Țesătoare și producătoare îmbrăcăminte (costume populare)
-
Aurica Cojocariu – Cojocărița din Ungureni și alfabetul țesut al lumii țărănești
O copilă crescută lângă stative
Aurica Cojocariu s-a născut la 4 iulie 1951 în comuna Ungureni, județul Botoșani. A venit pe lume într-o familie de oameni simpli, legați de pământ și de ritmurile satului: tatăl, Ion Bezede, era agricultor, iar mama, Verona, ținea gospodăria și împletea îndeletnicirile domestice cu cele tradiționale.
În casa lor, lâna, fuiorul, suveica și războiul de țesut nu erau obiecte izolate, ci parte din viața de zi cu zi. Copil fiind, Aurica privea cu atenție cum mama ei transforma lâna în fir și firul în pânză. Acele gesturi repetate, ordonate, aproape muzicale, au devenit pentru ea prima formă de învățare. A înțeles că țesutul nu este doar o muncă, ci o moștenire pe care fiecare femeie din sat o duce mai departe.
Școala primară și gimnaziul le-a urmat în satele apropiate, dar cea mai importantă școală a rămas stativul din odaia mamei.
Tinerețea și meșteșugul care nu a părăsit-o niciodată
De la vârsta la care multe fete se ocupau de treburi mărunte ale gospodăriei, Aurica a început să lucreze singură la război. A deprins întâi țesăturile simple, în două ițe, apoi a trecut la cele în patru ițe, mai dificile, în care ritmul se complică, iar suveica trebuie stăpânită cu precizie.
Pe măsură ce treceau anii, în mâinile ei au apărut macaturi cu vrâste, ștergare albe, brâie înguste, pături groase și lăicere în culori calde. Fiecare piesă purta un semn al locului: motivele geometrice, vegetale sau zoomorfe specifice zonei Ungurenilor, unde țesuturile au rămas nealterate de influențe moderne.
Pentru Aurica, toate aceste motive reprezintă un adevărat alfabet simbolic. Fiecare linie, romb, floare sau pasăre are o poveste. În spatele fiecărui desen se află, de fapt, experiența unei comunități care a învățat să își pună viața în țesături.
Anii maturității – când meșterul devine reper
Ajunsă la maturitate, Aurica Cojocariu a continuat să țese zi de zi, cu aceeași răbdare. La peste șapte decenii de viață, lucrează încă la război cu agilitatea unei femei tinere.
Este cunoscută în sat drept „Cojocărița”, nu doar pentru numele de familie, ci și pentru faptul că a devenit un simbol al meșteșugului local. În fiecare țesătură a sa se regăsesc tradițiile moștenite de la străbunii care au populat acest colț al Botoșanilor.
În jurul ei, țesutul nu este o activitate izolată, ci un act de continuitate. Ea reface, cu fiecare bucată de pânză, zestrea unei lumi vechi care încă respiră.
Comunitatea și generațiile pe care le-a format
Aurica participă activ la viața satului. Este prezentă la șezători, la ateliere pentru copii și adolescenți, la evenimente culturale unde își aduce stativul și îi lasă pe cei mici să atingă firul, să vadă cum funcționează suveica, să audă sunetul ritmic al pedalelor.
Două dintre nepoatele sale au învățat deja țesutul, mergând alături de bunica lor la festivaluri, expoziții și întâlniri meșteșugărești din zonă. Pentru ele, stativul nu este doar un obiect vechi, ci un instrument viu, așa cum l-au cunoscut în copilărie.
De-a lungul timpului, Aurica a inițiat numeroase generații de copii și tineri în arta țesutului. Uneori le arată cum se pregătește lâna, cum se vopsește cu plante, cum se întinde urzeala pe sul, cum se schimbă ițele sau cum se construiește o compoziție decorativă.
Nu face lucrurile pe grabă, ci cu o calmă înțelepciune, convinsă că meșteșugurile nu se pot învăța altfel decât prin răbdare.
Țesături ca mărturii ale unei lumi
Scoarțele, țoalele, lăicerele, fețele de masă sau cămășile lucrate de Aurica Cojocariu sunt apreciate pentru coloritul lor discret, în nuanțe calde, obținute prin vopsire vegetală.
Lucrările ei au ajuns în expoziții locale și regionale. Sunt piese care păstrează sobrietatea țesăturilor de Botoșani, dar și delicatețea gesturilor cu care sunt realizate.
În fiecare lucrare, Aurica pune o parte din sufletul ei. Pentru ea, munca nu este doar un exercițiu tehnic. Este un mod de a vorbi despre viață, despre oameni, despre sat, despre trecut.
Prețuirea comunității
Comunitatea o respectă profund. Este considerată un reper de modestie, talent și bun-simț, o femeie înzestrată cu har, care nu a încetat niciodată să lucreze, să învețe și să predea mai departe.
Numeroși specialiști în artă populară au remarcat valoarea muncii sale, subliniind rolul ei esențial în păstrarea tehnicilor tradiționale de prelucrare a lânii și a țesăturilor de interior din Botoșani.
În ultimii ani, a participat la activități desfășurate în Botoșani, Iași și alte localități, unde a fost invitată să prezinte meșteșugul, să țină demonstrații și să explice simbolurile pe care le folosește.
O viață dedicată stativelor
Astăzi, Aurica Cojocariu este una dintre cele mai importante țesătoare din nordul Moldovei. Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște ceea ce satul știa deja de zeci de ani: că prin mâinile ei trece nu doar firul, ci identitatea unei întregi comunități.
Ea este dovada vie că tradițiile nu pier dacă există oameni care să le ducă mai departe. În casa ei din Ungureni, războiul de țesut bate încă ritmic, ca o inimă veche, dar neobosită. -
Începuturile unei vieți țesute cu grijă
Emilia-Zamfira Grosoș s-a născut la 2 septembrie 1956 în satul Soconzel, județul Satu Mare, într-o familie în care lucrul cu mâna nu era doar o necesitate, ci o formă de identitate. Tatăl ei, Mihai Goste, cunoscut în sat ca „Mihaiu lui Irimie”, era un om cumpătat și respectat, iar mama, Florica, era țesătoare iscusită, purtătoare a unei moșteniri pe care avea s-o transmită mai departe fiicei.
Copilăria Emiliei a stat sub semnul muncilor tradiționale. Din toate îndeletnicirile bunicii din partea mamei, țesutul a fost cel care i s-a lipit de suflet. De la unsprezece-doisprezece ani s-a așezat pentru prima dată la războiul de țesut — moment de revelație, care i-a schimbat întreaga viață. De atunci nu s-a mai desprins niciodată de fire, ițe și spată.
Mama ei a fost prima și cea mai importantă învățătoare. Sub privirea ei atentă, Emilia a deprins fiecare etapă: torsul caierului, urzitul, năvăditul, confecționarea ițelor, trecerea firelor prin spată și, în final, țesutul propriu-zis.
Era un drum lung, dar Emilia îl străbătea cu răbdare, ca pe un ritual.
De la războiul de țesut la straiele întregii zone
Pe măsură ce a crescut, Emilia Grosoș a devenit una dintre cele mai talentate țesătoare ale satului. În odaia ei se nășteau pânze de casă, fote, cămăși, fețe de masă, ștergare, podoabe textile și costume populare specifice zonei Codrului.
Țesătura ei era recunoscută după densitate, regularitate și cromatică. Folosea doar materiale naturale, iar firele le pregătea după metodele vechi, moștenite din familie.
În timp, creațiile ei au depășit granițele satului — și ale țării. Piese lucrate la Soconzel au ajuns în colecțiile unor oameni din toată România și din afara ei.
„Emica Cantorului”, cum îi spune satul, a rămas fidelă tradiției, dar nu s-a temut niciodată de complexitate. Unele dintre piesele ei sunt adevărate capodopere: zadii bogat ornamentate, cămăși cu motive codrenești minuțios reconstruite, podoabe cu mărgele realizate în tehnica veche de împletit „în chiara”, specifică zonei.
Odaia mândră – muzeul viu al unei vieți
În casa ei din Soconzel, Emilia Grosoș și-a amenajat „o odaie mândră”, tipic codrenească, plină de straie, țesături și podoabe, toate lucrate în timp cu mâinile ei.
Patul înalt, încărcat cu perne brodate, țoalele așezate cu grijă, ștergarele albe, războiul de țesut, mănunchiurile de lână, lada de zestre – toate compun un spațiu care nu este muzeu, ci viață trăită.
Această odaie a devenit mândria familiei și un loc căutat de vizitatori, specialiști și oameni care vor să vadă cum arată, în forma ei autentică, o gospodărie tradițională din Codru.
Generația pe care a crescut-o
Emilia-Zamfira Grosoș nu a păstrat meșteșugul doar pentru sine. Din dorința de a duce mai departe tradiția familiei – și poate cu o ușoară nostalgie că nu a avut și o fiică – i-a insuflat nepoatei sale, Mirela Goste, dragostea pentru țesut.
Mirela a învățat tainele meșteșugului încă de mică, stând lângă mătușa ei și urmărindu-i fiecare gest.
În plus, Emilia a răspuns mereu chemărilor instituțiilor culturale și de învățământ din Satu Mare. A participat la tabere, proiecte și ateliere, inițiind sute de copii și tineri. Pentru ei, războiul de țesut nu a mai fost o relicvă, ci un instrument viu, accesibil, frumos.
Festivaluri, târguri și recunoaștere
Prezența ei la târgurile meșteșugarilor este constantă. A fost nelipsită de la Sâmbra Oilor de la Huta Certeze, de la târgurile din Satu Mare, Negrești Oaș, Tășnad, Carei și din numeroase comune din județ.
A participat, de asemenea, la Festivalul folclorului codrenesc de la Oțeloaia și la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Negrești Oaș.
Distincțiile au venit firesc: titlul de „Luminător al satelor” acordat de Consiliul Județean Satu Mare, Diploma de Excelență acordată de Muzeul Județean și recunoașterea Asociației Codrenii.
Pentru specialiști, Emilia este una dintre cele mai puternice păstrătoare ale identității Codrului.
Meșteriță, creatoare, purtătoare de patrimoniu
Specialiștii afirmă clar: Emilia Zamfira Grosoș este una dintre principalele continuatoare ale tradițiilor codrenești. Are o colecție impresionantă de straie și textile vechi, le valorifică, le reproduce și le transmite mai departe.
În ochii comunității, este o femeie blândă, generoasă și foarte harnică — exact profilul meșteriței de altădată, care lucra nu pentru ea însăși, ci pentru frumusețea lumii din jur.
Tezaur Uman Viu al Sătmarului
În 2023, Emilia-Zamfira Grosoș a primit titlul de Tezaur Uman Viu pentru meșteșugul țesutului și al producerii costumului popular codrenesc.
Nu titlul o face însă importantă, ci viața ei: zecile de ani de muncă, sutele de țesături, dar mai ales generațiile pe care le-a orientat spre tradiție.
În Soconzel, războiul de țesut se aude și astăzi, iar în sunetul lui se recunosc pașii unei femei care a hrănit identitatea unei regiuni întregi.
Iar prin mâinile Emiliei Grosoș, Codrul continuă să fie o lume în care firele se adună, se împletesc și devin frumusețe.