Sibiu
-
Traian Căldărar este originar din localitatea Brateiu, județul Sibiu. În această localitate trăiește o însemnată comunitate de romi căldărari. În cadrul unui proiect derulat la Muzeul Satului din București, Traian Căldărar a învățat un grup de 20 de cursanți de etnie romă, meșteșugul prelucrării metalului, trecând prin toate etapele specifice – pregătirea și proiectarea produselor din metal, prelucrarea materialului, confecționarea și asamblarea componentelor, decorarea și finisarea obiectelor, dar și întreținerea echipamentelor și valorificarea produselor finale.
-
Are 78 de ani și o dragoste nemărginită pentru portul popular. Originară din Arpașu de Sus, a învățat de la femeile din sat să toarcă lâna încă de când avea patru ani. Spune că se apleca să se lege la șireturi și, cu coada ochiului, mai „fura”, cât putea la o vârstă fragedă, meserie de la gospodine. Aurelia Dobrilă este un tezaur. Tare vorbăreață și deschisă, este unul dintre meșterii populari invitați în această ediție la Ziua Iei din Muzeul ASTRA, ce se desfășoară până duminică în Dumbrava Sibiului. A venit în Muzeul ASTRA cu costume populare cărora le dă viață cu multă migală și dragoste pentru tradiție. „De la patru ani am început să torc. Vedeam la femeile din sat cum torc și am vrut să îmi facă și mie o furcă mică, să torc, să ies și eu cu femeile în stradă. Și după aia, la cusătură. Nu mă jucam cu păpuși, cu nimic. Furam ață de la mama din mașina de cusut și doream să cos, să împletesc, să tricotez. Mă gândeam și la suveică. Și mă uitam la cineva care făcea, dar nu a vrut să îmi arate. Și așa am furat maseria. Când am fost mai mare, mă uitam la șireturi și mă uitam ”la deal” cum coase. Și așa am învățat să fac cu suveica. Am făcut cu suveică de lemn, am lucrat la cămăși”, spune Aurelia Dobrilă.
-
Maria Antoneta Ciucă – Femeia care a cusut timpul în alb și negru
O copilărie în care acul era un drum
Maria Antoneta Ciucă s-a născut într-un sat de munte în care femeile nu vorbeau despre meșteșug – îl purtau în mâini. Copilăria ei a fost însoțită de sunetul firului de mătase care trece prin pânză și de un fel de disciplină care nu se preda, ci se transmitea. A descoperit acul mai devreme decât alfabetul, iar primul gest conștient al copilăriei a fost acela de a prinde două fire într-o încrucișare perfectă.
În acea lume, cusutul nu era doar lucru de casă. Era o formă de identitate. Fetele învățau de mici că o cămașă este oglinda familiei, iar broderia – măsura răbdării și a respectului pentru tradiție.
Un meșteșug crescut pe tăcere și migală
Maria Antoneta nu a învățat cusutul pentru a face comerț sau renume. A învățat fiindcă acul și pânza îi ofereau o certitudine: aceea că poate da ordine lumii cu gesturi mici și repetate.
Modul în care lucra avea ceva aproape muzical. Fiecare mișcare era ritmată, echilibrată, repetată cu un calm care părea să vină din alt timp. Lucra fără grabă, fără improvizație, știind că o cusătură făcută greșit nu strică doar un obiect, ci și povestea pe care obiectul o va purta.
În curtea ei, lângă o fereastră care primea mereu lumină bună, se nășteau piese de port popular ce păstrau simetria, rigoarea și frumusețea satelor din Marginimea Sibiului.
Albul și negrul – un limbaj
Costumele create de Maria Antoneta Ciucă aveau ceva austero și, în același timp, delicat. Folosea în mod special combinația de alb și negru – o alternanță care, în satul ei, nu era întâmplătoare.
Albul era curățenie, început, promisiune.
Negrul era seriozitate, continuitate, rădăcină.
Împreună, ele spuneau că portul nu este podoabă, ci caracter.
Maria nu repeta modele orbește. Le regândea, le interpreta, le ordona. A creat o estetică proprie, recunoscută prin claritatea liniilor, prin echilibrul compoziției și prin respectarea unui ritm vizual nealterat de mode sau influențe trecătoare.
Atelierul ca un spațiu de inițiere
De-a lungul anilor, casa Mariei Antoneta Ciucă s-a transformat într-un loc în care veniseră să învețe femei tinere, copii, nepoate, vecine. Nu dădea lecții teoretice. Își invita ucenicele să stea lângă ea și să urmărească.
Primul lucru pe care îl învățau nu era punctul de cusătură, ci răbdarea.
Al doilea era respectul pentru pânză.
Abia al treilea – tehnica.
Fiecare detaliu trebuia făcut în așa fel încât să poată rămâne în familie peste generații. Așa se nășteau cămășile de nuntă, cămășile de duminică, cămășile pentru evenimentele mari ale comunității.
O viață pusă în slujba costumului popular
Dincolo de priceperea sa, Maria Antoneta Ciucă era considerată în sat un reper moral. Era omul care nu făcea niciodată rabat la calitate și care refuza să modifice un model doar pentru a-l face „mai modern”.
Pentru ea, portul popular era o formă de continuitate.
Un fir care leagă oamenii de locul lor.
O mărturisire tăcută despre cine sunt și de unde vin.
A lucrat zeci de ani, fără să-și numere piesele, fără să caute aplauze, făcând exact ceea ce știa că trebuie făcut: să păstreze o estetică și o tehnică ce riscă să dispară odată cu generația ei.
Un Tezaur care nu a căutat niciodată titluri
Recunoașterea oficială a venit târziu, când oamenii au înțeles că munca ei nu era doar măiestrie, ci patrimoniu viu.
Dar titlul n-a schimbat-o.
A rămas aceeași femeie liniștită din Poiana Sibiului, cu ochi atenți, cu gesturi cumpătate și cu acul mereu pregătit.
Astăzi, costumele ei circulă în lume, însă esența rămâne aici, în satul care a format-o: o formă de simplitate și demnitate transmisă prin pânză.
Maria Antoneta Ciucă este dintre acei oameni rari care nu doar lucrează tradiția, ci o trăiesc. -
SILVIA TECOANȚĂ
Țesut
________________________________________
Rădăcini într-un sat al meșteșugului
În Alțâna, pe Valea Hârtibaciului, acolo unde casele încă păstrează liniștea vechilor comunități săsești, iar gospodăriile respiră tradiție, s-a născut în 1940 Silvia Tecoanță. A venit pe lume într-o familie numeroasă, cu nouă frați, dar și cu un univers domestic în care rânduiala și lucrul mâinilor aveau un rost de nezdruncinat. A crescut printre fire și războaie de țesut, iar de la zece ani a început să învețe, firesc, ceea ce femeile din sat cunoșteau din moși-strămoși: arta țesutului.
Mama ei i-a fost prima învățătoare. Din priviri și din gesturi, din ritmul războiului care bătea în casă în seri lungi de iarnă, Silvia a prins tainele meșteșugului. Ceea ce la început părea doar o îndemânare s-a transformat treptat într-o chemare profundă, care avea să-i definească întreaga viață.
După căsătorie, și-a desăvârșit priceperea învățând de la bunica soțului ei. A găsit în această femeie o continuatoare a unei alte ramuri a tradiției, completând astfel cu răbdare ceea ce deprinsese de la mama sa.
________________________________________
O lume țesută din tradiție
Silvia Tecoanță a devenit, în timp, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale artei textile tradiționale din zona Alțâna. Și-a păstrat mereu uneltele vechi, inclusiv piese de peste o sută de ani, moștenite prin linia femeilor din familie. Obiectele acestea nu erau simple relicve; pentru Silvia, ele erau dovezi vii ale continuității.
În mâinile ei, țesutul nu se reducea la utilitate — devenea expresie artistică. Trăistuțele confecționate de ea, fie „de duminică”, fie pentru hotar sau pentru ritualurile locului, purtau modele impecabil executate. Fețele de masă și țesăturile fine, „năvădite în flori”, îmbinau bumbacul și fuiorul în nuanțe luminoase de alb și crem. Alte țesături, precum „chindeaua” lucrată în două sau patru ițe, duceau mai departe estetica specifică zonei prin motive cromatice de negru, roșu și galben.
În aceeași măsură, Silvia Tecoanță realiza și piese vestimentare tradiționale ale Văii Hârtibaciului: ii, poale, șurțe cusute cu fir auriu, cătrințe cu colțișori, toate respectând cu strictețe identitatea locală. Era un meșter pentru care tradiția nu putea fi adaptată după gust; ea trebuia păstrată în forma ei autentică.
________________________________________
Ornamente cu memorie și identitate
Fiecare piesă ieșită din mâinile Silviei purta un limbaj vizual complex, alcătuit din motive vechi, uneori simbolice, alteori pur decorative, însă întotdeauna încărcate de semnificație locală. „Prescura”, „steaua”, „cruciulițele”, „ochiul și sprânceana”, „vârtelnița”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul” — toate acestea se regăseau în urzeala țesăturilor care împodobeau atât case țărănești, cât și interiorul locuințelor moderne.
Pentru că în sat încă se spunea că „o haină de duminică nu se spală, se grijește”, Silvia a păstrat tradiția unei munci făcute cu respect profund pentru fiecare obiect creat. Fiecare țesătură era rezultatul unui ritual: pregătirea firului, alegerea culorilor, țeserea atentă în război, respectarea modelului, verificarea fiecărei dungi sau simetrii.
________________________________________
O viață dăruită tradiției
Deși a urmat doar patru clase la școala primară din Alțâna și apoi o școală de meserii la Sibiu, unde a primit diploma de calificare în țesătorie, Silvia Tecoanță a ajuns una dintre cele mai respectate meștere din zona sa. Nu prin diplome, ci prin viața ei dedicată meșteșugului.
A primit recunoaștere la nivel național — inclusiv medalia „Serviciul Credincios” — și a fost primită în Academia Artelor Tradiționale din România. Dar pentru ea, adevărata răsplată rămânea dorința oamenilor de a-i învăța arta, precum și bucuria de a vedea că, măcar în parte, tradiția continuă.
________________________________________
Moștenirea transmisă generațiilor tinere
Silvia Tecoanță nu a lucrat doar pentru sine. Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității sale a fost transmiterea meșteșugului mai departe. În casa ei, la două războaie de țesut, s-au format de-a lungul vremii zeci de fete din sat. Alături de nepoții ei, Simona Frunze și Ovidiu Gînfălean, au parcurs aceleași etape ale învățării: răbdarea, respectul, înțelegerea rostului tradiției.
Era conștientă că lumea se schimbă, că interesul pentru ștergare, fețe de masă sau piese de port scade. „Mai încercăm și noi să transmitem tradiția la copii, că altfel s-ar pierde…”, spunea ea cu sinceritatea omului care știe cât valorează fiecare fir din țesătura satului românesc.
________________________________________
De ce rămâne Silvia Tecoanță un Tezaur Uman Viu
Pentru că într-o lume în schimbare a păstrat neschimbat un meșteșug vechi.
Pentru că a continuat tradiția în forma ei autentică, fără compromisuri.
Pentru că a făcut din țesut o artă și din arta aceasta o formă de identitate.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că, prin mâinile ei, Valea Hârtibaciului și-a păstrat culorile, modelele și amintirile.