Sculptor în lemn
-
Eugen Gavrilă – Sculptorul de stâlpi funerari din Munții Sebeșului
Origini și identitate
Eugen Gavrilă s-a născut în 18 august 1968, în satul Pianu, județul Alba, într-o familie de țărani din zona Munților Sebeșului. A crescut în apropierea pădurilor de stejar și salcâm, într-un spațiu în care lemnul era nu doar resursă, ci parte a vieții cotidiene.
În sat era cunoscut după vechiul nume al neamului său – „Jenu lu’ Ionu lu’ Matei” – o formă tradițională de identificare care păstrează genealogia comunității.
A urmat opt clase, apoi a rămas în gospodărie, unde a început să lucreze cu lemnul de la vârste mici. De la părinți, Ioan și Elisabeta, a moștenit respectul pentru muncă, iar mai târziu, împreună cu soția sa, Silvia, a crescut trei copii: Ioan-Silviu, Gabriela și Ștefan.
Formarea meșterului
Sculptura în lemn nu a venit către Eugen printr-un învățător direct, ci prin întâlnirea repetată cu vechile cruci și stâlpi funerari din cimitirele satelor Pianu și Loman. Le observa, le studia îndeaproape și încerca să înțeleagă logica formelor: liniile adânci, motivele geometrice, păsările sculptate în vârf, simbolistica lor.
A început să lucreze singur, cu unelte simple, exersând până când mâna a început să urmeze firesc ritmul lemnului. De atunci, fiecare piesă realizată de el păstrează ceva din aceste începuturi autodidacte: o rigoare a detaliului, dar și o intuiție puternică a proporțiilor.
Stâlpul funerar – centru al unui meșteșug unic
Zona Munților Sebeșului păstrează un obicei funerar distinct: la mormântul bărbaților neînsurați se ridică stâlpi funerari, nu cruci. Stâlpul, văzut ca „coloană a vieții”, este încheiat cu o pasăre – simbol al sufletului.
Femeilor li se așază cruci ornate cu motive geometrice sau vegetale, sculptate în lemn.
Eugen Gavrilă este astăzi considerat ultimul meșter care lucrează în mod tradițional acest tip de stâlpi funerari. Lucrează în stejar, salcâm, nuc, tei și paltin, fiecare lemn fiind ales pentru o anumită proprietate: duritate, flexibilitate, finețea fibrei sau rezistența în timp.
În opera sa se regăsesc:
– stâlpi funerari cu pasărea-suflet;
– cruci sculptate cu motive vechi;
– troițe;
– linguri, panoplii și obiecte gospodărești;
– ciubere, putini și butoaie;
– construcții din lemn pentru diverse gospodării din zonă.
Prin tot ceea ce lucrează, el asigură continuitatea unui meșteșug cu statut identitar în comunitate.
Lucrări pentru sat și pentru regiune
De-a lungul anilor, Eugen Gavrilă a realizat sute de piese pentru satele din împrejurimi – Loman, Tonea, Pleși – și pentru gospodari din întreaga zonă montană.
Stâlpii și crucile lui sunt ușor de recunoscut prin simetria motivelor, precizia sculpturii și acuratețea stilului vechi.
Fiecare lucrare este făcută manual, fără prelucrări industriale, iar tehnica folosită păstrează tradiția cimitirelor din Munții Sebeșului, unde simbolurile sculptate nu sunt elemente decorative, ci repere ale unei cosmologii locale.
Transmisia meșteșugului
Un aspect esențial pentru definirea lui Eugen Gavrilă ca meșter tradițional îl reprezintă relația cu fiul său cel mic, Ștefan.
Acesta îl însoțește la lucru, învață cu el tehnicile de prelucrare, înțelege simbolistica stâlpilor și modul în care se construiește o piesă durabilă.
Prin această formă directă de ucenicie, meșteșugul stâlpilor funerari are șansa de a continua, într-o perioadă în care astfel de practici se pierd rapid.
Recunoaștere și activitate publică
Pe parcursul carierei, Eugen Gavrilă a primit aprecierea comunității și a specialiștilor.
A fost distins cu diplome onorifice și a participat la proiecte culturale și interviuri, fiind adesea invitat să vorbească despre tradițiile funerare specifice zonei.
Activitatea sa a fost prezentată și în cadrul emisiunilor culturale regionale, fapt ce a contribuit la înțelegerea mai largă a meșteșugului pe care îl practică.
Un meșteșug păstrat în formele lui originare
În atelierul său din Pianu, Eugen Gavrilă lucrează în continuare cu aceeași rigoare cu care a început în tinerețe.
Nu urmărește variații moderne ale meșteșugului.
Nu simplifică procedurile pentru a câștiga timp.
Rămâne fidel tehnicii tradiționale, care cere răbdare, atenție la detalii și respect pentru simbolurile vechi.
Pentru comunitatea din Munții Sebeșului, el reprezintă păstrătorul unei practici care altfel ar fi dispărut. Iar pentru generațiile viitoare, munca lui rămâne o mărturie solidă despre felul în care o cultură poate fi apărată prin perseverență și fidelitate față de formele ei originare. -
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
NICOLAE PURCĂREA
Sculptorul care a transformat suferința în artă
Un destin frânt, dar niciodată învins
Povestea lui Nicolae Purcărea începe în Șcheii Brașovului, într-o familie în care tradiția, credința și lucrul cu lemnul se împleteau firesc în viața de zi cu zi. Născut în 1923, într-o lume în care satul românesc era încă stăpân pe ritmul vieții, nimeni nu ar fi putut anticipa încercările care aveau să-l marcheze pentru totdeauna. A trăit două regimuri politice ostile, înfruntând ani lungi de temniță, bătăi, umilințe, foamete și frig. A trecut prin închisorile cele mai temute: Brașov, Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Gherla, Craiova, Codlea, Periprava, Galați și Jilava, încheindu-și calvarul la Aiud.
În ciuda etichetelor impuse și a torturilor crunte, Nicolae Purcărea a reușit ceva rar: nu și-a pierdut nici credința, nici umanitatea. Forța aceasta interioară – inexplicabilă, poate – avea să devină temelia unei creații artistice care astăzi este considerată una dintre cele mai curate expresii ale tradiției românești.
________________________________________
Sculptura – limbajul libertății
După eliberare, răvășit fizic și sufletește, Purcărea și-a regăsit libertatea nu în lume, ci în lemn. Prima daltă a ținut-o în mână în temnița de la Alba Iulia, unde întâlnise tineri formați de părintele Anghel (Arsenie) Papacioc. A fost, după cum mărturisea el însuși, un miracol care i-a salvat mintea și i-a așezat sufletul. Lemnul, cu forma și fibra lui, i-a deschis calea către o altă realitate, un alt limbaj, un alt sens.
Sculptura i-a devenit tovarăș de viață – singurul care nu l-a trădat, nu l-a înfrânt, nu l-a rănit. În lemn a regăsit ordinea lumii pe care o pierduse. A început să cresteze furci de tors, linguri și lingurare, blidare și vase gospodărești, obiecte de cult precum cruciulițe și pristolnice, dar și arhitectură populară: pridvoare, scări, porți și mobilier șcheian cioplit cu migală. În toate lucrările lui se simte nostalgia copilăriei din Șchei, dar și disciplina interioară a celui care a supraviețuit infernului.
Purcărea nu doar sculpta; reconstruia simbolic lumea pe care închisorile i-au furat-o. Lemnul era spațiul lui de rezistență, locul în care ceea ce fusese distrus putea fi din nou întregit.
________________________________________
O casă deschisă și o școală tainică
În casa lui de pe strada Tocile din Brașov, sculptura nu era doar un meșteșug – era o pedagogie a libertății. Zeci și zeci de copii și tineri au trecut pragul atelierului său, învățând cum se ține dalta, cum se ascultă lemnul, cum se respectă tradiția și cum se păstrează liniștea în care se naște o formă.
În perioada în care a predat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în cadrul Cercului Cultural „Minisatul Sfântul Andrei”, a format generații întregi în spiritul artei populare. Mulți dintre acești tineri nu au devenit neapărat meșteri, dar au purtat în ei pe viață lecția lui Purcărea: aceea că frumosul nu este un accesoriu, ci o necesitate interioară.
Cel mai important ucenic al său a fost însă propria nepoată, Zina Burloiu Manesă, astăzi un nume de referință în arta populară românească, cunoscută în Europa și dincolo de ocean. Relația lor artistică a fost una de continuitate firească – un fir care a legat o tradiție veche de secole de un viitor încă deschis.
________________________________________
Un om, o memorie, o mărturie
Nicolae Purcărea nu a lăsat doar sculpturi. A lăsat și o carte tulburătoare, „Urlă haita…”, un volum de memorii în care povestește cu luciditate și demnitate trauma colectivă a unei generații. Mărturia lui nu este una a durerii, ci a rezistenței. Este, în același timp, o completare esențială a lucrărilor sale în lemn: acolo unde sculptura tăcea, cuvântul ridica mărturie.
Specialiștii din domeniul culturii tradiționale l-au considerat un reper, un om de o noblețe greu de întâlnit, un artist care nu a rupt niciodată legătura dintre tradiție și transcendență. Pentru el, arta populară era „drumul care vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu”, un drum pe care și l-a asumat până la capăt.
________________________________________
Un reper pentru o lume care se rătăcește
Purcărea a trăit într-o epocă de mari confuzii, dar a rămas o figură limpede, un om fidel valorilor pe care le considera fundamentale: identitate, adevăr, simplitate, credință. A purtat cu mândrie costumul șcheian la toate târgurile și evenimentele la care participa, conștient că portul tradițional nu este un obiect, ci o prelungire a unei istorii vii.
Cei care l-au cunoscut povestesc scene impresionante: cum mergea cot la cot cu elevii săi, la colindat prin zăpezi care treceau de genunchi, prin cătunele Călimanilor; cum nu obosea niciodată, cum rămânea senin, prezent, în ciuda încercărilor prin care trecuse. Era, în felul său, un pilon într-o lume care se schimba prea repede.
________________________________________
Moștenirea unui om care a sculptat din propria suferință
Nicolae Purcărea a plecat dintre noi în 2015, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă, răspândită în colecții, case, muzee și în inimile celor care i-au trecut pragul atelierului. Dar, dincolo de acestea, a lăsat un model: modelul omului care nu renunță, care transformă trauma în creație, care găsește în tradiție un loc de refacere a lumii interioare.
Opera lui este, în ultimă instanță, o pledoarie pentru demnitatea omului și pentru frumusețea profundă a culturii populare românești.
Un testament al unei vieți trăite cu suferință, dar și cu lumină.