Vătaf de călușari

NICOLAE VELEANU
Vătaful care a ținut vie inima Călușului din Giurgița

Copilăria într-un sat unde călușarii erau mai puternici decât timpul
Giurgița, un sat așezat în sudul Doljului, e locul în care, în anul 1922, s-a născut Nicolae Veleanu — cel care urma să devină una dintre cele mai respectate figuri ale Călușului oltenesc. În acea lume rurală, unde tradițiile nu erau simple obișnuințe, ci repere de viață, jocul călușăresc era privit ca o forță ritualică, un fel de farmec protector împotriva bolilor și a lucrurilor necurate. Copiii creșteau privind cetele de călușari ca pe niște personaje mitice, iar tinerii visau într-o zi să fie primiți între ei.
Nicolae Veleanu a început să învețe pașii pe la zece–douăsprezece ani, de la bătrânii satului, oameni pentru care Călușul era parte din suflet. Ei nu acceptau ușor pe oricine în ceată; fiecare gest era controlat, fiecare pas trebuia executat cu precizie, iar disciplina era neînduplecată. Cei mici învățau mai întâi să asculte, abia apoi să sară. „Cu greu reușeai să intri în ceata vreunuia”, își amintea Veleanu, „iar dacă nu executai comenzile cum trebuie, mai mâncai și bătaie!”. Așa se forma caracterul unui călușar adevărat: prin respect, rigoare, efort și un simț al comunității adânc înrădăcinat.
O viață întreagă în fruntea cetei
În anii care au urmat, Nicolae Veleanu a devenit nu doar un membru al cetei din Giurgița, ci sufletul ei. A preluat treptat rolul de vătaf — conducătorul ceremonial al jocului — și timp de peste șapte decenii a deschis drumurile satului la sărbătorile de Rusalii, însoțit de strigăturile, ritmul și ritualitatea călușului. Sub comanda lui, ceata nu era doar un grup de dansatori, ci o comunitate cu reguli clare, transmisă din generație în generație.
Pentru Veleanu, portul tradițional pe care îl îmbrăca an de an nu era un costum, ci o prelungire a identității. Credea cu tărie în puterea vindecătoare a jocului, în rolul ceremonial al cetei și în responsabilitatea vătafului de a păstra totul nealterat. În fiecare primăvară, le spunea tinerilor călușari: „Călușul nu înseamnă să pui pe tine un port popular și să sari de nebun. Fiecare pas are o tehnică, fiecare gest are rostul lui.”
Sub conducerea sa, ceata din Giurgița a devenit una dintre cele mai apreciate din Oltenia. Au dus renumele satului în întreaga țară și chiar peste hotare, impresionând prin forța dansului, prin respectarea ritmului străvechi și prin prestanța vătafului lor. Pentru mulți, Nicolae Veleanu era însăși imaginea Călușului: demn, precis, mereu atent la detalii și în același timp un om de o blândețe rară.

Învățătorul generațiilor și amintirea care nu se șterge
Toți tinerii care au vrut să învețe Călușul au trecut, într-un fel sau altul, prin mâna lui. Avea răbdare, simț al umorului și o mare capacitate de a transmite mai departe tradiția. Îi încuraja pe cei curioși și îi susținea pe cei buni, fără să-i lase pe niciunul să creadă că pot trișa tradiția. Pentru el, jocul călușăresc nu se învăța „din mers”, ci se clădea prin muncă.
Memoria lui Nicolae Veleanu continuă astăzi în Giurgița nu doar prin amintiri, ci și în mod palpabil: Căminul Cultural al satului îi poartă numele, iar pe fațadă se află o placă comemorativă ridicată în onoarea sa. Comunitatea l-a recunoscut ca pe unul dintre reperele ei fundamentale.
Oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu emoție despre el. Pentru etnologii și specialiștii în cultură tradițională, Veleanu a fost un exemplu de autenticitate, un om care a păstrat esența Călușului exact așa cum a primit-o de la bătrâni, fără concesii sau simplificări. Pentru călușarii tineri, a fost mentorul care le-a arătat că tradiția este un drum lung și serios. Pentru prieteni, era „nea Nicolae”, glumeț, luminos, cu o memorie excepțională și cu o filozofie simplă a vieții: „Mi-a plăcut acest joc și portul acesta pe care îl îmbrac cu bucurie. Poate că mă voi lăsa din căluș numai când n-oi mai fi.”
Moștenirea unui om ridicat la rang de simbol
Nicolae Veleanu a plecat dintre cei vii în aprilie 2012, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă un gol greu de umplut. Ceata pe care a condus-o atâta vreme, oamenii pe care i-a învățat și întreaga comunitate din Giurgița au simțit durerea dispariției lui — dar au păstrat și datoria de a continua ce el a slujit cu atâta credință.
Pentru sat, Veleanu nu este doar un nume trecut pe o placă, ci un simbol al dăruirii. Pentru cultura românească, rămâne una dintre figurile cele mai importante ale tradiției călușărești. Pentru patrimoniul imaterial, este un Tezaur viu, unul dintre acei oameni rari care nu doar practică un obicei, ci îl mențin pe linia vieții.
În Giurgița, încă se spune o vorbă:
„Pe nea Nicolae, călușul l-a ținut tânăr. Și tot el l-a ținut viu pe căluș.”