Țesătoare în păr de capră

ADELA PETRE
Țesătoarea din păr de capră care a pus suflet în fiecare fir
Rădăcinile unei vocații
În Sibiciu, un sat așezat între dealurile liniștite ale Buzăului, meșteșugul țesutului nu era doar o ocupație casnică, ci un mod de a trăi și de a da sens lumii. Acolo, în 1929, s-a născut Adela Petre, într-o familie obișnuită, dar înzestrată cu o profundă înțelegere a tradiției. Copilăria ei a fost marcată de ritmul războiului de țesut, de glasurile blânde ale femeilor care împleteau în fiecare țesătură nu doar tehnică, ci și poveste.
Mai târziu, avea să repete adesea că „o societate care nu-și respectă tradițiile este în pericol de a-și pierde identitatea”. Nu era o frază frumoasă, ci mărturia unei vieți întregi dedicate păstrării unei arte vechi, fragile și tot mai rare: țesutul în păr de capră.
O viață trăită ca o ardere
Există oameni pentru care meșteșugul este o profesie. Pentru Adela Petre, însă, a fost o vocație răsărită din interior, un fel de chemare care nu putea fi ignorată.
Tot ce a lucrat — de la ștergare fine, la marame de borangic, de la fețe de masă cusute manual la covoare groase din păr de capră — era rodul unei imaginații hrănite de tradiție și al unei răbdări ieșite din comun.
Fiecare piesă creată de ea era mai mult decât un obiect decorativ. Era o particică din modul ei de a simți lumea: sobru, delicat, echilibrat. În țesăturile sale se vedea nevoia de frumusețe, dar și dorința de a salva un patrimoniu viu, moștenit din veacurile dinaintea ei.
Covoarele, carpetele și peretarele sale din păr de capră se distingeau prin combinații de culori naturale, prin texturi dense și motive construite cu o precizie care nu putea proveni decât din ani și ani de practică. Fiecare nuanță, fiecare model avea o logică, o intenție și un rost, rezultatul unui ochi format, dar și al unei sensibilități artistice profunde.
Tradiții aduse în contemporaneitate
Într-o epocă în care multe meșteșuguri riscau să se piardă, Adela Petre a avut curajul de a transforma obiecte tradiționale în piese apreciate și în spațiile moderne.
Carpetele și covoarele țesute de ea, așezate într-o casă de oraș sau într-un interior minimalist, nu erau simple inserții rustice, ci adevărate declarații vizuale. Părul de capră — un material dificil, dar spectaculos atunci când era bine prelucrat — devenea la ea expresia unui stil aparte, ferm ancorat în identitatea locului.
Și, în tot acest timp, meștera rămânea aceeași femeie modestă, cu un zâmbet calm și cu o emoție abia stăpânită atunci când vorbea despre lucrările sale sau despre elevii ei.
Un meșter și o profesoară în același timp
Dar poate cea mai importantă moștenire a Adelei Petre nu este colecția impresionantă de piese pe care a creat-o, ci generațiile de copii, tineri și adulți pe care i-a învățat tainele războiului de țesut.
Departe de a fi exclusiv un meșter dedicat propriilor creații, ea a simțit nevoia să transmită mai departe ceea ce știa, știind că tradiția nu supraviețuiește decât atunci când cineva o învață, o practică și o iubește.
Atelierele pe care le organiza în județul Buzău deveniseră locuri unde elevii nu doar învățau tehnică, ci descopereau o lume: respectul pentru munca manuală, sensul fiecărui motiv, bucuria de a crea ceva durabil.
Pentru mulți dintre cei care au trecut prin mâinile ei, experiența întâlnirii cu Adela Petre a rămas un moment formator. Mai târziu, unii dintre ei au mărturisit că a fost prima dată când au simțit legătura dintre tradiție și identitatea personală.
Un reper al artei populare românești
Deși viața ei a fost dedicată satului, numele Adelei Petre a depășit de mult granițele comunității. Creațiile sale au fost prezente în expoziții, colecții, muzee, iar în rândul specialiștilor în etnografie a fost considerată una dintre cele mai importante țesătoare în păr de capră din România.
Recunoașterea titlului de Tezaur Uman Viu nu a fost o surpriză, ci confirmarea unei realități: aceea că munca ei reprezenta o parte esențială din patrimoniul cultural imaterial al țării.
Un final care lasă în urmă lumină
În martie 2019, la vârsta de 89 de ani, Adela Petre a părăsit această lume, dar nu înainte de a lăsa în urmă o operă de o valoare rară și o lecție de viață.
A dovedit că tradiția nu este ceva ce trebuie admirat de la distanță, ci un organism viu, care respiră prin oameni ca ea, prin pasiunea lor, prin răbdarea lor și prin credința lor în rostul fiecărei ițe.
Astăzi, în casele celor care i-au admirat lucrările, în memoria celor pe care i-a învățat, în manualele de etnografie sau în expozițiile muzeelor, numele ei continuă să existe într-un mod firesc și cald.
Adela Petre nu a fost doar o țesătoare.
A fost un reper.
Un om care a înțeles că frumusețea nu este un moft, ci o datorie.