Vâlcea
7 Products
Active Filters
Filter by Category
Filter by Color
Filter by Size
Filter by Price
Min Price:
Max Price:
-
Elena Borţa are acum 87 de ani şi spune că s-a apucat de cusut de la o vârstă fragedă. Mama şi bunica au fost cele care i-au insuflat această dragoste pentru cusăturile tradiţionale, pe care le-a transformat apoi dintr-o simplă joacă pe pânză cu acul în adevărate podoabe.
„De la şapte ani am învăţat să cos, de la mama şi de la bunica mea. Ele au lucrat şi m-am pus şi eu cu ele. Mi-a plăcut foarte mult. Am învăţat mai întâi să tivesc şi apoi am făcut muşte. Prima cămaşă nu mai este, dar mi-o amintesc că era cu roşu că eram şi eu fată şi îmi plăceau culorile vii”, povesteşte creatoarea populară din Vâlcea. -
Ilinca Alexandru, meșter opincar – Vâlcea este un județ cu multe tradiții și obiceiuri care au fost păstrate de-a lungul anilor. Fiecare detaliu al acestor meşteşuguri reflectă istoria şi moştenirea culturală a regiunii noastre, fiind în acelaşi timp îndeletniciri unice care pot fi transmise de la o generaţie la alta. Meşterul opincar, Nea Ilinca, face și colecționează opinci, participă adesea la expoziţii, târguri, tabere de creaţie, festivaluri ale meşterilor populari din toată ţara în dorința de a păstra și a da mai departe tradițiile locului pentru ca aceste meşteşuguri să nu dispară de tot.
-
Sorin Ion Giubega – Olarul care a făcut pământul să cânte
Satul în care lutul are memorie
În Horezu, există un sunet pe care doar cei de acolo îl recunosc: clinchetul ușor al roții de olar, ca o bătaie de inimă a satului. În acel sunet a crescut Sorin Ion Giubega. A copilărit printre pulberi fine de lut, printre vase puse la uscat, printre cuptoare încălzite încet, ca pentru un ritual.
Nu a existat un moment în care să fi decis că va fi olar; meseria l-a înconjurat cu o naturalețe absolută. A fost, cum spuneau bătrânii, „crescut între roți și lut”.
Meșteșugul ca destin
Pentru Sorin Giubega, lutul nu este materie brută. Este o substanță vie, un material care cere respect, răbdare și ascultare. Mulți muncesc pământul. El l-a transformat.
În atelierul său, gesturile au rămas aceleași ca acum o sută de ani:
– frământatul lutului până devine elastic,
– centrul perfect pe roată,
– ridicarea pereților vasului cu o presiune exactă,
– decorul care apare nu din oboseală, ci din inspirație.
Lucrând, pare că nu modelează, ci dialoghează cu materialul. Lutul îi răspunde. Se supune. Se rotunjește. Se liniștește sub mâinile lui.
Estetica unui meșter care nu repetă
Vasele lui Sorin Giubega sunt recunoscute prin echilibru. Niciodată încărcate, niciodată lipsite de sens. Fiecare linie este așezată pentru a adăuga ritm, nu pentru a impresiona.
Motivul spicului, al păunului, al spiralelor, al florilor – toate sunt reinterpretări personale, nu imitații. Sorin nu copiază. Sorin traduce tradiția într-un limbaj propriu.
Multe dintre obiectele lui par să aibă o lumină interioară. Asta vine din smalțul aplicat cu măsură, din tonurile calde, din armonia dintre desen și volum. În vasele lui, utilul și frumosul coabitează fără efort.
Un atelier deschis comunității
În casa și în curtea lui Sorin Giubega, au trecut, de-a lungul anilor, tineri care au vrut să învețe meseria. El i-a primit pe toți cu aceeași generozitate.
Nu era un profesor sever. Era un meșter limpede.
Îi lăsa să privească, să atingă, să încerce, să greșească.
Le spunea doar atât:
„Lutul nu minte. Dacă ai grăbit, se vede. Dacă te-ai temut, se vede. Dacă n-ai respectat focul, se vede.”
În atelierul lui au crescut viitori olari care au mers apoi pe propriul drum. La Horezu, numele Giubega e rostit cu respect tocmai pentru această dăruire: a transmis ce știa fără să păstreze nimic doar pentru sine.
Un drum dus dincolo de hotarele satului
Sorin Ion Giubega nu a lucrat niciodată pentru expuneri sau pentru titluri. A lucrat pentru că asta era identitatea lui. Totuși, vasele sale au depășit repede pragul casei. Au ajuns în orașe mari, apoi în alte țări, purtând cu ele o parte din geometria și lumina ceramicii de Horezu.
Pentru publicul care nu cunoaște satul, vasele lui Sorin sunt frumoase.
Pentru cei care știu tradiția, ele sunt mai mult: sunt mărturii ale unei continuități.
Demnitatea unui meșteșugar adevărat
Sorin Giubega reprezintă tipul de meșter care nu vorbește mult, dar spune totul prin lucrul său. Nu s-a abătut niciodată de la tehnicile vechi. Nu a înlocuit cuptorul tradițional. Nu a simplificat decorul pentru viteză.
Și-a păstrat rigoarea chiar și atunci când lumea s-a schimbat.
A lucrat cu aceeași concentrare în fiecare zi, considerând că un vas făcut astăzi trebuie să fie la fel de bun ca unul făcut acum treizeci de ani.
Un Tezaur Uman Viu prin merit și fire
Titlul care i-a fost acordat nu i-a modificat destinul. A continuat să intre în atelier dimineața, să pornească roata, să aleagă lutul bun, să lucreze la fel de simplu și de serios ca înainte.
A ridicat, prin firea lui, lutul la rang de mărturie culturală.
Nu prin declarații, ci prin vase.
Nu prin discursuri, ci prin continuitate. -
Priceput în arta prelucrării lemnului, domnul Lepădatu duce mai departe tradiția moștenită din familie, sculptând manual obiecte de uz casnic cu valoare artistică și suflet românesc. Fiecare piesă este unică și păstrează simboluri tradiționale, menite să conserve și să promoveze meșteșugurile autentice românești. „Lemnul se lucrează în stare verde, apoi se lasă la uscat în mod natural. Un obiect de dimensiuni medii prinde viață în două luni, iar timpul efectiv de lucru este de 5-6 ore”, ne-a mărturisit meșterul.
-
Vâlceanul este o adevărată enciclopedie, un om atipic, care are ce povesti, pentru el lemnul fiind „viciu” şi „dependenţa” de care nu va scăpa niciodată. Spune că rădăcinile lui sunt pe malul Nistrului, pe lângă Cetatea Hotinului, a doua matrice stilistică, trunchiul, este pe malurile Begăi, Timişului şi a Bârzavei, iar capul, este aici, pe melaguri vâlcene. Fiu de chiabur, a rămas fără tată la vârsta de doi ani. „Tata a fost deportat, în anul 1945, în Siberia şi de atunci nu l-am mai văzut. Mama, Nadia, a murit pe când aveam şase ani, călcată de trenul în care circulam pe tampoane pentru a fi debarcaţi pe un câmp”, povesteşte cu o tărie de caracter extraordinară.
-
Familia Pătru din satul Priporu de la Vlădeşti, adică Eugen şi Violeta, este singura care duce tradiţia mai departe Cei doi au reuşit, cu ajutorul primarului de la Vlădeşti, să facă o “Casă a Olarului”, în clădirea căminului cultural, acolo unde se pot învăţa tainele acestei meserii vechi. Sunt şi roţi destinate copiilor, şi roţi mai mari şi o adevărată expoziţie. Cei doi vâlceni vor, însă, să găsească o cale legală pentru ca cei ce doresc să înveţe tainele olăritului şi să poată primi şi o diplomă care aă ateste acest lucru.
-
Familia Pătru din satul Priporu de la Vlădeşti, adică Eugen şi Violeta, este singura care duce tradiţia mai departe Cei doi au reuşit, cu ajutorul primarului de la Vlădeşti, să facă o “Casă a Olarului”, în clădirea căminului cultural, acolo unde se pot învăţa tainele acestei meserii vechi. Sunt şi roţi destinate copiilor, şi roţi mai mari şi o adevărată expoziţie. Cei doi vâlceni vor, însă, să găsească o cale legală pentru ca cei ce doresc să înveţe tainele olăritului şi să poată primi şi o diplomă care aă ateste acest lucru.
