Satu Mare
-
Începuturile unei vieți țesute cu grijă
Emilia-Zamfira Grosoș s-a născut la 2 septembrie 1956 în satul Soconzel, județul Satu Mare, într-o familie în care lucrul cu mâna nu era doar o necesitate, ci o formă de identitate. Tatăl ei, Mihai Goste, cunoscut în sat ca „Mihaiu lui Irimie”, era un om cumpătat și respectat, iar mama, Florica, era țesătoare iscusită, purtătoare a unei moșteniri pe care avea s-o transmită mai departe fiicei.
Copilăria Emiliei a stat sub semnul muncilor tradiționale. Din toate îndeletnicirile bunicii din partea mamei, țesutul a fost cel care i s-a lipit de suflet. De la unsprezece-doisprezece ani s-a așezat pentru prima dată la războiul de țesut — moment de revelație, care i-a schimbat întreaga viață. De atunci nu s-a mai desprins niciodată de fire, ițe și spată.
Mama ei a fost prima și cea mai importantă învățătoare. Sub privirea ei atentă, Emilia a deprins fiecare etapă: torsul caierului, urzitul, năvăditul, confecționarea ițelor, trecerea firelor prin spată și, în final, țesutul propriu-zis.
Era un drum lung, dar Emilia îl străbătea cu răbdare, ca pe un ritual.
De la războiul de țesut la straiele întregii zone
Pe măsură ce a crescut, Emilia Grosoș a devenit una dintre cele mai talentate țesătoare ale satului. În odaia ei se nășteau pânze de casă, fote, cămăși, fețe de masă, ștergare, podoabe textile și costume populare specifice zonei Codrului.
Țesătura ei era recunoscută după densitate, regularitate și cromatică. Folosea doar materiale naturale, iar firele le pregătea după metodele vechi, moștenite din familie.
În timp, creațiile ei au depășit granițele satului — și ale țării. Piese lucrate la Soconzel au ajuns în colecțiile unor oameni din toată România și din afara ei.
„Emica Cantorului”, cum îi spune satul, a rămas fidelă tradiției, dar nu s-a temut niciodată de complexitate. Unele dintre piesele ei sunt adevărate capodopere: zadii bogat ornamentate, cămăși cu motive codrenești minuțios reconstruite, podoabe cu mărgele realizate în tehnica veche de împletit „în chiara”, specifică zonei.
Odaia mândră – muzeul viu al unei vieți
În casa ei din Soconzel, Emilia Grosoș și-a amenajat „o odaie mândră”, tipic codrenească, plină de straie, țesături și podoabe, toate lucrate în timp cu mâinile ei.
Patul înalt, încărcat cu perne brodate, țoalele așezate cu grijă, ștergarele albe, războiul de țesut, mănunchiurile de lână, lada de zestre – toate compun un spațiu care nu este muzeu, ci viață trăită.
Această odaie a devenit mândria familiei și un loc căutat de vizitatori, specialiști și oameni care vor să vadă cum arată, în forma ei autentică, o gospodărie tradițională din Codru.
Generația pe care a crescut-o
Emilia-Zamfira Grosoș nu a păstrat meșteșugul doar pentru sine. Din dorința de a duce mai departe tradiția familiei – și poate cu o ușoară nostalgie că nu a avut și o fiică – i-a insuflat nepoatei sale, Mirela Goste, dragostea pentru țesut.
Mirela a învățat tainele meșteșugului încă de mică, stând lângă mătușa ei și urmărindu-i fiecare gest.
În plus, Emilia a răspuns mereu chemărilor instituțiilor culturale și de învățământ din Satu Mare. A participat la tabere, proiecte și ateliere, inițiind sute de copii și tineri. Pentru ei, războiul de țesut nu a mai fost o relicvă, ci un instrument viu, accesibil, frumos.
Festivaluri, târguri și recunoaștere
Prezența ei la târgurile meșteșugarilor este constantă. A fost nelipsită de la Sâmbra Oilor de la Huta Certeze, de la târgurile din Satu Mare, Negrești Oaș, Tășnad, Carei și din numeroase comune din județ.
A participat, de asemenea, la Festivalul folclorului codrenesc de la Oțeloaia și la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Negrești Oaș.
Distincțiile au venit firesc: titlul de „Luminător al satelor” acordat de Consiliul Județean Satu Mare, Diploma de Excelență acordată de Muzeul Județean și recunoașterea Asociației Codrenii.
Pentru specialiști, Emilia este una dintre cele mai puternice păstrătoare ale identității Codrului.
Meșteriță, creatoare, purtătoare de patrimoniu
Specialiștii afirmă clar: Emilia Zamfira Grosoș este una dintre principalele continuatoare ale tradițiilor codrenești. Are o colecție impresionantă de straie și textile vechi, le valorifică, le reproduce și le transmite mai departe.
În ochii comunității, este o femeie blândă, generoasă și foarte harnică — exact profilul meșteriței de altădată, care lucra nu pentru ea însăși, ci pentru frumusețea lumii din jur.
Tezaur Uman Viu al Sătmarului
În 2023, Emilia-Zamfira Grosoș a primit titlul de Tezaur Uman Viu pentru meșteșugul țesutului și al producerii costumului popular codrenesc.
Nu titlul o face însă importantă, ci viața ei: zecile de ani de muncă, sutele de țesături, dar mai ales generațiile pe care le-a orientat spre tradiție.
În Soconzel, războiul de țesut se aude și astăzi, iar în sunetul lui se recunosc pașii unei femei care a hrănit identitatea unei regiuni întregi.
Iar prin mâinile Emiliei Grosoș, Codrul continuă să fie o lume în care firele se adună, se împletesc și devin frumusețe. -
FLOAREA FINTA
Costume și podoabe populare din Țara OașuluiO viață care începe în miezul tradiției
În Negrești-Oaș, acolo unde satul și-a păstrat încă aripa aspră a nordului și strălucirea neîmblânzită a portului tradițional, s-a născut, în vara anului 1933, Floarea Finta. Era o vreme în care casele se sprijineau încă pe rânduială, iar femeile își învățau fetele să coasă nu doar haine, ci identități.
Floarea, copilă cu ochi vii și mâini foșnind de nerăbdare, a învățat primele semne ale meșteșugului la doar doisprezece ani. Mama ei, Irina, i-a pus în mâini acele și pânza, i-a arătat cum se desenează o rochie, cum se prind ornamentele, cum se țese marginea unei fețe de masă sau cum se îmblânzește o bucată de material pentru a deveni haină de pat. De la această femeie, care păstra în lada de zestre obiecte ce aveau suflet de familie, Floarea a primit prima lecție: în Oaș, fiecare lucru făcut cu mâna trebuie să spună o poveste.
A învățat repede, cu o seriozitate care o va însoți toată viața. De la primele sale decorații pentru rochii până la podoabele femeiești care aveau să devină semnătura ei, drumul nu a fost altceva decât o continuitate firească a lumii din care făcea parte.Meșteșugul care îmbracă Oașul
Floarea Finta — sau „mătușa Floare”, cum îi spune lumea — a trăit într-un loc în care portul popular este mai mult decât un obiect de îmbrăcăminte. Este un steag, un legământ cu trecutul.
De-a lungul anilor, ea a început să lucreze cu precădere la podoabe femeiești, acele zgărzi, zgărdane și fodre care dau strălucire și mândrie costumului oșenesc. Sub mâinile ei au prins viață și obiecte miniaturale — clopuri mici, străițe — care surprindeau într-o formă redusă întreaga estetică a zonei.
Pasiunea ei nu a rămas închisă în atelier. Împreună cu copiii — opt la număr — a participat la spectacole organizate în țară și peste hotare, ducând în lume specificul zonei. Casa lor a devenit un punct de reper al tradițiilor: o încăpere păstrată în stilul vechi, o cameră-muzeu plină cu obiecte adunate de-a lungul vieții, lăzi de zestre, costume, desagi, blide și oluri care spuneau fără cuvinte povestea unei lumi ce părea că se retrage, dar care la ea acasă încă respira.Anii dedicării: între comunitate și recunoaștere
Pentru Floarea Finta, tradiția nu a fost niciodată o formă de nostalgie, ci un mod de a trăi. A participat, de-a lungul anilor, la o serie întreagă de festivaluri și târguri, de la „Nunta oșenească” din Belgia, în 1983 — unde a împletit mireasa și a pregătit mâncărurile tradiționale — până la „Sâmbra oilor”, sărbătoare anuală, atât de dragă zonei, sau la Târgul Meșterilor Populari din Negrești-Oaș, unde era nelipsită.
Prezența ei a fost remarcată și apreciată la multe evenimente culturale: târguri, festivaluri ale pălincii, expoziții de tradiții și obiceiuri, dar și la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde a participat la reconstituirea celebrei „Nunți din Oaș”. Pentru contribuția sa, a primit diplome de excelență ani la rând, fiind recunoscută ca una dintre cele mai importante figuri ale meșteșugului oșenesc.O casă care a devenit muzeu
După anii ’90, satul s-a schimbat. Casele tradiționale au început să dispară, înlocuite de construcții moderne. Dar în locuința Floarei Finta, o încăpere a rămas neatinsă de timp.
Cu sprijinul comunității și la sugestia instituțiilor culturale, ea a reînceput să împărtășească ceea ce știa, transformând casa într-un loc unde oamenii puteau veni să vadă, să asculte, să învețe.
În cadrul proiectelor culturale ale orașului Negrești-Oaș, a fost informator pentru cercetări etnofolclorice, gazdă pentru filmări documentare, personaj central în șezători, ateliere, evenimente dedicate obiceiurilor de Sânziene sau de Dragobete.
Pe ușa casei ei au intrat studenți, echipe de filmare, cercetători, artiști sau simpli vizitatori care doreau să înțeleagă mai mult din universul tradiției oșenești.
Și-a dăruit timpul și priceperea nu pentru faimă, ci pentru că simțea că așa e rânduiala: meșteșugul nu trebuie să moară.Rădăcinile și moștenirea
Floarea a învățat totul de la mama ei și, la rândul ei, a încercat să lase aceste cunoștințe mai departe. Și-a învățat fiicele tainele meșteșugului, iar priceperea în leacuri — deprinsă tot din copilărie — a trecut și ea către generațiile următoare.
Ceea ce a început cu o fată de doisprezece ani care descoperea acele și pânza, a devenit, peste decenii, una dintre cele mai importante surse de memorie culturală ale întregii zone.
În Oaș, oamenii spun că un lucru făcut bine nu moare, ci merge cu omul mai departe. Așa este și povestea Floarei Finta: o viață întreagă de muncă, de podoabe, de tradiție, de grijă pentru ceilalți, de păstură culturală și de mândrie pentru un loc care și-a născut tezaurul nu din aur, ci din oameni.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că în mâinile ei s-a păstrat, nealterat, meșteșugul vestimentației oșenești.
Pentru că a dăruit, înainte de toate, prin exemplu.
Pentru că a deschis ușa unei case-muzeu pentru ca alții să învețe.
Pentru că a păstrat în inimă și în lucru un patrimoniu care altfel s-ar fi risipit.
Și pentru că, în fiecare zgardă, în fiecare obiect miniatural sau în fiecare poveste despre portul oșenesc, se simte încă inima unei femei care a știut să construiască punți între generații. -
Istvanfi Gheza – Olarul din Vama și dialogul cu lutul
Un copil născut în Ajun, într-o lume a focului și a lutului
Istvanfi Gheza s-a născut la 25 decembrie 1957 în satul Vama, județul Satu Mare, parcă predestinat unei vieți legate de foc. În ziua lui de Crăciun, satul era învăluit de zăpadă, dar în casa familiei Istvanfi era cald: cuptoarele pentru ars vasele funcționau aproape tot anul. Acolo a crescut un copil care nu învăța doar mersul, ci și ritmul roții de olar.
Tatăl său, Laszlo Istvanfi, era un cunoscut olar, iar mama, Ileana, se ocupa de decorarea ceramicii. Bunicul, Geza Pall, fusese și el olar, astfel încât Gheza reprezintă a treia generație consecutivă de meșteri. Cu alte cuvinte, olăritul nu a fost o alegere, ci un mediu natural în care a crescut, la fel de firesc precum învață alți copii să cânte sau să alerge.
La paisprezece ani, deja lucra cot la cot cu tatăl său. În 1972, cu o siguranță care i-a uimit chiar și pe cei din familie, a ridicat singur primele vase adevărate. De atunci, nu s-a mai oprit niciodată.
Tinerețea printre roți, lut și foc
Atelierul din Vama era locul în care copilăria lui Gheza se transforma încet în meserie. A văzut, de mic, cum lutul se frământă cu tălpile, cum se curăță și cum se aduce la consistența potrivită. A învățat cum se centrează bucata de pământ pe roată, cum trebuie întinsă, ridicată, subțiată, rotunjită.
Cuptoarele, adevărate uriașe de cărămidă, erau cele care dădeau viață vaselor. Gheza își amintește și acum emoția dinaintea deschiderii cuptorului, teama că focul ar fi putut fi prea puternic sau prea slab și ar fi stricat munca depusă cu zilele.
În Vama, olăritul era o ocupație respectată. Casele aveau încăperi întregi pline de vase, iar satul era cunoscut în tot județul pentru meșterii săi. Gheza a devenit, în timp, unul dintre cei mai apreciați dintre ei.
Atelierul propriu și fidelitatea față de meșteșug
Anii au trecut, iar Gheza a continuat să lucreze cu aceeași disciplină. Astăzi, are propriul atelier în satul natal, pe strada Ion Creangă. Este locul unde meșteșugul tradițional se împletește cu rigoarea modernă și unde vasele ies din mâinile lui cu o naturalețe care trădează decenii de practică.
Lucrează atât obiecte utilitare, cât și piese decorative. Păstrează formele tradiționale ale zonei, motivele geometrice și florale specifice ceramicii locale și acea simetrie pe care doar un meșter experimentat o poate menține fără efort.
Nu a abandonat niciodată tehnicile vechi. Fiecare vas este modelat manual, ridicat pe roata tradițională și ars în cuptor, după regulile străbunicilor lui.
Generațiile pe care le-a format
Gheza a transmis dragostea pentru lut propriilor copii. Fiica lui, Maria, este cea care continuă astăzi tradiția olăritului în familie. Lucrează cu aceeași dăruire, având atelier alături de tatăl ei. Fiul său, tot Gheza, a ales alt drum, dar nu s-a desprins complet de meșteșug: atunci când îl apucă dorul copilăriei, își așază mâinile pe roată și ridică un vas „de amintire”.
Pe lângă familia sa, Gheza Istvanfi a inițiat sute de copii. A fost invitat în școli, în centre culturale, în tabere de creație, în programe ale instituțiilor locale și ale ONG-urilor. Copiii au învățat de la el nu doar tehnica, ci și răbdarea, respectul față de material și bucuria lucrului făcut cu mâna.
Pentru Gheza, fiecare copil care a pus mâna pe lut este un posibil continuator al tradiției. Știe că nu toți vor rămâne olari, dar crede cu tărie că gestul în sine, chiar o singură dată, poate aprinde în cineva o scânteie.
Un meșter recunoscut și respectat
Participarea lui Gheza la târguri și festivaluri este constantă. A fost prezent an de an la Zilele orașului Negrești Oaș, Satu Mare, Tășnad, Carei, dar și la celebrul Târg al Olarilor din Sibiu, cel mai vechi eveniment de profil din România.
A expus la târgurile de turism din București, Paris și Viena, ducând ceramica din Vama în fața unui public internațional. De fiecare dată, oamenii au remarcat talentul, modestia și tehnica lui impecabilă.
Pentru munca sa a primit numeroase distincții. A fost numit „Luminător al satelor”, a primit diplome de excelență și recunoașteri culturale din partea instituțiilor din Satu Mare. Toate aceste aprecieri reflectă statutul lui special în comunitate: un meșter care nu doar creează, ci inspiră.
O mărturie despre meșteșug și condiția umană
Cei care au urmărit felul în care Gheza lucrează vorbesc despre o simbioză perfectă între om și material. În mâinile lui, lutul pare viu.
Modelarea lui este o negociere tăcută: nu forțează materialul, ci îl ascultă, îl îmblânzește, îi cunoaște limitele. Iar deschiderea cuptorului este mereu un moment sacru, cu același amestec de teamă și bucurie — pentru că meșterul știe: focul nu iartă.
Este poate motivul pentru care cei care l-au studiat spun despre el că lucrează „într-un refugiu din fața vremurilor moderniste”. Pentru Gheza, tradiția nu e trecut, ci prezent. Un mod de a rămâne om într-o lume grăbită.
Un Tezaur Uman Viu al lutului
Astăzi, Gheza Istvanfi este considerat unul dintre ultimii mari olari ai Vămii. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă ceea ce satul știa de mult: că în mâinile acestui om se păstrează nu doar un meșteșug, ci și o parte din identitatea locului.
În atelierul lui, roata nu se oprește aproape niciodată. Lutul continuă să se lase transformat, iar vasele ies cu aceeași frumusețe liniștită, care nu se învechește niciodată. -
Viorica Puți din comuna Batarci, județul Satu Mare este împletitoare de mirese, o ocupație care se regăsește doar în Țara Oașului și este cea mai spectaculoasă etapă a unui ritual existențial esențial: cel al căsătoriei. Fiecare element al împletiturii își are rostul lui, fără de care nunta oșnească nici nu ar putea fi imaginată. Puține sunt în Țara Oașului femeile care se îndeletnicesc cu împletitul mireselor și de aceea, ele se bucură de un mare respect din partea întregii comunități, astfel că gătitul miresei este un eveniment cu o semnificație aparte. Elementul care particularizează împletitul miresei și care este foarte spectaculos, îl reprezintă coada împletită a miresei. Nu este la îndemâna oricui să realizeze coada (împletitura), astfel că meșterițele autentice se află la mare căutare. Împletitul este un adevărat ritual riguros și atent etapizat, dar rezultatul este pe măsură. Peste părul împletit, se fixează numeroase podoabe într-un melanj de forme și culori armonioase. Viorica Puți este considerată o adevărată maestră printre cele care mai știu să împletească coada miresei și să gătească mireasa pentru nuntă, conform cutumei strămoșești. Îndrăzneață și plină de energie, așa cum îi stă bine unei oșence autentice, ea a deprins repede meșteșugul realizării podoabelor necesare gătitului miresei: zgărzi, „labe” (zgărzi late de 5-7 cm), cununa de mireasă, coada cununii. În timp și-a creat o adevărată colecție. Podoabele astfel create sunt realizate în culorile caracteristice satului Batarci și care nu se regăsesc în celelalte sate din Oaș. Cununile meșteriței respectă cu sfințenie tehnicile autentice, moștenite din moși strămoși. Meșterița Viorica Puți este recunoscută în comunitatea sa natală, în Țara Oașului și în judeţul Satu Mare ca o creatoare, păstrătoare și transmițătoare a valoroaselor elemente de patrimoniu cultural material și imaterial. Roadele muncii ei au fost răsplătite cu diferite ocazii, prin diferite premii și diplome de excelență.” se arată în recomandarea scrisă de către Robert LASZLO, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare.