din rădăcina omului maramureșean și năsăudean.
Născută la 22 noiembrie 1941, în Agrieș, comuna Târlișua, într-o familie în care credința, cântul și munca mergeau împreună, Teodora și-a găsit glasul în intimitate, în gospodăria părintească, în bătătura casei, acolo unde a cântat prima dată alături de bunica sa.
Copilăria unei familii care cânta
În casa Purja, aproape toți cântau.
Tatăl, Simion Cătuna, era diac la biserică; fratele ei mai mare, Grigore, a devenit și el diac, iar tradiția continuă astăzi prin fiul său.
De la tată a învățat cântările bisericești.
De la bunică — taina horei cu noduri.
De la mama — arta țesutului și cusutului, iar suveica și acul parcă țineau ritmul glasului lor.
Vara, toți erau la câmp. Toamna, la desfăcat porumbul.
Seara, după ce munca se încheia, oamenii din sat se strângeau, horeau, jucau, strigau împreună.
Acolo, între ei, Teodora și-a antrenat vocea, curajul, dar mai ales simțul adevărului unui cântec:
că el se cântă „atunci când îți vine”, nu la comandă.
Horea în grumaz – un stil rar, aproape dispărut
Agrieșul, satul care a dat lumii pe Liviu Rebreanu, se află la granița Năsăudului cu Maramureșul și Țara Lăpușului — teritoriu în care doina a luat forma ei nordică, horea în grumaz.
Este o tehnică interpretativă aparte:
— redare guturală,
— lovituri de glotă,
— „noduri” sonore,
— inflexiuni asemănătoare cântului samanilor siberieni sau al triburilor polineziene.
Teodora Purja nu doar că o stăpânește.
Este singura din județul Bistrița-Năsăud care o mai păstrează în forma ei pură.
Este un monument viu al unei arte care altfel s-ar fi pierdut în liniștea satelor.
Prima scenă: codrul
Prima dată a cântat în curtea casei părintești, iar primii spectatori au fost animalele, păsările, copiii și bunica.
Pentru Teodora, scena nu a fost niciodată doar un podium.
„Prima scenă pe care am pășit mi-a fost codrul.”
În această frază e surprins tot universul ei: cântecul vine din natură, din intimitate, din nevoia de a spune ceva lumii.
Abia din 1980 a început să participe la festivaluri, dar nu s-a schimbat.
A cântat mereu așa cum cânta acasă: în ritm propriu, după respirația inimii.
Festivalurile unde a fost prezentă sunt printre cele mai reprezentative:
— „La Poale de Țibleș”,
— „Prin Muzică la Obârșii” (Buzău),
— „Festivalul Doinei” (Chișinău),
— Festivalul Cărții Transilvania (Cluj).
O voce imprimată în fonotecile României
Specialiștii au știut imediat că Teodora nu e o simplă interpretă.
Etnologii, realizatorii radio și artiștii recunoscuți i-au căutat glasul.
În 1987, vocea ei a fost imprimată în fonoteca Radio România de către Gruia Stoia.
Au urmat înregistrări cu:
— episcopul Macarie Drăgoi (Radio Renașterea),
— marele artist Grigore Leșe (TVR).
Grigore Leșe spunea despre horea de unul singur că este cea mai pură formă de artă — iar Teodora Purja este întruchiparea ei.
Menuț Maximinian, directorul ziarului „Răsunetul”, scrie astfel despre ea:
„Este o femeie care horește de una singură de când se știe.
Acum cântă pentru a-și astâmpăra singurătățile.”
Iar Grigore Sâmboan o numește „o veritabilă școală pentru interpreții de folclor”.
Mulți îi calcă pragul, o ascultă, învață.
Fiica ei, Lenuța, și nepotul Sergiu sunt deja continuatorii acestei arte rare.
Teodora Purja – un Tezaur care a trecut peste hotare
Ceea ce e unic la Teodora este că a dus horea cu noduri nu doar în fonotecile României, ci și în afara țării.
A cântat la Paris, în fața unui public care poate nu înțelege limba, dar înțelege vibrația, intensitatea, forța arhaică a glasului său.
Și totuși, pentru ea, cea mai adevărată scenă rămâne casa.
Bătătura.
Toarcele lângă care și-a însoțit glasul.
Câmpul, unde a cântat în copilărie.
Codrul, unde a auzit primul ecou.
O artă a singurătății asumate
Teodora Purja nu cântă pentru aplauze.
Nu cântă pentru public.
Cântă pentru că altfel n-ar putea trăi.
Cântecul ei e mărturie.
E vindecare.
E un pod între lumi: între copilăria străveche a satului românesc și prezentul unei lumi care uită repede.
Horea cu noduri este una dintre puținele forme de autenticitate rămase neatinse de modernizare — și asta datorită ei.
O femeie care cântă exact „când îi vine”, cu aceeași voce de acum 70 de ani, pe care timpul nu a învins-o.
Un Tezaur Uman Viu prin și pentru ceea ce este
În 2018, Teodora Purja a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Nu pentru o carieră, ci pentru un fel de a fi.
Pentru o viață în care cântecul a fost parte din muncă, din credință, din familie, din dor și din viață.
Teodora Purja nu este doar o horitoare.
Este un reper.
O amintire vie a felului în care românii își alinau sufletul.
O voce rară, cu vibrație de munte, de codru, de lumină.
Nimeni nu mai cântă ca ea.
Și poate nimeni nu va mai cânta vreodată. -
VALER BURZO
Rapsodul care își cânta dorul printre dealuri
Un glas venit dintr-o istorie lungă de oameni ai locului
În Suciu de Sus, sat din Țara Lăpușului în care pădurile își schimbă culoarea odată cu anotimpurile, iar casele par să păstreze ecoul generațiilor trecute, numele lui Valer Burzo este rostit cu respect. A fost cunoscut și sub numele vechi al familiei — Valeriu Măriuchii Rejoaiei — un nume care spune, în sine, povestea unei stirpe vechi, atestate încă din secolul al XV-lea. Dintr-o tradiție de oameni liberi, de gospodari și țărani care au știut să ducă mai departe pământul și rânduiala, Valer Burzo a fost, vreme de decenii, unul dintre cei mai importanți purtători ai cântecului lăpușean.
Născut la 29 aprilie 1936, într-o familie în care cântul era la fel de firesc ca munca câmpului, a crescut într-o lume în care „a hori” nu era spectacol, ci mod de a respira. Pentru el, cântecul n-a fost niciodată o podoabă, ci o întâmplare inevitabilă a sufletului. „Omul nu poate cânta dacă nu simte o durere… eram singur cuc prin pădure și mi se făcea dor și cântam”, spunea el, într-o mărturisire care rezumă întreaga lui viață.
Copilărie cu glas de doină
Cum se întâmplă adesea în satele transilvănene, primul lui învățător a fost chiar mama, de la care a învățat nu numai melodiile, ci și modul firesc, ritualic, de a se raporta la cântec. În casă, în vremea copilăriei, doina nu era o artă, ci o prelungire a vorbirii. De mic, Valer a prins de la cei mari obiceiul de a hori în grumaz — un fel de cânt cu noduri, specific Țării Lăpușului — tehnică grea, ce vine din bătrâni și nu poate fi deprinsă fără sensibilitate și rânduială interioară.
În acea lume a copilăriei, portul popular era purtat cu demnitate, iar jocul și cântecul se legau firesc de viața de zi cu zi: la șezători, la hore, la muncă, la sărbători. De atunci, Valer Burzo a înțeles că nu poate exista om fără cântec, că glasul omului e felul în care acesta își spune durerile și bucuriile.
Rapsodul care nu a renunțat niciodată la cântec
Odată cu maturitatea, viața i-a adus muncile grele ale satului: a fost mecanic de utilaje, agricultor, staroste de nuntă, un om priceput la toate, dar peste aceste ocupații se ridica mereu cântatul. Fie că muncea în pădure, pe câmp sau că mergea la nunți, glasul lui era nelipsit. Cânta când îi era dor, cânta când simțea o apăsare, cânta când își aduna gândurile — și cânta, mai ales, pentru a păstra o lume pe cale să se stingă.
Horea lui — plină de noduri, prelungă, adâncă — vorbea despre suferință, despre dor, despre dragoste, despre tristețe, dar și despre bucuria simplă a vieții. El nu interpreta cântecul, ci părea că îl scoate din adâncul pământului. De aceea, cei care l-au ascultat spun că glasul lui aducea cu sine atmosfera dealurilor, a izvoarelor, a drumurilor de țară, a oamenilor abuiați de vreme. Era o lume întreagă cuprinsă în felul lui de a cânta.
Un om pentru care tradiția era un drum firesc
Rapsodul a purtat întotdeauna costumul popular cu o eleganță naturală. Nu îl îmbrăca pentru scenă, ci pentru că făcea parte din ființa lui. Pentru Valer Burzo, tradiția nu a fost niciodată un motiv de laudă, ci o datorie interioară. A rămas credincios cântecului până la capăt, chiar și atunci când glasul nu îl mai asculta, când vârsta îi îngreuna respirația, când puterea părea să se ducă.
Până să plece dintre noi, în anul 2017, a rămas un simbol al Țării Lăpușului. Prezența lui la evenimentele culturale ale zonei era mereu o bucurie: de câte ori apărea, oamenii știau că vor auzi o doină „ca altădată”, o horă care păstrează urmele lumii vechi.
O moștenire care nu se pierde
Dincolo de cântec, Valer Burzo a dus mai departe ceva mult mai greu de învățat: starea din care se naște cântecul. A transmis copiilor și nepoților dragostea pentru folclor, iar în satul Suciu de Sus există încă oameni care își amintesc cum a învățat lumea să cânte fără rușine, cu inima deschisă.
Specialiștii în etnografie spun despre el că a reușit ceea ce puțini mai pot: să păstreze firescul cântecului tradițional, fără să îl transforme în spectacol. În interpretarea lui, doina își păstra locul natural, departe de scenă, departe de lumini, încărcată de sens și de intimitate.
Un reper pentru tot ce înseamnă autenticitatea lăpușeană
Corina Isabella Csiszar, etnolog, spunea despre el că reușea să creeze, în orice împrejurare, „o imagine vie a dorului, o atmosferă care trezește cele mai profunde sentimente”. Și nu era doar o impresie: oricine l-a ascultat măcar o dată își amintește vibrația aspră și caldă a glasului, felul în care vorbele lui păreau să coboare dintr-o altă vreme.
Valer Burzo nu a fost doar un rapsod; a fost un păstrător al unei lumi. Cântând, a salvat o parte esențială din identitatea Țării Lăpușului. Iar moștenirea lui — doina, horea, felul de a spune durerea — rămâne astăzi printre cele mai curate forme de patrimoniu viu din nordul țării. -
VASILE SOPORAN
Rapsod popularRădăcinile unui glas născut din pământul Câmpiei
În satul Frata, acolo unde hotarul se deschide în largul Câmpiei Transilvaniei și unde oamenii au învățat de secole să-și pună sufletul în cântec, s-a născut Vasile Soporan. Venit pe lume în 1936, într-un timp tulbure care nu oferea copiilor prea multe prilejuri de visare, Vasile a crescut în gospodăria unor oameni simpli, dar bogați în felul lor — bogați în povești, în lucrul câmpului, în meșteșugul cântării și-al jocului.
Copilăria lui s-a întâmplat între război, muncă și sat, dar cu toate greutățile acelei epoci, în el a rămas aprins un lucru: un fel de chemare, o înclinație firească spre melodie. Îi plăcea cântecul înainte de a înțelege ce este muzica. Asculta glasurile oamenilor la coasă sau la sapă, pe ogor, în zilele lungi de vară. Îi prindea ritmul pașilor, vibrația respirației, strigătul de trudă transformat, fără să vrea, în horă.
A fost un copil atent, care nu primea cântecul ca pe un dar, ci ca pe ceva ce trebuia învățat, memorat și ținut la loc sigur — în inimă.
„Prin hori, omul își descarcă greutățile din suflet”, avea să spună mai târziu. Iar pentru el, această descărcare a însemnat nu doar o formă artistică, ci o nevoie.
În satul lui, cântecul nu era spectacol. Era un mod de a trăi.
________________________________________
Moștenirea: vocea care vine din familie
În casele oamenilor de pe câmpie, între două anotimpuri și două recolte, cântarea era mai întâi poveste. Așa a fost și în familia Soporan, unde mama și tata erau ei înșiși horitori și jucăuși, cunoscuți în comunitate.
Dar dintre toți cei pe care i-a ascultat în copilărie, un om i-a rămas cel mai drag: Solomon din Bercheș, un horitor cunoscut în zonă pentru felul în care transforma sentimentele în noduri de glas. De la el a preluat Vasile primele hore, primele doine, primele moduri de a spune viața prin sunet.
Ceea ce a învățat în acei ani a devenit, peste timp, fundamentul repertoriului său: o lume de peste o sută de cântece, toate inspirate din realitatea satului, din durerile și bucuriile unei comunități care a știut dintotdeauna să se exprime prin folclor.
Pentru Soporan, cântatul nu a fost niciodată virtute scenică, ci gest firesc.
„Am cântat atunci și cânt și acum, ca să mă stâmpăr”, obișnuia să spună.
________________________________________
Primul pas pe drumul unei cariere neașteptate
Drumul lui spre recunoaștere nu a fost planificat. Nu s-a visat niciodată artist, nici nu s-a gândit să urce pe scene mari. El cânta pentru sine și pentru sat.
Dar în 1982, când a înregistrat primele piese la Radio Cluj, în acompaniamentul tarafului condus de Alexandru Ciurcui din Soporu de Câmpie, lucrurile s-au schimbat.
Specialiștii au remarcat imediat timbrul său: puternic, dar cald, aspru pe margini, dar profund în mijloc — un glas de câmpie, așa cum rar se mai întâlnește.
De aici înainte, au urmat apariții scenice, invitații la spectacole, festivaluri, turnee în țară și peste hotare.
Publicul l-a îndrăgit nu pentru tehnică, ci pentru autenticitate.
Vasile Soporan nu interpreta, ci trăia. Pe scenă, plângea, râdea, se înroșea la față de emoție, își lăsa corpul să vibreze la fel ca în copilărie, când cânta pe câmp „ca să-și descarce sufletul”.
________________________________________
Doina — stâmpărarea sufletului
Pentru Soporan, doina nu a fost doar un gen muzical, ci o esență.
El spunea că într-o doină se poate cuprinde tot: greutatea vieții, dorul de cei plecați, dragostea, împlinirea, nevoia de liniște, uneori chiar și rugăciunea nerostită.
În glasul lui se simțea o formă de rezistență, o încăpățânare de a nu lăsa să se piardă un mod de a cânta care nu se învață la școală, ci se moștenește.
Atunci când interpreta o horă sau o piesă de joc, întreaga lui ființă se schimba: corpul se încorda, vocea se arcuia, iar pașii se transformau într-o coregrafie a tradiției. Puțini rapsodi au reușit să îmbine atât de natural cântarea cu dansul. La fiecare apariție, publicul îl vedea jucând feciorescul cu aceeași vigoare cu care îl dansase în tinerețe.
________________________________________
Anii maturității – de la cântatul pe ogor la scenele lumii
În 1988 a ieșit pentru prima dată cu cântecul său peste hotare. Apoi, după 1990, au urmat turnee în Franța, Germania, Elveția, Belgia și până în Statele Unite ale Americii, unde a participat la Festivalul Smithsonian din Washington — un loc de întâlnire al tradițiilor lumii.
Nu a uitat niciodată, însă, satul. Pentru el, Frata rămânea centrul lumii.
Oriunde mergea, aducea cu sine o parte din pământul de acasă, din obiceiul oamenilor de pe câmpie de a cânta pentru a da sens vieții.
________________________________________
Un om al comunității, un reper al Transilvaniei
Cu timpul, Soporan a devenit nu doar un artist, ci un simbol.
În sat îl opreau copiii, tinerii, bătrânii — unii pentru a-l saluta, alții pentru a-i cere un cântec.
În presă au început să apară articole despre el. Juriile profesionale îl apreciau pentru autenticitate. Specialiștii în folclor vedeau în el un rapsod care nu doar interpreta repertoriul zonei, ci îl continua, îl întărea, îl ducea mai departe.
Astăzi, numele lui Vasile Soporan este legat de întreaga Câmpie Transilvană, ca un fel de voce colectivă, în care s-au strâns dorurile și năzuințele unei comunități întregi.
________________________________________
A învățat din sat și a dăruit satului
Tot ceea ce a ajuns să fie în artă se datorează oamenilor pe care i-a ascultat în copilărie: părinților săi, horitorului Solomon și vecinilor care cântau în timpul muncilor câmpului.
În schimb, el a oferit comunității propriul repertoriu: peste o sută de cântece, dintre care multe au devenit reprezentative pentru zonă.
Rămâne în sat și astăzi imaginea lui cântând în curte, în ogradă, în hore sau pe uliță.
Rămâne și sentimentul că prin vocea lui, oamenii pot trece mai blând peste greutățile vieții.
________________________________________
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el s-a păstrat nealterată tradiția cântului din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lui este o arhivă vie, născută exclusiv din realitatea satului.
Pentru că doina, în glasul său, nu este piesă muzicală, ci adevăr omenesc.
Pentru că a reușit să transmită emoția cântecului fără artificii, fără adaptări, fără scenografie.
Pentru că a trăit folclorul în forma lui pură și l-a dăruit lumii întregi.