Suceava
-
Elena Corlățan Jucan s-a născut în localitatea Mănăstirea Humorului, județul Suceava.
În inima Bucovinei, tradiția portului popular nu doar că a supraviețuit vremurilor, ci a fost păstrată cu sfințenie și transmisă din generație în generație. Un nume care se leagă profund de această misiune este Elena Corlățan Jucan, meșter popular desăvârșit. Pasiunea Elenei pentru cusutul cămășilor tradiționale nu a apărut întâmplător. Ea a înțeles taina acului și a firului încă din copilărie, învățând de la bunica și mama sa meșteșugul cusăturii românești. Astăzi, este considerată păstrătoare și creatoare de elemente vestimentare autentice, ducând mai departe o moștenire ancestrală prin care dă viață unor piese unice, cusute cu migală și har. -
DORIN COCÂRȚĂ
Tezaur Uman Viu – 2013
Dansator popular, rapsod și păstrător al tradițiilor din Fundu MoldoveiÎntr-o lume unde cântecul ține loc de răsuflare
În Fundu Moldovei, acolo unde pădurile se împreunează cu cerul și unde răzeșii au lăsat o moștenire aspră și frumoasă, s-a născut la 6 ianuarie 1936 un om care avea să ducă mai departe nu doar jocurile satului, ci și felul de a trăi al unei comunități întregi. Dorin Cocârță a crescut într-o casă în care Ruxandra și Andron, părinții lui, l-au învățat că tradiția nu se predă din obligație, ci se prinde firesc, ca o respirație.
Satul Fundu Moldovei – împreună cu Sadova și Pojorâta – alcătuiește ceea ce localnicii numesc „vatra răzășească” a Câmpulungului. Acolo, între 1945 și 1956, Dorin a început să deprindă jocul și cântecul popular, de la bunicii lui, de la părinți și de la fratele mai mare, care îi arătau, seară de seară, cum se leagă pașii, cum se așază ritmul, cum se ridică glasul în doină.
În 1949, la doar treisprezece ani, cânta deja la vioară în școala din sat. Nu era doar un copil talentat – era un copil așezat deja pe un drum de la care nu avea să se abată niciodată.Copilăria unui rapsod născut în Bucovina
În Fundu Moldovei, un copil nu „învăța” ca la școală tradiția. O trăia.
Dorin Cocârță își amintește că satul avea o poezie aparte: gospodăriile așezate pe dealuri, mirosul de fân, horele lungi din duminicile de vară, chiuiturile ce răsunau până în Sadova.
Acolo, printre aceste sunete, s-a format urechea lui muzicală. Ilie Cazacu și Isidor Andronicescu – marii rapsozi ai zonei – i-au fost repere încă din copilărie, înainte de a-i cunoaște personal. Îi asculta în sate, la sărbători sau la câte o nuntă, și reproducea în surdină melodiile lor.
Dorin Cocârță nu s-a despărțit niciodată de vioară, nici de pasiunea pentru joc. Ele au crescut odată cu el, până când, în tinerețe, și-a dat seama că nu doar știe dansurile satului, ci le întruchipează, le dă viață prin fiecare pas.Anii de maturitate – o viață pe scenă, o viață în slujba comunității
Dragostea pentru folclor nu i-a adus doar aplauze, ci și responsabilitatea de a fi un model.
Sutele de festivaluri la care a participat – de la cele din Tecuci, Sibiu, Tulcea sau București, până la marile întâlniri internaționale din Polonia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, Germania, Franța, Olanda și chiar Bagdad – l-au transformat într-un ambasador al Bucovinei.
A câștigat premii la vioară, a primit titluri și distincții, a fost numit cetățean de onoare al comunei Sadova și a primit Ordinul de Merit Cultural pentru o viață dedicată folclorului. Dar toate aceste aprecieri nu au schimbat felul lui de a fi: un om așezat, blând, cu vorbă domoală și cu un simț al umorului care cucerește.
În satele Fundu Moldovei, Sadova, Pojorâta, Breaza sau Ciocănești, Dorin Cocârță nu este doar un dansator. Este memoria vie a locurilor. A instruit formații artistice de amatori, a cules folclor, a reconstituit jocuri bătrânești, a salvat tradiții gestuale care altfel s-ar fi pierdut.
Fetele lui, Dorina și Steluța, i-au moștenit dragostea pentru dans; la fel și nepotul, căruia i-a transmis pașii și strigăturile, cu răbdarea unui părinte.În mijlocul jocului – acolo unde pașii devin poveste
Cei care l-au văzut pe Dorin Cocârță jucând spun că nu pare să „execute” un dans, ci să trăiască o poveste. Pasul scuturat, talpa bine înfiptă în pământ, strigătura aruncată la momentul potrivit – toate vin dintr-o continuitate neîntreruptă, din felul în care se dansa acum o sută de ani.
Profesorul Constantin Irimia, care i-a urmărit activitatea timp de decenii, spune că Dorin Cocârță nu știe doar jocurile – el știe cum trebuie spuse. Pentru că în Bucovina, jocul nu e doar ritm; este o formă de a vorbi. A te prezenta. A-ți arăta comunitatea.
„Giocul cel Mare”, „Puiculeana”, „Frunza nucului”, „Leușteanca”, jocurile de doi, dar mai ales „Arcanul” – dansul bărbătesc de forță, disciplină și strigătură – sunt parte din identitatea lui. Iar el le transmite cu o bucurie molipsitoare.Un maestru care și-a învățat satul să nu uite cine este
Dorin Cocârță spune adesea că va continua să cânte și să joace „atât cât îl țin picioarele”. Pentru el, tradiția nu înseamnă un trecut glorios, ci un prezent viu.
A instruit zeci de copii, tineri și adulți. A pus pe picioare formații de dans, a reînviat obiceiuri, a readus în atenția satelor chiuiturile, strigăturile, pașii vechi.
Astăzi, în Fundu Moldovei, Sadova și Pojorâta, zeci de oameni pot juca în stilul bătrânesc pentru că Dorin Cocârță a fost acolo, în mijlocul lor, zi după zi, an după an.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că este unul dintre ultimii dansatori formați în stilul autentic al zonei Bucovinei.
Pentru că jocurile lui nu sunt doar gesturi, ci acte de identitate.
Pentru că a dus numele satului în lume și lumea înapoi în sat.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce a primit de mic: un mod de a trăi prin muzică și dans.
Pentru că, prin el, comunitatea Fundu Moldovei își recunoaște propria memorie.Dorin Cocârță este, fără îndoială, un Tezaur Uman Viu – nu doar pentru titlul primit, ci pentru viața întreagă dedicată păstrării tradiției, așa cum s-a cântat, s-a jucat și s-a strigat odinioară în satul lui. Iar prin el, Bucovina continuă să răsune.
-
Născut şi crescut la poalele Rarăului, în Câmpulung Moldovenesc, Stelu Erhan, la 67 de ani, parcă e cioplit din stânca munţilor care îl înconjoară. Înalt, mândru şi puternic, e în stare şi acum să se ia la trântă cu ursul, pe care l-a şi întâlnit de multe ori, când merge la pădure după lemnul de rezonanţă din care fabrică buciumele sau după materie primă pentru crucile de lemn pe care le înalţă an de an pe culmile muntoase, cinstind memoria înaintaşilor şi să vegheze asupra celor din prezent. Ultimul mare meşter de buciume, cu renume naţional, a fost un alt câmpulungean, Mihai Lăcătuş, dar arta creării buciumelor s-ar fi pierdut dacă acesta nu ar fi scris o carte – „Şuieră iarba, cântă lemnul”, prin care să transmită şi altora învăţăturile sale. Aşa a ajuns Aristotel Erhan, Stelu, aprig gospodar, care respectă şi acum vechile rânduieli ale strămoşilor, să făurească buciume, când mai erau doar două rămase în Câmpulung. Acum, aproape câteva sute de buciume, răspândite în toată ţara, îi poartă în trunchiul scobit pe interior, semnătura şi sudoarea.
-
FELICIA CUCIUREAN
Horitoarea din Bilca – o viață între cântec, rânduială și femeile satului
Rădăcini într-o lume veche
În Bilca, un sat care și-a păstrat cu grijă ritmurile, poveștile și straiele, a venit pe lume, la 1 septembrie 1946, Felicia Cuciurean. Într-o familie de oameni simpli, Elena și Iordache, fata lor mijlocie a crescut într-un univers în care cântecul nu era podoabă, ci fel de a trăi. Acolo, între munți și obiceiuri vechi, vocea ei s-a ridicat întâi timid, apoi sigură, învățată chiar de la mama ei. Serbările școlare au fost primele scene, iar optica lumii copilului s-a transformat curând într-o vocație: aceea de horitoare.
În Bilca, horitul nu este doar un mod de a cânta, ci un ritual al satului, o formă de comunicare, o mărturisire și un strigăt de identitate. Felicia Cuciurean avea să devină unul dintre cei mai puternici purtători ai acestui grai muzical.
O viață petrecută printre oameni, la toate răscrucile vieții
Cântecele ei au răsunat în locurile care definesc o comunitate: la nunți, la botezuri, la cumătrii, la hramuri și chiar la momentele de rămas-bun. Felicia Cuciurean nu a refuzat niciodată chemarea oamenilor — pentru ea, a cânta era datoria firească a celui care primește darul vocii.
Ani întregi și-a notat, într-un caiet îngălbenit, toate versurile și piesele pe care le-a compus sau cules din sat. Unele îi aparțin, altele sunt ecouri ale lumii vechi, dar toate au trecut prin glasul ei înainte de a ajunge la alții. Cântecele acestea nu le-a gândit niciodată ca pe o moștenire pentru posteritate — ci ca pe o parte din viața de zi cu zi. Totuși, prin forța lor, au devenit parte din patrimoniul viu al Bucovinei.
Femeile din Bilca și miracolul „Bătrâneasca”
În anul 1970, Felicia Cuciurean a început să coordoneze Grupul vocal „Altița” din Bilca. Tot atunci a intrat și în celebrul grup al „Babelor din Bilca”. Era un grup unic în România — un ansamblu de femei care duceau pe scenele țării un dans străvechi: „Bătrâneasca de la Bilca”.
Acest dans nu e doar un joc, ci o relicvă vie a unui mod de a fi. Femeile urcă pe scenă cu baticurile albe, straiele închise la culoare și pașii care nu pot fi imitați decât dacă ai crescut în mijlocul acestei rânduieli. Felicia a devenit vocea și sufletul lor. A dus „Bătrâneasca” în festivaluri, în concursuri, în sate și orașe, purtând cu ea nu doar forma unui dans, ci întreaga identitate a locului.
Înainte de 1989, Grupul din Bilca și Fetele de la Căpâlna erau simboluri ale tradiției feminine din România. Astăzi, grupul este mai rar prezent pe scene, solicitările sunt mai puține, lumea s-a schimbat — dar Felicia Cuciurean continuă să lupte pentru ca dansul și cântecele să nu se stingă.
Horitoare, rapsod, creatoare de folclor
Felicia Cuciurean este un paradox frumos: o femeie cu o viață obișnuită, dar cu o putere artistică extraordinară. A compus zeci de cântece, a cules și mai multe. A scris totul cu mâna ei, într-un caiet care ar putea singur să devină document etnografic.
A cântat în toate imprejurările satului, acolo unde viața cere glas: la bucurie, la lacrimă, la trecere, la binecuvântare. Repertoriul ei e bogat, viu și nealterat — un amestec de doine, hore, strigături și melodii pe care și le amintește fără ezitare.
Pentru Felicia, cântecul e un act de identitate. Așa a simțit-o și comunitatea, care a trimis-o în repetate rânduri în festivaluri, concursuri și spectacole, unde a primit recunoașteri, printre care Premiul de Excelență la Câmpulung Moldovenesc.
O moștenire transmisă în familie
Deși a cântat pentru o lume întreagă, Felicia Cuciurean a avut mereu în minte că adevărata continuitate se face acasă. A învățat-o pe nepoata ei, Lenuța Cuciurean, toate cântecele, chiar în casă, în intimitatea familiei, așa cum mama ei a învățat-o pe ea. A simțit că doar așa poate fi sigură că glasul Bilcăi nu va rămâne fără ecou.
Într-o vreme în care tradiția se luptă să rămână vizibilă, această transmitere în lanț — bunică, nepoată — devine garanția că Bilca nu-și pierde horitoarea.
Tezaur Uman Viu
Felicia Cuciurean a primit titlul de Tezaur Uman Viu în 2013, o recunoaștere care nu i-a schimbat viața, dar a confirmat ceea ce satul știa de zeci de ani: că „Tante Filița” este una dintre cele mai importante hore și voci ale Bucovinei.
În Bilca, oamenii încă spun că, atunci când cântă, se face liniște. Ei știu că nu ascultă doar un cântec, ci ascultă satul în întregime. -
Ileana Hotopilă – Fata din Lupcina care a aprins lumina în ouă
O copilărie trăită în gospodăria de la munte
Ileana Hotopilă s-a născut la 29 martie 1961, în satul Lupcina, un cătun aflat la marginea pădurilor din comuna Ulma, în nordul Sucevei. A venit pe lume într-o familie numeroasă, în care munca începea devreme și în care tradițiile se învățau firesc, fără lecții, fără ceremonii, doar prin imitarea celor mari.
Tatăl, Simion, și mama, Elisaveta, erau gospodari adevărați, iar casa lor răsuna de vocile celor paisprezece copii. Într-un asemenea univers, fiecare mână era de folos, iar fiecare copil trebuia să știe ceva: să coasă, să țese, să împletească, să hrănească animalele, să curețe gospodăria.
La șapte ani, Ileana știa deja să coasă și să țese părți din cămășile femeiești. Învățase aceste gesturi ușor, așa cum învață un copil să respire, crescând într-o lume în care frumosul era făcut cu mâna, nu cumpărat.
Întâlnirea cu meșteșugul care o va defini
La zece ani, Ileana a descoperit încondeierea ouălor. În Lupcina trăia o femeie renumită pentru măiestria ei — mătușa Parasca. Era cunoscută în tot satul pentru ouăle sale împodobite cu o răbdare și o delicatețe aproape ritualică.
În fiecare zi, după școală, Ileana se abătea câțiva pași spre casa mătușii. Stătea lângă ea, îi privea mâinile, o ajuta cât putea, iar încet-încet ceara încinsă, chișița și băile de culoare au devenit prelungiri firești ale propriilor ei gesturi.
Primele motive le-a învățat la vârsta la care alți copii abia învățau tabla înmulțirii: calea răsucită, frunza stejarului, laba gâștii. Era fascinată de liniile care se nășteau din combinația dintre răbdare, foc, culoare și un strop de curaj.
În scurt timp, în sat se vorbea deja despre fetița care „știe ca bătrânele”.
O viață dedicată închistririi
Anii au trecut, iar meșteșugul nu doar că a rămas cu ea, ci s-a adâncit. Ileana Hotopilă s-a transformat într-o meșteriță ale cărei ouă se recunosc imediat: prin precizia desenului, prin echilibrul culorilor, prin finețea liniilor care parcă respiră.
Devenită adult, a participat la târguri ale meșterilor populari din întreaga țară: la Florii, la sărbători pascale, la expoziții de artă populară. A fost invitată să reprezinte Bucovina la evenimente culturale din marile orașe, fiind apreciată de etnografi, artiști plastici și iubitori ai tradițiilor.
Apoi, drumul ei a trecut hotarele țării. A dus meșteșugul în Olanda, Germania, Franța, Belgia, Austria, Bulgaria, Ucraina. A ajuns până în Statele Unite, unde a stat luni de zile pentru a le arăta străinilor cum se face un ou închistrit adevărat.
Indiferent unde mergea, lua cu ea aceeași simplitate, aceeași smerenie și o bucurie luminoasă de a arăta lumii ceva ce nu se poate învăța din cărți.
Ouăle ca formă de memorie
Ouăle închistrite ale Ilenei păstrează semne vechi, unele moștenite din generație în generație. Fiecare motiv are un rost: spirala e drumul vieții, frunza stejarului e puterea, laba gâștii e protecția, crucea e credința, iar liniile încrucișate sunt alegerile care ne schimbă destinul.
Pentru ea, oul nu este suport, ci univers.
Ileana nu încondeiază niciodată la întâmplare. Fiecare piesă trece prin mai multe băi de culoare, fiecare linie e trasată cu răbdare, fiecare motiv are un loc și o logică. Iar la final, oul devine poveste.
Ucenici, doruri și frustrări
De-a lungul anilor, Ileana și-a învățat fetele să încondeieze ouă. Apoi a inițiat treisprezece fete din clasa a VIII-a, într-o încercare de a da mai departe ceea ce ea însăși primise în copilărie.
Regretul ei este că doar trei dintre acestea au continuat meșteșugul după ce s-au măritat. Restul au renunțat, luate de vâltoarea vieții moderne, de lipsa de timp și de tentația lucrurilor rapide.
Ileana și-ar fi dorit să predea oficial în școala satului. Ar fi vrut să aibă ore de încondeiat, să facă din meșteșug o disciplină, să le dea copiilor din Lupcina șansa de a învăța ceva ce nu se poate găsi în manuale. Însă, neavând studii liceale, nu i-a fost permis.
Această rană a rămas în sufletul ei, dar nu i-a oprit dragostea față de meșteșug.
Recunoaștere și sens
Munca Ilenei Hotopilă a devenit cunoscută și în presă, și în mediul cultural. Oamenii au fost atrași nu doar de frumusețea ouălor ei, ci și de povestea unei femei care a crescut paisprezece copii lucrând cu ceară topită și culori, într-o lume în care timpul trebuie să se oprească pentru câteva ore ca să se nască un singur ou.
Titlul de Tezaur Uman Viu a venit ca o încununare firească. A confirmat ceea ce comunitatea din Ulma știa de mult: că Ileana Hotopilă este una dintre păstrătoarele autentice ale tradiției bucovinene.
O femeie și focul din mâinile ei
Astăzi, Ileana continuă să încondeieze ouă cu aceeași răbdare de altădată. În casa ei din Lupcina, chișițele stau aliniate pe masă, ceara se topește în vase mici de metal, iar culorile sunt mereu pregătite.
Nu lucrează niciodată mecanic. Fiecare ou trece prin ea. Fiecare linie e parte din viața ei.
În felul acesta, Ileana Hotopilă nu doar creează artă, ci păstrează o lume întreagă.
În mâinile ei, un ou devine lumină. -
Buciumașul Florin Lițu s-a născut în Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. Florin Lițu, unul dintre cei mai apreciați buciumași din Câmpulung, dă glas buciumului de peste două decenii. Primul bucium realizat de meșterul Aristotel (Stelu) Erhan i-a fost dăruit lui Florin Lițu. Cu modestie și respect pentru meșteșug, el spune: „Nea Stelu le făurește, iar noi, buciumașii, le dăm viață.”
-
Margareta Negură s-a născut în satul Fumosu, județul Suceava.
În satul Frumosu tradiția cojocăritului continuă să dăinuie datorită Margaretei Negură. În noiembrie 2024, ea a fost distinsă cu titlul Tezaur Uman Viu, unul dintre cele 16 titluri acordate la nivel național în cadrul celei de a XIII a ediții a Programului Tezaure Umane Vii, inițiat de Ministerul Culturii
Cojocăritul reprezintă arta tradițională de confecționare a cojoacelor – piese esențiale ale costumului popular românesc, făcute din blană de oaie, cu cusături și decoruri specifice tradițiilor locale. Acest meșteșug presupune prelucrarea minuțioasă a pielii, precum și realizarea ornamentelor care reflectă identitatea culturală a zonei Bucovinei. -
Răduțu Liviu Țăran s-a născut în data de 19 martie 1961 în localitatea Fundu Moldovei, județul Suceava. . Liviu Țăran a fost desemnat în anul 2024 Tezaur Uman Viu al României, în domeniul spiritualității, pentru talentul și devotamentul său de interpret de muzică instrumentală tradițională. Liviu Țăran este recunoscut drept maestru al instrumentelor tradiționale – fluier, caval, tulnic – dedicându-se cu pasiune păstrării repertoriului ancestral al Bucovinei. Muzica lui face parte din viața comunității: acompaniază ritualuri, evenimente și momente de sobrietate, transmițând o emoție autentică și un profund sentiment de apartenență.
-
Traian Davidean – Meșterul care a înnobilat cojocăritul
Începuturile unui meșteșug rar
Traian Davidean s-a născut într-un sat bucovinean în care meseriile se transmiteau firesc, din curiozitatea copilului și migala bătrânilor. Încă din primele sale amintiri, pielea, lâna și mirosul de ateliere încălzite de sobă au făcut parte din universul său. Nu l-a îndemnat nimeni în mod explicit să devină cojocar; a ajuns acolo prin atracția naturală pentru lucrul bine făcut, pentru ordinea pe care doar un meșter adevărat o poate da unui material dificil.
Arta lucrului desăvârșit
În atelierul lui Traian Davidean nu exista compromis. Fiecare bucată de piele era aleasă cu atenție, curățată, tăbăcită, uscată și pregătită cu o răbdare pe care doar un om obișnuit cu ritmul naturii o putea avea. Privindu-l la lucru, ai fi avut impresia că timpul se suspendă. Cusătura nu era niciodată doar o linie; era o declarație de respect față de tradiția pe care o continua. Fiecare haină trebuia să fie funcțională, durabilă, dar și frumoasă, pentru că, în viziunea lui, estetica era tot o formă de moralitate.
Modele care spun povești
Traian Davidean nu copia nicicând tipare. Modelele lui, cusute adânc în blană, aveau personalitate proprie. Ghirlande, flori, linii curbe inspirate din vegetația muntelui – toate se nășteau din observația directă a naturii. El considera că haina tradițională trebuie să păstreze în ea o parte din locul în care se naște. Fiecare ornament era așezat pentru a sublinia croiul, dar și pentru a transmite o poveste. Așa se face că lucrările lui erau recunoscute imediat, fără să fie nevoie de semnătură.
Formarea ucenicilor
Deși nu a avut o familie numeroasă, Traian Davidean a format o generație de tineri care au trecut pragul atelierului său pentru a învăța meseria. Nu era un profesor în sensul formal; era un exemplu. Îi învăța tăcând, lucrând, punând în mâinile lor un ac, un cuțit sau o bucată de piele. Cei care rămâneau învățau nu doar tehnica, ci și filosofia lui: un cojocar nu își bate joc de material, nu grăbește cusătura și nu livrează niciodată o piesă în care nu crede.
Recunoașterea unui destin
Traian Davidean nu a urmărit distincțiile, însă acestea au venit firesc. Oamenii locului îl considerau demult un reper. Haina lui era cerută la sărbători, la nunți, la hramuri, la momentele importante ale comunității. Pentru mulți, el devenise simbolul unui meșteșug pe cale să dispară, dar pe care îl ținea în viață cu o naturalețe dezarmantă.
Recunoașterea oficială a venit târziu, dar n-a schimbat nimic în felul lui de a fi: a continuat să lucreze în același ritm, în același atelier, cu aceleași unelte, ca și cum titlurile nu l-ar fi vizat niciodată.
O viață trăită în haină tradițională
Traian Davidean purta mereu ceea ce lucra. Nu din mândrie, ci din convingerea că meșteșugarul trebuie să fie primul care respectă obiectul muncii sale. Spunea adesea că omul trebuie să plece din lume la fel cum a trăit: cu demnitate, cu simplitate și cu ceea ce este al său.
În această credință stă, poate, esența destinului lui: a fost un om pentru care meșteșugul nu a fost profesie, ci identitate. -
VASILE UNGUREANU
Un fluieraș al obcinilor, păstrând sunetul munților în oameni
Rădăcini în muzica pastorală
În satul Pâraie din comuna Mălini, acolo unde pădurile urcă în trepte spre Obcina Stânișoarei și unde dealurile par că își țin respirația pentru a asculta sunetul vântului, s-a născut Vasile Ungureanu. Lumea îl știe ca pe un om al naturii, un silvicultor a cărui viață a fost legată de pădure, dar și ca pe unul dintre cei mai respectați interpreți ai instrumentelor pastorale tradiționale din zona Bucovinei.
Născut pe 14 august 1952, într-o familie simplă, cu rădăcini adânci în tradițiile Mălinilor, Vasile Ungureanu a descoperit fluierul nu ca pe un obiect, ci ca pe o prelungire firească a propriei respirații. La doar opt ani, stând prin gospodărie sau în grădină, asculta cum tatăl, unchii și bătrânii satului făceau să răsune lemnul în melodii ce păreau desprinse din pădure. A încercat la rândul său câteva sunete, iar instrumentul l-a „recunoscut” imediat. De atunci, totul a mers firesc.
Muzica obștei, cântată pentru oameni
În adolescentă, la 15 ani, Vasile nu doar cânta — își construia singur fluierele. Într-o vreme în care puțini mai aveau răbdarea de a lucra obiecte cu propriile mâini, el modela lemnul cu grijă, știind că instrumentul nu va fi doar un obiect, ci o voce. A cântat la hore, la baluri, la serbări școlare, apoi la petrecerile oamenilor din sat, unde fluierul trebuia să se îmbine cu bucuria sau tristețea celor prezenți.
Mai târziu, când a ajuns cioban în munte sau când însoțea o ceată de păstori, fluierul a devenit un fel de tovarăș permanent. Uneori era singura voce în liniștea obcinii; alteori acompania pașii încetiniți ai oilor sau răspândea melancolia unei seri de vară peste crestele înalte.
Dar tot fluierul îl chema și la înmormântări, unde, după tradiție, instrumentul trebuia să vestească plecarea unui om către lumea de dincolo. Vasile cânta nu doar la fluier, ci și la trâmbiță, iar când era nevoie, acompania bocitoarele — o practică veche, păstrată cu seriozitate în satele Bucovinei.
De pe cărările munților, pe scenele lumii
Talentul său nu a rămas neobservat. Au urmat festivaluri, concursuri, spectacole, deplasări în țară și în afara ei.
La Ateneul Român, în 1976, obține locul I ca solist la caval — un moment care a schimbat pentru totdeauna modul în care era perceput în comunitate.
Alături de Grupul vocal-instrumental „Obcina Stânișoarei” din Mălini, Vasile a participat la numeroase festivaluri naționale și internaționale. Din rezultatele lor fac parte:
• titlul de „Formație consacrată a județului Suceava” la Festivalul „Comori de suflet românesc”,
• apariții la „Întâlnirile Bucovinene” din Ucraina, Polonia și Republica Moldova,
• participarea la Festivalul Internațional al Obiceiurilor de Iarnă de la Strasbourg.
Pentru cine l-a văzut cântând, devine repede clar că Vasile Ungureanu nu interpretează o melodie — el povestește locul. Fiecare piesă are în ea o suflare de munte, un ecou de pădure, o chemare veche, care vine de departe.
O moștenire învățată în familie
A învățat totul acasă, în familie. Tatăl, unchii, străbunicul Toader — toți au fost fluierași sau ciobani care cunoșteau temeinic instrumentele pastorale. La ei a văzut pentru prima dată cum un cântec poate schimba starea unui om, cum poate însoți un ritual, cum poate spune o poveste acolo unde cuvintele nu ajung.
Această linie familială, trecută din generație în generație, îi conferă lui Vasile nu doar pricepere, ci și o responsabilitate profundă: aceea de a nu lăsa moștenirea să se piardă.
Dăruire pentru generațiile tinere
Conștient că satul se schimbă, iar tradițiile riscă să se stingă, Vasile Ungureanu a devenit un mentor pentru tineri. În cadrul Grupului „Obcina Stânișoarei”, a format trei fluierași tineri și încă patru începători din sat, pe care îi învață nu doar tehnică, ci și spiritul cântecului.
Repetițiile au loc fie la casa lui, fie la Căminul Cultural, unde tinerii se întâlnesc regulat, învățând melodii vechi, dansuri tradiționale și obiceiuri păstorite cu grijă.
Este un profesor cu răbdare, dar și cu exigență: „Nu-i destul să cânți bine; trebuie să simți ce spui prin instrument”, obișnuiește el să explice.
Un om pentru care cântecul este felul natural de a fi
În comunitate, Vasile Ungureanu nu este doar un interpret, ci un reper. Este chemat la evenimentele importante din sat, este ascultat cu respect, iar cântecele lui însoțesc oamenii în cele mai diferite momente ale vieții lor.
Fluierul lui a auzit toate anotimpurile satului Pâraie: nunți, botezuri, seri de lucru, serbări, dar și clipe grele de despărțire. Pentru el, muzica nu este profesie, nici performanță scenică — este viață pură, nefiltrată.Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este, în cazul lui Vasile Ungureanu, o distincție formală. Este un semn de recunoaștere pentru un om care a păstrat nealterată tradiția instrumentelor pastorale, pentru un interpret ce continuă o linie muzicală veche de secole și pentru un mentor care pregătește cu responsabilitate generația următoare.
Ceea ce transmite el nu este doar meșteșug — este un mod de a vedea lumea, de a-i pune sunet, ritm, suflare.