Vâlcea

Sorin Ion Giubega – Olarul care a făcut pământul să cânte
Satul în care lutul are memorie
În Horezu, există un sunet pe care doar cei de acolo îl recunosc: clinchetul ușor al roții de olar, ca o bătaie de inimă a satului. În acel sunet a crescut Sorin Ion Giubega. A copilărit printre pulberi fine de lut, printre vase puse la uscat, printre cuptoare încălzite încet, ca pentru un ritual.
Nu a existat un moment în care să fi decis că va fi olar; meseria l-a înconjurat cu o naturalețe absolută. A fost, cum spuneau bătrânii, „crescut între roți și lut”.
Meșteșugul ca destin
Pentru Sorin Giubega, lutul nu este materie brută. Este o substanță vie, un material care cere respect, răbdare și ascultare. Mulți muncesc pământul. El l-a transformat.
În atelierul său, gesturile au rămas aceleași ca acum o sută de ani:
– frământatul lutului până devine elastic,
– centrul perfect pe roată,
– ridicarea pereților vasului cu o presiune exactă,
– decorul care apare nu din oboseală, ci din inspirație.
Lucrând, pare că nu modelează, ci dialoghează cu materialul. Lutul îi răspunde. Se supune. Se rotunjește. Se liniștește sub mâinile lui.
Estetica unui meșter care nu repetă
Vasele lui Sorin Giubega sunt recunoscute prin echilibru. Niciodată încărcate, niciodată lipsite de sens. Fiecare linie este așezată pentru a adăuga ritm, nu pentru a impresiona.
Motivul spicului, al păunului, al spiralelor, al florilor – toate sunt reinterpretări personale, nu imitații. Sorin nu copiază. Sorin traduce tradiția într-un limbaj propriu.
Multe dintre obiectele lui par să aibă o lumină interioară. Asta vine din smalțul aplicat cu măsură, din tonurile calde, din armonia dintre desen și volum. În vasele lui, utilul și frumosul coabitează fără efort.
Un atelier deschis comunității
În casa și în curtea lui Sorin Giubega, au trecut, de-a lungul anilor, tineri care au vrut să învețe meseria. El i-a primit pe toți cu aceeași generozitate.
Nu era un profesor sever. Era un meșter limpede.
Îi lăsa să privească, să atingă, să încerce, să greșească.
Le spunea doar atât:
„Lutul nu minte. Dacă ai grăbit, se vede. Dacă te-ai temut, se vede. Dacă n-ai respectat focul, se vede.”
În atelierul lui au crescut viitori olari care au mers apoi pe propriul drum. La Horezu, numele Giubega e rostit cu respect tocmai pentru această dăruire: a transmis ce știa fără să păstreze nimic doar pentru sine.
Un drum dus dincolo de hotarele satului
Sorin Ion Giubega nu a lucrat niciodată pentru expuneri sau pentru titluri. A lucrat pentru că asta era identitatea lui. Totuși, vasele sale au depășit repede pragul casei. Au ajuns în orașe mari, apoi în alte țări, purtând cu ele o parte din geometria și lumina ceramicii de Horezu.
Pentru publicul care nu cunoaște satul, vasele lui Sorin sunt frumoase.
Pentru cei care știu tradiția, ele sunt mai mult: sunt mărturii ale unei continuități.
Demnitatea unui meșteșugar adevărat
Sorin Giubega reprezintă tipul de meșter care nu vorbește mult, dar spune totul prin lucrul său. Nu s-a abătut niciodată de la tehnicile vechi. Nu a înlocuit cuptorul tradițional. Nu a simplificat decorul pentru viteză.
Și-a păstrat rigoarea chiar și atunci când lumea s-a schimbat.
A lucrat cu aceeași concentrare în fiecare zi, considerând că un vas făcut astăzi trebuie să fie la fel de bun ca unul făcut acum treizeci de ani.
Un Tezaur Uman Viu prin merit și fire
Titlul care i-a fost acordat nu i-a modificat destinul. A continuat să intre în atelier dimineața, să pornească roata, să aleagă lutul bun, să lucreze la fel de simplu și de serios ca înainte.
A ridicat, prin firea lui, lutul la rang de mărturie culturală.
Nu prin declarații, ci prin vase.
Nu prin discursuri, ci prin continuitate.